Sfânta Cruce – părintele Teologos

Ce este Crucea? De ce Crucea este sfântă? De ce avem Cruce în viața noastră? Care este rolul Crucii în viața noastră? Care trebuie să fie atitudinea noastră referitor la Cruce? Răspunsurile la toate aceste întrebări le veți afla în materialul de față.

Vizionare plăcută! (după clip aveți podcastul și transcriptul)

Powered by RedCircle

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Preambul

Crucea. Vedeți că fără cruce nu se poate. Am vorbit în episodul trecut despre Sf. Grigorie Palama, acest far al ortodoxiei care a schimbat toată istoria Bisericii prin cristalizarea dogmatică pe care a oferit-o acesteia. Ei, și răsplata? Crucea. Cum am spus în episodul trecut – 4 ani de închisoare, dimpreună  cu câțiva arhierei. Și, fraților, l-au băgat la închisoare ai lui. Grecii l-au băgat la închisoare și nu turcii sau alți străini. După cum a spus Avva Isaac – am mai spus-o: „Dacă ai făcut un lucru și nu-ți vine ispită după aceea, să știi că nu ai făcut cum trebuie lucrul respectiv!”

Acuma, fraților noi îl cinstim pe Sfântul Grigorie și pe toți Sfinții și ne închinăm Domnului nostru Iisus Hristos și zicem să-i avem ca exemplu, mai ales pe Domnul nostru, însă uităm că viața lor a fost o Cruce continuă. Acesta este unul din paradoxurile ortodoxe: toți dorim Învierea și victoria, însă nimeni dintre noi nu dorim drumul Crucii care duce acolo.

Ce este crucea

Acum o să mă întrebați dacă Hristos a dorit-o? Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să spunem puțintel mai clar ce este Crucea. Crucea, fraților, este depășirea păcatului, este nimicirea păcatului. Păcatul este plăcere, este iubire de sine și de aici frica de ceva ce ne poate face, în viziunea noastră, rău. Deci Crucea este depășirea plăcerilor prin durere și depășirea iubirii de sine, a trupului, a fricilor. Cum? Prin curajul iubirii de Dumnezeu și de semeni. Crucea absolută este durerea absolută de dragul Dumnezeu, până acolo unde poate să ducă cineva bineînțeles și este depășirea celor mai adânci frici, celor mai adânci condiționări din noi pentru iubirea lui Dumnezeu, pentru a fi complet liberi în Hristos.

Și Hristos a avut Cruce și asta nu pentru că ar fi avut nevoie de ea, ca noi, pentru că El a fost și este nepăcătos. Hristos a avut toată Crucea lui Adam cel global, tot păcatul umanității a căzut asupra Lui. Vedeți, în Grădina Getsimani, Domnul a spus „Doamne, dacă este cu putință să treacă de la Mine paharul acesta; însă nu cum voiesc Eu ci cum voiești Tu”. De ce a spus asta? Pentru că El urma să experieze Crucea absolută, adică urma să simtă în Sine tot păcatul omenirii, fără să fi fost vinovat câtuși de puțin de asta.

Crucea lui Hristos 

Păcatul acesta care urma să se reverse asupra Lui era ca o imensă cascadă de gunoaie, de murdării și necurății existențiale peste persoana cu totul curată a Domnului urma să-L despartă de Tatăl pentru că păcatul desparte de Dumnezeu. Cum putea Fiul să se despartă de Tatăl? Nu putea – însă trăia lucrul acesta; trăia pentru prima dată în viața Sa într-un mod negrăit experiența părăsirii de Dumnezeu. Din cauza asta a strigat pe Cruce „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu de ce m-ai părăsit?”. Pentru că trăia această părăsire fără să fi făcut nimic ca să genereze această prăsire.

Lucrul acesta era pentru Domnul lucrul pe care El dorea să-l evite cu toată puterea Sa – frica Sa, să zicem. E imposibil să aplicăm lui Hristos limbajul nostru omenesc. Vedeți că El dorea total Crucea, pe de o parte, pentru că știa că aceasta este cheia Raiului și Mântuirea oamenilor – prin aceasta ne vom mântui – iar pe de altă parte, evita total Crucea pentru păcatul pe care urma să-L ia asupra Sa. Aceasta fraților, la Hristos, era o stare de stăpânire perfectă și de claritate a liniștii mai presus de orice tensiune pe care numai Domnul nostru Iisus Hristos o poate face și, probabil, preacurata Sa Maică, cu harul lui Dumnezeu.

