Delicatețea părintelui Arsenie Boca – Aspazia Oțel Petrescu

Ascultați un cuvânt frumos și poetic al doamnei Aspazia Oțel Petrescu în care aceasta ne povestește din amintirile sale din perioada de închisoare și, mai ales, de dinainte de a fi arestată – perioadă în care un loc deosebit îl are părintele Arsenie Boca.

Audiție Plăcută! (după clip aveți podcastul și transcriptul)

Powered by RedCircle

Părintele știa, deci știa că eu voi face închisoare, clarvăzător fiind. Și știa că de-aia m-a trimis Domnul Iisus la el. Și cum s-a manifestat lucrul ăsta? Vă spun așa pe scurt preliminariile: eu m-am rugat în Biserica Universității să-mi dea Dumnezeu un duhovnic. Nu mă împărtășisem de 4 ani, aveam probleme cu tatăl meu, era o chestiune foarte serioasă. Nu puteam să mă împărtășesc învrăjbită cu cel care mi-a dat viață. Eu ziceam că l-am iertat, dar de fapt în inima mea nu era iertat. Nu puteam să uit lucrul pentru care eram în gâlceavă cu propriul meu părinte. Și m-am rugat ca să-mi dea Dumnezeu un duhovnic. Începuseră arestările. Nu mă așteptam că vor ajunge la mine dar ziceam: „Dacă totuși vor ajunge? Trebuie să fiu împăcată cu Dumnezeu.”

Căutarea unui duhovnic

Și fiindcă era gravitatea faptului, am cerut Mântuitorului un duhovnic. În drum spre Sâmbăta, am ajuns în mod miraculos, prin Zorica. Deci acum spus rugăciunea și imediat în ușa bisericii a venit Zorica Lascu, maica Teodosia de mai târziu. Și mi-a spus:

– Te îmbraci imediat, plecăm la Sâmbăta!

 Mie mi s-au tăiat picioarele, am zis: „Doamne ce repede a ajuns rugăciunea!” Și am spus:

– Dar de ce la Sâmbăta?

– Te duc să te spovedești și să te împărtășești, că dacă te las pe tine de capul tău, uite așa o frunzărești și o amâni. Acum avem ocazia, mergem împreună, fără discuție! Du-te fă-ți bagajul, la noapte plecăm.

Pe drum, ce-mi vine mie ideea – a fost un drum năstrușnic, era o iarnă grea, în 1948, a fost cu zăpezile alea târzii, un an cu totul deosebit așa și anul când nenumitul a hotărât să decapiteze tinerimea română. Atunci au fost arestările masive, în 15 mai. Asta era în plină iarnă, la începutul lunii ianuarie. Când am ajuns noi la Sâmbăta de Jos, nu era nici un mijloc de locomoție pentru Sâmbăta de Sus. Ninsese toată noaptea, erau troiene mari cât casa, nici țipenie de om, după un viscol așa de mare cine să mai iasă-n lume, în stradă… Și noi două fete, tinere, aiurite, năuce, ne-am pus în gând să ajungem la Sâmbăta. Și-am pornit așa. Pentru mine a fost un miracol, mă uitam la ea și nu-mi venea a crede. Ea avea un handicap, care îi îngreuia foarte mult mersul. Înota prin zăpadă! Nu mă puteam ține eu de ea care eram o persoană atletică.

Dar pe drum, ce-mi vine mie-n minte? Nu știu, așa mi-a venit în minte am zis: „Doamne, dacă rugăciunea mea are vreo noimă, te rog, fă să mă întâlnesc direct cu părintele Arsenie. Tu știi cum faci, dar vreau să-l cunosc direct, față către față. Să am eu putere să mă..(spovedesc). Eu nu aveam putere să povestesc nici unui preot conflictul meu cu tata, de unde venea. Îmi era milă de tata, pentru că trebuia să-l denunț pe tata și nu-mi venea să vorbesc totuși de rău. Ceream curaj și ziceam: „Ca să am curaj, trebuie să știu că într-adevăr este duhovnicul la care Tu mă trimiți! Dacă-i cu putință, cer această dovadă.”