O să mă întrebați acuma – nu se putea altfel? Vedeți că Domnul a zis „Dacă este cu putință…”. Păi, dacă este cu putință să vedem ce s-a întâmplat și vedem că nu se putea altfel.

De ce? Pentru că, vedeți, când S-a dus să se roage în Grădina Getsimani, Domnul i-a luat pe cei mai buni dintre Apostoli, între care, desigur, că se afla și Sfântul Petru, cel care cu foarte puțin timp înainte I-a spus Domnului că „Îmi pun sufletul pentru Tine”. Pentru Domnul, adică. Ei, și când i-a zis Hristos nu să-și pună sufletul pentru El, cum se lăudase Petru, ci să privegheze și să se roage dimpreună cu El, atunci toți au adormit. Nu se luptau la maxim cu conștiința că în clipa respectivă se juca soarta omenirii întregi – că asta se întâmpla. Fraților, dacă era un singur om care să fi stat cu Domnul treaz la trup și la suflet în rugăciune atunci, în Getsimani, Crucea nu ar fi fost.

Însă ca să nu fi fost Crucea ar fi însemnat că nu suntem căzuți, lucru care din păcate este total fals, fraților, după cum vedem foarte bine fiecare în noi, dacă bineînțeles avem curajul să ne uităm în noi și să fim sinceri cu noi înșine.

Crucea noastră – ce facem cu ea

Fraților, de vreme ce nu se poate fără Cruce, fără durere, trebuie să o îmbrățișăm. Credeți-mă că nu se poate fără; dacă s-ar fi putut Hristos nu S-ar fi răstignit, după cum spuneam. Cârtirea împotriva Crucii, încercarea de a căuta plăcerea păcătoasă, comoditatea, ieșirea din voia lui Dumnezeu – astea îngreuiază exponențial Crucea. Cunosc foarte multe cazuri, din păcate, pe tema asta. De ce se întâmplă asta?

Pentru că Dumnezeu este Tată atotiubitor și ne vrea binele și deci reconfigurează încontinuu tot acest univers pentru a maximiza binele oamenilor care sunt coronida creației Sale. Este o mare dramă să vezi fii preaiubiți ai lui Dumnezeu după har, cei destinați să devină dumnezei cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru care Dumnezeu a creat tot acest univers, să-i vezi cum apostaziază și se pornesc împotriva Acestuia, mai ales când știi că motivele sunt total false și toată această campanie de crucificare a lui Dumnezeu este total distructivă pentru atacatori – pentru noi, adică. Însă ce să facem? Oamenii sunt liberi.

Crucea nu este pedeapsă

Cu toate acestea, această libertate a oamenilor nu micșorează iubirea lui Dumnezeu și Dumnezeu cum spuneam încearcă să micșoreze, de fapt, durerile oamenilor provocate de distorsiunile existențiale în care aceștia se avântă, adică încearcă să le micșoreze Crucea, să le dea Crucea cea mai ușoară și nu Crucea cea mai grea. Fraților, Dumnezeu nu pedepsește pe nimeni, oamenii se pedepsesc pe ei înșiși prin deraierile pe care le comit pe baza întunecării minții lor, prin ieșirea din voia lui Dumnezeu.

Fuga de cruce

Fraților, să nu credeți că dacă fugiți de Cruce, de osteneală, de ridicare, o să stați pe loc. Nu! Omul nu stă pe loc niciodată. Spune Sf. Ap. Pavel că „Cel care crede că stă, să ia aminte să nu cadă!”. Pentru că de fapt, noi suntem încontinuu asaltați de plăceri care ne trag în jos, mai ales astăzi.

Din cauza asta, fraților, cine încearcă să fugă de Cruce pe baza credinței în sine însuși, în mintea sa, mai mult se încurcă. Ispitele se întâmpină cu ascultare, răbdare, rugăciune și simplitatea nădejdii după cum spune Avva Marcu. Cine a încercat altfel, fraților, mai rău s-a încurcat.

Un caz foarte întâlnit, din păcate, este aici atunci când ne ascundem atunci când greșim de cei care ne pot corecta – de stareț, de șef, de părinți, de soție, de familie – pentru că dorim să scăpăm de durerea corecției, a smeririi, pentru că și asta e o formă de Cruce, nu-i așa? Când dorim să ne ascundem de conducătorul duhovnicesc – cum spuneam, de cei care ne pot corecta – de șef sau familia, numai ca să nu ne smerim, ci ne și îndurizăm. Înțelegeți? E o mare dramă.

Da, fraților, la o primă vedere e mai plăcut așa, că am scăpat, însă pe termen lung e distructiv. Ne întărim, ne îndurizăm. Este ca o oprire la mijlocul găurii de vierme între iadul Crucii și raiul Învierii. Neasumarea Crucii este o prăbușire la decolare. Să vă spun mai simplu: dacă suntem șmecheri și evităm Crucea, efortul, nevoința, învățarea, smerirea, jertfa, iubirea, ne furăm căciula, fraților. Vom rămâne morți, mortăciuni toată viața. Înțelegeți?

Crucea și învierea

Aici, legat de crezământul în mintea noastră, în realitatea noastră, apare o mare problemă, fraților. Am spus la începutul cuvântului că prin Cruce ajungem la Înviere. Și cum se întâmplă asta? Prin puterea lui Dumnezeu pentru care ne răstignim, ne răstignim lumii acesteia, ne desprindem de toate, suntem părăsiți de toți și de toate – simțim că suntem părăsiți inclusiv de Dumnezeu, fraților – țineți minte că v-am spus: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?” – și după ce ajungem în fundul iadului și dovedim că până și acolo avem iubirea de Dumnezeu neștirbită – atât cât putem – atunci, Dumnezeu ne va scoate de acolo și ne va Învia. Vom trece dincolo prin puterea lui Dumnezeu, bineînțeles, dincolo prin gaura de viermi. Acesta este drumul Crucii care duce la Înviere și alt drum către Înviere nu există. Bun, și atunci unde e problema?

Păi, în crezământul minții noastre, fraților. Crezământul minții noastre că unde e Crucea. Problema e mare pentru că dacă nu avem măsura duhovnicească necesară, atunci dumnezeul în care crede mintea noastră nu este Dumnezeul cel adevărat. E un idol. Adică este o persoană de sex opus, o relație, o poziție socială, o avere, un lucru, un idol – în general vorbind. Orice lucru pe care îl absolutizăm este un idol. Uneori astea pot fi chiar bisericești, fraților, bune la arătare, foarte dificil de depistat.

Dacă însă se absolutizează, devin foarte periculoase. Absolutizarea oricărei entități, oricărui lucru în mintea noastră o, îl transformă în idol și când acesta va dispărea pentru că va dispărea în momentul Crucii, atunci dincolo de aceasta nu va fi momentul Învierii decât numai dacă avem flexibilitatea smereniei să ne desprindem de idol. Învierea, fraților, numai de la Domnul Dumnezeul cel viu vine, fraților.

Dacă nu ne dezlipim, putem să facem cu nervii. Știu atâtea cazuri, sunt atâția oameni că au făcut cu nervii că s-au despărțit de pseudodumnezeul lor, de idolul lor, de iubirea lor absolută pentru o persoană de sex opus, o poziție socială, pentru că dincolo de această pseudocruce nu este învierea prin renunțarea la patimi, ci înghețarea, înglodarea în abisul acestora. Stăm într-un colț al minții noastre și avem gânduri care nasc gânduri, gânduri, gânduri, gânduri…. într-o spirală a decadenței, în loc să fie o spirală a desprinderii de lume, într-un zbor înalt întru desprinderea de patimi care ne știrbesc iubirea de Dumnezeu. Înțelegeți? Da, fraților – asta e învierea. Este spirala întru zbor către Dumnezeu.