Ajungerea la părintele Arsenie Boca

Și-am uitat pe urmă. Am spus rugăciunea, am mers mai departe, am ajuns în sfârșit în chilie, unde am stat cu Zorica, de unde și Zorica a plecat direct la mănăstire, din această chilie de lângă mine. Cu părintele Arsenie am avut acest dar de la Dumnezeu să mă despart c-o prietenă bună chiar la picioarele părintelui Arsenie.

Am ajuns în această chilie. Se făcuse foc, fratele care m-a adus acolo mi-a zis „Stați aici. Eu am lăsat geamul deschis, fumul va ieși curând. Era normal să iasă, pentru că în chilia asta nu s-a făcut foc și când se face foc, până se reface traiectul așa este – iese fumul. El va ieși curând, va fi cald, va fi bine. Până atunci am lăsat geamul deschis, vă rog păstrați paltonul.”

Eu ieșisem din arhondaric cu paltonul pe umeri așa. Și cu paltonul pe umeri așa, m-am așezat în fereastră, până când va ieși fumul. Să văd unde am ajuns, de fapt! Era pentru prima dată când veneam la Sâmbăta de Sus. Și am văzut întâi munții, care se bat în capete. De fapt, Munții Făgărașului, cele două vârfuri – unul este înclinat puțin spre celălalt- ai impresia într-adevăr că se bat în capete. Și am zis: „Uite, ăștia sunt munții care se bat în capete ca să acopere apa vie care este aici.” Și într-adevăr, locurile erau de-o sfințenie nemaipomenită. Nu pot spune ce impresionată am fost.

Să vă spun așa pe scurt câteva imagini: ninsese toată noaptea și bisericuța părea că stă în genunchi și se roagă. Pentru că era îngropată în nămeți și-avea o căciulă mare de zăpadă pe acoperiș! Părea că stă ghemuită sub căciula ei de zăpadă, că stă în genunchi și se roagă. Crucea Părintelui Arsenie pusă acolo între biserică și izvorul tămăduirii îți dădea aceeași impresie. Este o cruce cu brațele egale. Fiind cu brațele egale, tot impresia asta aveai, că ea stă în genunchi și se roagă. De obicei, brațul vertical este mult mai lung decât cel orizontal. Între aceste 3 puncte sfinte: bisericuța, crucea și așezământul propriu zis; munții, toată natura cum era zidită în aceste biserici.

Tămâierul

Un element care într-adevăr te copleșea era așa zisul tămâier. Era un arbore imens, fag, stejar, ce-o fi fost că brad nu era. Era o esență mult mai tare, devenise foarte scorburos. La o furtună, cum unt în munți furtunile copacul a căzut. Părintele l-a retezat frumos, a mărit scorbura cât i-au permis până în marginile lui, a căptușit cu tablă scorbura și în ea ardeau permanent mangal – cărbunele acela special care dă jar mult și nu dă fumul ăla usturător și supărător. Deci, părinții știau să-l facă.  Înainte se vindea în saci mangalul, pentru fiarele de călcat. Nu erau fiare  electrice pe vremea aia. Puneai mangan înăuntru, îi dădeai foc – fierul se încălzea și călca.  Deci maldăre de cărbuni din ăștia erau așezați. Iarăși, pumni întregi de tămâie și rășină mirositoare. Tot timpul se înălța către cer fumul acestui tămâier, așa i se spunea: tămâierul părintelui.  La vremea aceea, era deja în scădere ziua. Era în amurg, se lăsa încet-încet zarea aia albăstruie care se lasă iarna peste munți și era liniște, liniște cum este câteodată seara. Eu zic că momentele alea sunt momente în care natura își ia rămas bun de la zi și spune noapte bună Domnului.

Fumul se ridica în spirale largi, drept, nu era vânt, nu era furtună. Parcă nu fusese viscol cu o noapte înainte. Fumul acesta se pierdea undeva în vastitatea cerului. Eu începusem încă din arhondaric să plâng, am plâns tot timpul cât am sta în chilie și am așteptat-o pe Zorica să vină cu părintele. Că așa mi-a spus, să merg să stau în chilie și să-i aștept pe ei că vor veni. Plângeam uitându-mă la peisaj, admirându-l. Plângeam. Dar plânsul acela liniștit, aducător de pace, mă simțeam bine. Aș fi plâns o viață întreagă.