Crucea – cu moartea pe moarte călcând

Crucea este maximum morții, cea mai rea moarte, pentru a distruge tot ceea ce este mort în noi. Cum spuneam, depășirea oricăror condiționări, eliberarea de toate – cu moartea pe moarte călcând. Toți o să ajungem la ultimele noastre condiționări, la ultimele noastre frici, la frica de moarte. Pentru a ajunge la Dumnezeu cel necreat este nevoie să ajungem la limitele noastre cele create și acolo să avem contactul cu iubirea Necreatului. Trebuie să ajungem la limită, fraților.

Crucea este iubirea supremă, îmbrățișarea supremă. Vedeți, Hristos, putea, că Dumnezeu era, să aleagă să moară decapitat sau împuns cu sulița sau otrăvit sau prin diferite alte morți că Dumnezeu era, cum spuneam, și era atotputernic. Însă nu! A ales Crucea. De ce? Întâi de toate pentru că Crucea este îmbrățișare. Cu mâinile deschise Hristos a îmbrățișat și îmbrățișează tot Universul, batjocorit fiind de noi în pielea goală. Dacă iubim la maxim, atunci ceilalți ne vor ridica pe Cruce și pe Cruce vom fi deasupra lor, așteptând învierea, care va veni – sigur va veni, fraților, dacă rezistăm cu răbdare întru iubirea ascultării noastre și nu ne dăm jos de pe Cruce.

Crucea și iubirea

Crucea este o înălțare, o decolare. Dacă ne dăm jos de pe cruce este o înălțare, o decolare ratată, fraților. Înțelegeți? O prăbușire la decolare, cum spuneam.

Știți fraților, cine iubește mai mult e mai mare, însă numai Hristos a mers până la capăt. A devenit blestem pentru dragostea noastră. Nu știu dacă știți, evreii au ales Crucea pentru Hristos pentru că era cea mai grozavă moarte, era singura moarte care implica blestem, după cum spune în Vechiul Testament că blestemat este tot cel ce este spânzurat pe lemn. Hristos a făcut tot posibilul cu toată forța atotputerniciei sale să scape de blestem, pentru că blestemul este despărțire de Dumnezeu, lucru pe care sfințenia Sa absolută îl rejecta cu desăvârșire.

Însă S-a supus până la moarte și moarte de Cruce pentru dragostea noastră. Hristos a strigat „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce M-ai părăsit?”. Vedeți că niciun om nu poate să spună asta. Toți trebuie să spunem „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce Te-am părăsit?”. Pentru că noi păcătuim și Îl părăsim pe Hristos. Toți trebuie să trecem, fraților. Pe când Hristos nu a făcut nimic să merite asta și totuși a trecut să treacă prin asta. Toți trebuie să trecem, fraților.

Hristos a strigat pe Cruce precum un războinic care pornește la atac pentru că a avut nevoie de toată forța Sa ca om pentru a înfrunta moartea urii pe care i-o pregătiseră și să rămână neclintit în iubirea Sa dumnezeiască față de aceștia și față de noi – pentru că și noi suntem la fel, fraților, să știți. Astfel încât să biruie cu iubirea, cu iubirea ascultării, să biruie ura neascultării și a împotrivirii. Astfel s-a biruit moartea, fraților.

Și noi o putem birui, dar numai prin Hristos, prin Crucea lui Hristos. E nevoie de multă rugăciune și credință în Acesta. De ce? Pentru că cu toate că în toată istoria omenirii, omul a fost preocupat de învingerea morții, nimeni nu a putut să obțină această victorie în afară de Hristos, pentru că nimeni nu putea să-și închipuie că prin Crucea iubirii se obține și nu putea să pună în aplicare acest lucru.

Învierea

Deci ce este învierea, în discuția noastră? Este inima iubitoare, inima pufoasă, inima deschisă pentru toți. Din cauza aceasta, am spus că Hristos era pe Cruce într-o iubire maximă, într-o îmbrățișare maximă, cât tot universul. Cu cât mai mare iubirea, cu atât mai mare Crucea și alt drum către viață nu există. Nu încercați. Trebuie să iubim la maxim și să ne asumăm și să intrăm prin Crucea imensă ce se deschide în fața noastră ca un portal către Cerul învierii. Știu că sunt drame mari de te rupi în două, însă mă adresez întâi de toate tinerilor și monahilor: copiii, așa ne maturizăm, să știți – așa Îl cunoaștem pe Hristos cel răstignit și înviat. Așa înviem! Curaj!