Cunoștința cu părintele Arsenie Boca

La un moment dat, aud o voce foarte aproape de mine:

– No! Ce s-o întâmplat? în grai ardelenesc.

Eu m-am întors brusc, speriată, n-am auzit pași, n-am auzit ușă închizându-se, deschizându-se. N-am auzit nimic din toate astea. Am auzit dintr-o dată vocea. Și-am văzut lângă mine un bărbat foarte înalt, de-o frumusețe nepământeană, care mă privea foarte de-aproape, foarte serios. Și m-au speriat ochii părintelui! Îmbrăcat în haina albă, părintele purta de preferință haina călugărească albă, nu neagră. M-am speriat atât de tare încât m-am descumpănit – era să cad pe spate. Părintele a intuit emoția mea, pentru că în momentul când eu m-am descumpănit așa pe spate, m-am izbit în palma părintelui, care stătea așa la spatele meu.

Părintele m-a redresat ușor așa și mi-a spus:

– De ce te-ai speriat? Nu așa ai cerut să mă cunoști?

Vă puteți da seama că lucrul ăsta mi-a mărit emoția de n-am mai putut să scot nici o vorbă. N-a mai putut scoate părintele de la mine nici un cuvânt. Am încetat însă imediat din plâns. Ce mă speriase… de fapt, nu mă speriase, mă uluise, mă copleșise, era spaima aia care ni se cere nouă, spaima pe care trebuie s-o avem față de divinitate, față de măreția ei, față de splendoarea în care ni se prezintă. E o spaimă, dar nu e spaima înfricoșătoare și cruntă, pe care ți-o dă nenumitul. E cu totul altă spaimă.

Și părintele a continuat, a văzut că eu nu am fost în stare nici să spun: „Blagosloviți părinte!” că știam de la Zorica că trebuie să spun Blagosloviți, preacuvioase! Na! Am uitat complet treaba asta.

– Nu așa ai vrut să mă cunoști?

Sfințenia părintelui Arsenie

N-am spus nici măcar „Ba da, părinte!” Dar părintele știa, el a primit mesajul încă de când eram eu pe drum. Deci el știa exact cine vine și ce trebuie să facă cu mine. Și-a vrut să-mi arate din capul locului cine este, ca eu să am încredere. Să nu ratez cumva aceasta mare binecuvântare pe care mi-a dat-o Iisus, ascultându-mi rugăciunea. Deci din capul locului a arătat cine este. Și-a zis:

– Știu c-ai venit să rupi zapisul cu nenumitul și că eu trebuie să te ajut. Da! Eu sunt acela.

Deci a confirmat.

– Eu sunt acela. Ce vom face? Numai că până atunci trebuie să înveți un lucru pe care văd că nu-l știi. În momentul când te hotărăști să rupi legătura cu nenumitul, începi o cursă. Plină de obstacole. Ca să le poți trece pe toate, câte e în stare să inventeze ăla și s-arunce în calea pașilor noștri îți trebuie curaj. Deci: îți trebuie curaj chiar dacă pe undeva este și o greșeală.

Din capul locului, părintele mi s-a arătat cum este el. Părintele vorbea prin cuvinte, sigur, ne înțelegeam prin cuvinte, dar vorbirea lui nu era una obișnuită. Părintele vorbea cu accente. Erau cuvinte care le sublinia cu vocea. Erau subliniate, îți săreau în ochi, nu puteai să treci pe lângă ele, îți rămâneau în urechi multă vreme. Era esențialul care trebuia să-l însușești. Și erau cuvinte foarte importante pentru tine pe care părintele le pronunța ușor, abia parcă le atingea. Și exact asta a făcut. A subliniat curaj și a trecut ușor peste greșeală. Or, eu venisem vinovată. Vinovată cum nu se mai poate, plină de păcate. Pentru părintele, însă era esențial ca să pot să traversez această stare de spirit.

Apropo de atacuri de panică, spaime șamd. Toate vin de la diavol. Doar un singur cuvânt le înlătură, numai că oamenii nu știu să-l pronunțe cum trebuie; în orice criză de panică – suficient e să spui Doamne. Sau Iisuse. Sau dacă n-ai curajul să te ridici până la ei: Maica Domnului! Atât! Și ieși din toate astea, dar trebuie s-o spui într-adevăr cu toată convingerea. Nu există leac mai ușor pentru depresiile în care te aruncă nenumitul.

Și-a zis:

– Văd că nu poți să-ți revii din emoție, vei veni seara să iei cina împreună cu mine și cu sora Zorica și vom mai sta de vorbă atunci.

Și-a plecat, m-a lăsat. Atunci mi-am dat seama de ce nu l-am auzit. N-am să înțeleg de ce n-am auzit ușa. N-am auzit clanța, revenind îndărăt –  că ușa era închisă când părintele era deja înăuntru. Dar am înțeles de ce nu i-am auzit pașii. Părintele avea un mers special. Făcea pașii foarte mici. Nu ridica piciorul prea mult deasupra pământului și din cauza asta mersul lui părea o alunecare. Părea că vine lunecând. Părea că nu face pași. Nu făcea pași. Făcea pași, dar erau atât de mici încât nu se auzeau. Nu tropăia, cum tropăim noi. Da. Și de-aia nu l-am auzit.

Privirea părintelui Arsenie

Ce m-a speriat? M-a speriat felul în care mă privea părintele Arsenie. Am spus în mărturisirea pe care am făcut-o în cartea mea de mărturisire. N-am găsit altă expresie care să sugereze cât de cât de ce emoția mea a fost atât de puternică încât era să mă dea pe spate, deci cuvântul ăsta: ai să cazi pe spate când am să-ți spun nu este o minciună, se întâmplă. Am zis așa: Infinitul mă privea cu 2 ochi albaștri de om. Pentru că privirea părintelui nu avea opreliște. Era ceva care se prelungea la infinit. Deci era ceva care curgea undeva departe, era așa cum este cerul. Noi când ne uităm la bolta cerească, nu vedem ca o boltă finită, e un albastru imens care te copleșește. Nu vezi în finit o margine, o sfârșire. Totul este infinit. Așa era privirea părintelui. Și sigur că te înfricoșează , mai ales când ești mic și păcătos și neobișnuit cu oamenii sfinți. Cred că era primul mare sfânt pe care îl întâlneam în viața mea. Poate că al doilea. Poate că părintele din clasa I-a de liceu pe care noi, clasa de atunci, l-am iubit foarte mult. Poate c-o fi fost unul din acești oameni drepți, dar fără aureola respectivă în jurul lui. Deci așa am ajuns eu la părintele Arsenie. Seara n-am ieșit din emoția asta nicicum, el a stat foarte mult de vorbă cu Zorica. Discutau, pentru asta au și chemat-o pe Zorica.

Filocaliile

Discutau despre un cuvânt care trebuie tradus din Filocalii. Se lucra deja la traducerea Filocaliilor. Cel care conducea lucrarea era Pr. Stăniloaie, dar întotdeauna fiecare secvență tradusă era revăzută de Pr. Arsenie Boca. Iar când Pr. Stăniloaie nu găsea traducerea potrivită, pentru că limbile vechi sunt foarte sărace, au același cuvânt pentru mai multe sensuri și e foarte greu. Trebuie să intri exact în logica frazei respective că dai exact traducerea corectă cuvântului respectiv. Și el nu era sigur, era între două alternative. Părintele Arsenie a venit cu alta și zis: „Nu este nici aia, nici aia, este asta.”

Ei, s-au contrazis și au zis: „Chemăm un arbitru.” Arbitrul cel mai indicat era sora Zorica, care cunoștea la perfecție limba greacă veche. Și ea, nu pentru că era Pr. Arsenie, ci pentru că avea dreptate, a ales cuvântul Pr. Arsenie, asta am remarcat!

Deci discuția a fost pe chestia asta. Eu am stat cuminte acolo. Părintele m-a întrebat ceva. Nu mi-aduc aminte ce m-a întrebat, eram plecată… Și eu stăteam așa. Mâncasem deja, stăteam așa cu mâinile pe masă, încrucișate. Iar Părintele, îl văd și acum, a pus pe încheietura mâinii mele, mâna sfinției sale. Eu am remarcat atunci, chiar am zis:

– Uite o mână bizantină….