Pentru că, din păcate, aproape nimeni dintre noi nu dorește să se jertfească de bună voie, nu dorește să iubească pe alții de bună voie, pentru că toți păcătuim și ne închidem în noi înșine. Din cauza asta, toți avem nevoie de Cruce, adică de necazuri ca să ne înmoaie inima să putem să-i înțelegem pe ceilalți și să putem să-i iubim.

Da, fraților Crucea sufletească este legată de iubire, pe când Crucea trupească este legată de necazurile trupești, de boli și de neputințe.

Deci totdeauna trebuie să acceptăm tot ceea ce vine peste noi. Teoretic și practic, da – însă trebuie discernământ pentru că nu toți avem măsurile lui Hristos.

Planul personal și planul comunitar

Această nedesăvârșire a noastră se manifestă și pe plan personal și pe plan comunitar: pe plan personal, dacă vedem că scade iubirea din noi și apare încrâncenarea, ura, că nu ne mai putem ruga – că nu mai rezistăm, atunci trebuie să evităm ispita. De fapt, din cauza aceasta monahii se retrag la liniște și toți ar trebui să se retragă – desigur că nu la gradul la care o facem noi, fiecare cum poate. Ne retragem la liniște și trebuie să ne retragem la liniște pentru a minimiza ispitele, pentru a ne liniști, însă liniște înseamnă că trebuie să ne nevoim în rugăciune și în iubire pentru a avea Crucea de la Dumnezeu cel iubitor și nu ispitele de la diavolul cel urâtor. Lenea este mama oricărei răutăți. Nu am zis eu asta. Sfântul Ioan Scărarul a spus-o. Dacă, însă, Dumnezeu îngăduie, atunci trebuie să ne asumăm crucea cu răbdare, rugăciune și simplitatea nădejdii – Avva Marcu.

Pe plan comunitar, fraților, nu putem să acceptăm ca cei dragi ai noștri să sufere. Adică dacă Dumnezeu îngăduie să fim pălmuiți, noi trebuie să întoarcem și celălalt obraz, după porunca Domnului, desigur, fiecare după cum poate. Însă pe plan comunitar, dacă vine un agresor trupesc, militar și mai ales ideologic – să nu uităm că o țară este învinsă numai dacă este învinsă ideologic, vă amintesc acum de Afghanistan unde i-au distrus vreme de 20 de ani, însă, până la urmă tot s-au retras după ce au lăsat țara în ruine, bineînțeles. De ce? S-au retras pentru că nu i-au învins ideologic.

Revenind, dacă vine un agresor atunci nu putem să întoarcem și celălalt obraz pentru că dacă noi ne asumăm Crucea, nu putem să impunem aceeași Cruce și pentru cei dragi ai noștri, pentru neam; trebuie să ne opunem cu toată puterea și înțelepciunea. Asta mai ales în cazul ideologiei pentru că dacă acceptăm o ideologie care ne depărtează de Dumnezeu, atunci nu mai e Cruce în Hristos, deci nu se ascunde Învierea după aceasta, nu se ascunde iubirea prin suferință decât numai dacă suferința nu vine din mărturisirea iubirii de Dumnezeu în unitatea Bisericii, în unitatea dintre noi.

Motivele pentru care avem crucea

Acuma, de ce avem Cruce? De ce îngăduie Dumnezeu? Primul răspuns este că pentru păcate, însă Domnul nostru a fost fără de păcat. Asta ne arată că sunt mai multe motive. Le-am mai amintit, însă nu strică să le reluăm pentru a le ține minte și pentru a nu judeca pe alții zicând că cutare pățește un necaz pentru că e un păcătos. Nu e totdeauna așa. Nu știm!

Primul motiv este într-adevăr pentru păcatele noastre. Am spus că păcatul este plăcere, plăcere păcătoasă, distorsionată, trupească ce ne ține încleiați aici pe pământ. Dacă noi nu ne inducem singuri o durere analoagă, ca o forță de sens contrar, adică o durere care să ne scoată de acolo și cel puțin egală ca intensitate cu plăcerea simțită, atunci nu o să scăpăm, și, legea duhovnicească îngăduită de dreptatea iubitoare a lui Dumnezeu va interveni prin Cruce.