Cred că așa era. O mână mare, dar mai mult în sens lung, așa. O mână spiritualizată, nu știu cum să vă spun. Și până și mâna lui era deosebită, de-o frumusețe nemaipomenită, dar mână de sfânt bizantin. Un sfânt din icoană, cu degete lungi, subțiri, o mână nefiresc de îngustă. În momentul când a pus mâna pe încheietura mea am simțit o siguranță. Și o certitudine, ca și cum cineva m-a cules de pe-un maidan nenorocit și mi-a dat o încăpere frumoasă, nemaipomenită, nu știu… Nu pot să vă spun cu ce să echivalez sentimentul de foarte confortabil pe care mi l-a dat părintele. Părintele și-a retras imediat mâna, a zis numai atât, cât a pus mâna:

– Ia, curaj, fată, de-aici! Ia, curaj! Gândește-te că e bine să lași Babilonul care se îmbolbă la voi – am reținut vorba ardelenească care se uită la voi  – și să iei o gură de aer duhovnicesc la o sfântă mănăstire. Prinde curaj! Ia curaj!

Din momentul acela abia am simțit atâta bine, atâta confortabilitate. Pentru că părintele mi-a insuflat prin gestul lui, de la el, prin prea plinul lui, mi-a insuflat curaj. Curajul și încrederea pe care sigur părintele, sigur o avea către Tatăl Ceresc. Ei, de acolo înainte, au urmat lucrurile. Mi-a spus:

– Văd că trebuie să te reculegi, ai să faci o pregătire…

Mi-a dat canoane, le-am dus pe toate la bun sfârșit, am putut să mă spovedesc atât de complet, dar eu știu de ce: pentru că una din spaimele mele când ne-am văzut față către față, așa cum am cerut, era și asta –  părintele se uita atent la mine. Dar în momentul când eu am surprins privirea părintelui, am văzut, nu știu cum să vă spun, ca un sul care a început să se deruleze de sus în jos și pe care erau trecute toate păcatele mele. Și cu litere mari, îngroșate,  două dintre păcatele care erau de fapt, mi-am dat seama – esențiale. Numai unul din ele era suficient ca să-mi mănânce mântuirea sufletului. Unul care mi-a rămas și cu care lupt. Cu care nu sunt în stare să ajung la o biruință este: neosândirea. Nejudecata. A nu judeca. A accepta lucrurile. Am fi mare luptător, mare războinic, cine-i ca mine? Nu asta cere Domnul.

„Aspazia, ferește-te de Toma”

Eu am acesta, părintele mi-a sesizat pe urmă, mi-a zis:

– Aspazia, ferește-te de Toma.

La început n-am înțeles despre ce era vorba. Nu eram singură atunci, eram cu doi teologi, unul dintre ei mi-a rămas prieten. Părintele Antonie, mitropolitul Ardealului de mai târziu.  Și ăla mi-a explicat ce-a vrut să zică părintele. Toma este simbolul lucidității. Al rațiunii, al raționamentului, omul rațional. Or, rațiunea ce scădere are? Rațiunea, nu faptul că este rece, cum zicem noi și imparțială. Nu. Rațiunea nu este capabilă să înțeleagă miracolul. Nu accepta. Ea trebuie să pună mâna în rana Mântuitorului ca să creadă în el. Or, în momentul când judeci, când tu, fărâmă mică de nisip, un nimic în vastitatea universului, îți permiți să cataloghezi lucrurile, l-ai observat și ai spus asta-i așa și asta-i așa, etc. Cine ești tu ca să le pui tu la locul lor?? N-ai voie să judeci nici de bine! Nu știu cum să vă spun. Virtutea, în canoanele noastre ortodoxe se numește neosândirea aproapelui. Dar este neosândirea în general. Nu zici „Lucrul ăsta e bine făcut, vai ce bine!” Dumnezeu știe dacă e bine făcut. Poate e o măsluire a diavolului și eu nu știu că este o înșelăciune a lui și zic: „Ce bine și ce frumos este.” Și este de fapt lucrătura diavolului. Deci nici măcar un lucru bine nu pot să-l exprim, fiind sigură că eu spun un adevăr. N-am de unde să știu. Și-atunci mai bine nu mă amestec. Zic: „Doamne, ce frumos e lucrul ăsta.” Nu zic că e bine făcut, ce exprimă; nu fac nici o teologhisire pe nici o faptă, pentru că nu știu care este sursa ei. Nu știu. N-am de unde să știu. Știu doar clarvăzătorii.