Această durere este provocată prin ascultare, prin pocăință, prin post, prin spovedanie întâi de toate – neapărat trebuie să ne spovedim. De asemenea, trebuie să ne cerem iertare dacă am greșit față de cineva și, desigur, să ne cerem iertare de la Dumnezeu. Dacă însă nu ne pocăim, dacă noi nu avem durerea inimii de la noi înșine, atunci o să vină necazul analog, durerea analoagă pentru a se restabili echilibrul, conform legii duhovnicești, un necaz mare. Din cauza asta e mult mai bine să ne pocăim noi, fraților, să ne inducem noi durere analoagă cu păcatul pe care l-am făcut. Înțelegeți?

A doua cauză a necazurilor sunt necazurile de baraj. Asta este o expresie clară a iubirii lui Dumnezeu, dar și a miopiei, ca să nu zic a orbirii noastre. Adică noi, ÎN-fumurați fiind de încrederea pe care o avem în noi înșine pornim pe un drum care – fără să observăm noi – în față ascunde o prăpastie. Dumnezeu o vede și ne trimite semnale în conștiință sau/și prin oamenii pe care îi validează în fața noastră, însă noi nu luăm aminte. Ei, și atunci, pentru a ne opri din plăcerea păcătoasă, din hăul care se deschide în fața noastră, Dumnezeu cel iubitor îngăduie o ispită ca să ne oprească din drum. O ispită de baraj. Înțelegeți? Din cauza asta Sfântul Paisie ne spune „Dacă Dumnezeu ne închide o ușă, să nu spargem clanța că o să ne pară rău după aceea”. Înțelegeți?

În al treilea rând, sunt ispitele de avans. Adică atunci când omul este un vas mare și are capacitatea să avanseze în iubire și în cunoașterea lui Dumnezeu, însă nu știe cum sau nu vrea sau nu poate pentru că este țintuit de diferite motive minore pe un plan existențial inferior. Atunci Dumnezeu îngăduie o Cruce pentru a-l desprinde pe omul respectiv din locul unde este țintuit. Din cauza asta spune dl. Petre Țuțea că poate se milostivește Dumnezeu de neamul românesc și ne mai dă din când în când un șpiț la undeva. Înțelegeți?

Fraților, fără Cruce nu se poate să avansăm, pentru că aceasta, crucea ne ține smeriți. Vedeți că Dumnezeu nu a avut încredere în Sfântul Pavel și ca să nu se mândrească cu măreția descoperirilor, cum însuși spune, i-a dat un ghimpe în trup, un înger al Satanei ca să-l bată peste obraz, peste ochi. Dacă așa l-a smerit Dumnezeu pe Sfântul Pavel, ce să zicem noi? Înțelegeți?

Iar ultimul motiv pentru care Dumnezeu îngăduie Crucea este ispita, este Crucea de exemplu. Cum a fost mai presus de toate Crucea Domnului nostru Iisus Hristos și cu El, sfinții din trecut și din vremurile mai apropiate de noi. În Vechiul Testament avem cazul clasic al lui Iov la care îl putem adăuga pe Avraam, Iosif și Moise, iar în perioada creștină sfinții apostoli, dintre care se distinge Sfântul Pavel, cum spuneam, care avea și o cruce mare trupească, nu știm exact ce era, însă foarte probabil că ghimpele în trup era o afecțiune gravă a ochilor, după cum lasă să se înțeleagă în mai multe locuri din Scriptură.

Concluzie și îndemn

Cruce de asemenea au avut toți mucenicii și nu numai – chiar în episodul trecut am amintit de Sfântul Grigorie Palama – mergând până astăzi la marii sfinți români din închisori pe care să dea bunul Dumnezeu nu numai să-i cinstim cum se cuvine, ci să le și urmăm exemplul de jertfă, de cruce pentru a avea și noi parte de Învierea iubirii adevărate în Dumnezeu și în toți oamenii.

Așa să ne ajute bunul Dumnezeu!

Vă mulțumesc că vă jertfiți timpul pentru mine!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!