Ăsta este un talant pe care îl primești. Ăsta nu se învață, nu-l poți cuceri, îl ai sau nu-l ai. Este darul Domnului. Darul Duhului Sfânt. Atunci părintele mi-a dat mai multe îndrumări. Mi-am dat seama că m-a pregătit pentru închisoare. Abia după aceea, punând lucrurile cap la cap și meditând de fiecare dată, întorcându-mă mereu la cuvintele care mi le-a spus, la gesturile pe care le-a făcut, la felul cum s-a comportat cu mine, cu Zorica… De la început n-am priceput mare lucru. Am priceput pentru că am simțit lucrul ăsta ca o mare libertate, ca o mare eliberare. Sfânta Împărtășanie. Când m-a împărtășit părintele am avut impresia că eu m-am născut din nou. C-am primit o nouă viață. Și cred că și așa și era. Era viața de pușcăriaș pe care trebuia s-o duc de-acolo înainte.

„Cel ce vrea să scadă la crucea lui, mai mult își adaugă”

De pildă, părintele mi-a spus un lucru care s-a verificat extraordinar de mult în închisoare: Cel ce vrea să scadă la crucea lui, mai mult își adaugă. Dumnezeu când ne dă o chestiune este imperios s-o primim. Pentru că ne-o dă pentru un lucru care noi l-am făcut. Trebuie să primim. Noi Îl batem însă la cap: “Doamne, nu… izbăvește-mă, scapă-mă! Ia de la mine chestiunea asta.” Bun și îndurător fiind, el ne-ascultă, dar când vine vremea, ne redă cu dobânda respectivă, lucrul pe care l-am evitat! Pentru binele nostru. Pentru mântuirea noastră, lucrul acela trebuie făcut. Deci am înțeles, parcurgând închisoarea, ce înțelepciune mare este în această aserțiune: Cine vrea să scadă la crucea lui mai mult își adaugă…

Cum poți să spui „Binecuvântată fii închisoare”? Cum a zis una dintre noi. Păi da. Pentru că acolo ai înțeles lucruri pe care o viață întreagă nu le-ai fi putut înțelege. Dumnezeu ți le-a proiectat prin suferință. Ai înțeles extraordinar de mult. Îi spuneam părintelui acestuia, în momentul în care noi ne-am însușit suferința ca o dovadă de iubire din partea bunului Dumnezeu, să știți că nu ni s-a remediat nimic din suferință. Frigul a fost frig, foamea a fost foame, insultele au fost insulte și bătaia, bătaie. Și durerea, durere. N-ai ce să-i faci, e durere. Dar totul a devenit suportabil. Și nu numai suportabil oricum, ci suportabil cu bucurie. Și cu o scară a valorilor complet traversată.  De multe ori spuneam: „Doamne, mai contenește pedeapsa!“ Ne rugam așa și era greșit! Acum spuneam: „Îți mulțumesc Doamne că m-ai făcut părtaș suferințelor Tale. M-ai făcut ca prin suferința mea mică, meschină, așa cum este să înțeleg măreția suferinței Tale care ai îndurat-o și pentru mine, păcătoasa.”

Se schimbă scara de valori. Și-n momentul în care se schimbă, totul devine de înțeles, logic și ușor de suportat. Așa de repede ne-am descotorosit: „Dar de ce eu? Dar de ce așa, Doamne? Dar de ce atâta, Doamne?” Atâtea de ce-uri puse… Le-am lăsat pe toate și era bine. N-aveam probleme.

În celulă

De obicei, fiecare celulă avea altă rugăciune comună. Adică era acea rugăciune pe care una din cele închise o știa pe dinafară. Și n-a fost – ca să vedeți cum lucrează Domnul și cât de minunat este –  ne-a pitrocit prin celulă totdeauna ca să nu ne împrietenim, ca să nu fie cineva care să ne susțină moralul. Ca să fim cât mai deznădăjduite, să ne speriem una pe alta șamd. A căutat pe cât posibil să ne facă viața amară și din punctul ăsta de vedere. N-au reușit. N-a fost! Nu s-a întâmplat! Decât doar acolo unde era una singură. Aia nu știa pe dinafară o rugăciune mare, aia își spunea doar micile rugăciuni pe care le știa. Dar în rest, 3 dacă erau, una din trei avea o rugăciune din asta: un acatist, un paraclis. Eu, din cei 14 ani pe care i-am făcut, n-aș putea să apreciez, dar cred că 12 ani, seară de seară, am spus Paraclisul. Îl știam pe dinafară și-n celula în care mă aruncau pe mine, eu eram aia care spuneam paraclisul. La sfârșit, făceam o rugăciune pentru cei care ne păzesc.

Să dăm de pildă o declarație în defavoarea uneia din ele, suportam bătaia, anchetă; nu făceam declarații acuzatoare cu privire la cei care ne păzeau. Ieșind afară nu mai eram capabila de acest lucru. Faptul că eram împreună, reușisem să fim într-un cuget și-o simțire. Faptul acesta ne ajuta să fim mai bune cât eram de fapt.

Ne-a ajutat să iertăm. Să ierți cu adevărat, din adâncul sufletului. E un act de mare tărie sufletească, să știți. Nu-i ușor să ierți. Da. Acolo puteai foarte repede să spui, cum făcea părintele Ioan.

Părintele Ioan, iertarea și rugăciunea isihastă

Părintele Ioan a fost la un moment dat pocnit în cap. Ieșea la plimbare și părintele mergea în șir cu ceilalți cu capul plecat. El întotdeauna se ruga pentru că avea rugăciunea isihastă. Deci el tot tipul spunea Doamne Iisuse. Și o făcea cu o bună-cuviință în ținuta lui. Se vedea în ținuta lui că se roagă. Și probabil că ăsta l-a enervat pe ucenicul diavolului, a pus mâna pe o coadă de mătură și l-a pocnit drept în moalele capului. Ceilalți au înlemnit, au zis: „I-a spart capul părintelui!” Părintele s-a clătinat puțin, s-a redresat, s-a întors către el și cu blândețe i-a spus:

– Nenorocitule… nu-ți dai seama ce-ai făcut? Ai făcut un păcat foarte mare! Ai lovit pe nedrept un părinte. (N-a mai adăugat „și care se ruga”). Ce să fac eu cu tine? Uite ce am să fac: Cu puterea ce mi s-a dat, te iert și te dezleg de păcatul care l-ai făcut. Binecuvântat să fie numele Domnului!

S-a dus și l-a îmbrățișat, l-a sărut și l-a binecuvântat. Ceilalți au rămas înlemniți! Și erau majoritatea dintre ei oameni care erau foarte hotărâți pe calea Domnului. Dar n-au înțeles. Părintele a făcut lucrul ăsta spontan. Noi ajungeam la iertare după meditații, după e ne convingeam, după ce… Mie mi-a trebuit 40 de zile ca să-l iert pe unul care m-a bătut degeaba. Părintele Ioan a făcut-o pe loc, cu blândețe, îmbrățișându-l-l, binecuvântându-l.

A primit binecuvântarea părintelui încremenit în gestul ăsta. Deci Mântuitorul i-a încremenit mâna! N-a mai putut să coboare. Pentru că de altfel e de neînțeles cum a primit asemenea iertare și binecuvântare cu mâna pe bâtă. I-a înlemnit pur și simplu mâna. N-a mai putut să dea a doua lovitură, dar în foarte scurtă vreme a dispărut.  Probabil că și-a dat demisia. Probabil că n-a mai suportat să fie păzitor de suflete. Probabil că diavolul i-a dat gestul ăsta și Mântuitorul l-a întors, ca de obicei cum face El, spre binele omului.

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!