Treptele monahale, catolicism, sensibilitate, artă, jocuri – părintele Teologos

Ascultați o discuție extraordinară provocată de doi tineri ortodocși din Italia, aceștia punând întrebări legate de probleme importante ale vârstei lor – ce este monahismul, relația cu alte culte și curente religioase (catolicism, yoga etc.), cu muzica, sensibilitatea și cu jocurile pe calculator.

O discuție importantă și surprinzător de folositoare.

Vizionare plăcută! (după clip aveți podcastul și transcriptul)

Powered by RedCircle

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Introducere

Părintele Teologos:  Dragii noștri, ne aflăm aici cu doi doi băieți extraordinari din Italia – cu George și cu Florin care au venit special din Italia, a fost întreaga aventură până să ajungă aici și inclusiv șederea lor aici. Eu îi iubesc foarte mult și și ei mă iubesc foarte mult și pentru că mi-au pus niște întrebări ieri seară sau când a fost? Alaltăseară și au fost niște întrebări foarte interesante și au spus că mai au întrebări pe tema asta. Din cauza asta am hotărât să facem un mic podcast, să pună întrebările în public. O să reia întrebările din seara anterioară – trei dintre ele care sunt, mă rog, cele mai interesante pentru voi și în continuare o să pună și celelalte întrebări pe care nu le știu – adică le-am văzut chiar acum puțin înainte, nu ma-m pregătit, nu nu este ceva să zic așa premeditat.

Înainte să le dau cuvântul, trebuie să știți fraților că în Italia lucrurile sunt foarte diferite. Îi iubim foarte mult pe oamenii de acolo. Chiar avem foarte mulți vizitatori pe site, din Italia și din cauza asta chiar am dorit să facem acest podcast cu doi tineri din Italia. Întrebările!

Despre monahism

George Micu: Voiam să vă întreb, părinte, ce înseamnă schimnic și care sunt treptele monahismului? 

Părintele Teologos: Da, asta era întrebarea care m-a determinat să fac podcastul. Alaltăieri am discutat pe tema asta și din cauza asta am adus schima aici, în spatele meu. O să vă arăt puțin.

Pe scurt, în clipa în care cineva intră în mănăstire, intră fără niciun fel de obligații. Vine pur și simplu ca și voi închinături și zice: vreau să rămân sau mă gândesc. Și atunci, este cooptat de către stareț, de către obște în programul de ascultări al mănăstirii, al chiliei, al schitul și așa mai departe – depinde de ce așezământ monahal vorbim. Și atunci, el se încearcă pe sineși, încearcă obștea și obștea pe el și văd dacă se potrivesc. Este foarte important.

Și fiind în acest program de ascultare al mănăstirii, vede dacă într-adevăr se potrivește pentru monahism sau nu. Este o perioadă de încercare care ține, nu știu, depinde – un an, un an jumate.

Și în această perioadă, ceea ce este foarte important, este faptul că tânărul poate să plece fără măcar să zică bună ziua, adică nu este legat în fața legii duhovnicești. Bineînțeles că da, ar fi bine să spună da, plec că nu mă potrivesc sau mă potrivesc cu viața monahală sau nu mă potrivesc aici, adică în locul respectiv. Dar ceea ce este foarte clar este că nu trebuie să plece atunci. Ca să reușească în viața monahală trebuie să aibă totdeauna o relație foarte bună cu conducătorul său duhovnicesc, care de obicei este starețul sau duhovnicul, mă rog, depinde. Uneori e foarte dificil cu starețul pentru că starețul are o obște mare și lucrurile sunt complexe, dar trebuie cu duhovnicul, cu conducătorul său duhovnicesc și mai ale trebuie să facă ascultare.

Pentru că de foarte multe ori, tinerii merg la monahism și cred că se distrează și au așa un sentiment de bucurie în mănăstire pentru că părinții sunt de dragoste și uită să facă ascultare. Cheia reușitei în viața monahală este ascultarea – asta este foarte important. Și asta tinerii de astăzi uită și mai ales tinerii care au unul sau mai multe daruri naturale, adică o anumită deșteptăciune – este foarte periculos sau o voce frumoasă sau o forță fizică și atunci ei se bazează pe harismele astea naturale pe care le au astfel încât spun: dacă eu sunt foarte bun psalt sau eu sunt deștept și astfel ajut mănăstirea sau ajut chilia și așa mai departe. Nu. Întotdeauna prin ascultare se rezolvă lucrurile. Prin ascultare înaintează omul din punct de vedere duhovnicesc și prin ascultare se sfințește. 

Bineînțeles că harismele respective sunt folositoare desigur, dar fără ascultare atmosfera devine foarte toxică și omul respectiv se exclude nu numai din mănăstire, ci și de oriunde ar lucra. Dacă chiar vă angajați undeva sau acasă cu părinții dacă nu faceți ascultare e ferească Dumnezeu! Este foarte important.  Să nu intrăm acuma foarte adânc în dinamica vieții de mănăstire.

După un an, un an jumate, mă rog, aici diferă puțintel, dar în general se primește scufa asta moale pe care o am eu acuma pe cap – acesta este primul lucru care se primește. Sau unii nu mai dau scufa asta, dar ăsta este primul semn. El încă este cu pantaloni și primul semn este ăsta. Și asta se dă așa în curte sau cândva îți dă starețul – ia-o.

Al doilea semn care deja este oficial este în clipa în care revine rasofor adică i se dă rasa. Din păcate, nu am rasa aici, dar rasa cu care mă vedeți la biserică. Și dincolo de rasă, se dă această dulamă se numește „zosticon” în limba greacă și vesta.  Ca să nu mi-o dau jos acuma, că am sub hanoracul acesta o vestă. Și o scufă tare – m-ați văzut cu ea.

Aceștia sunt frații de mănăstire. Eu vorbesc acum în limbajul atonit. În România e puțin diferit.

Etape

George Micu: Și se alege o zi specială sau?

Părintele Teologos: Nu este neapărat, dar de obicei da și asta deja se întâmplă de obicei într-un cadru festiv. Adică se adună toată obștea, cântă troparul sau condacul mănăstirii respective sau al locului respectiv, binecuvântează starețul și i se dau pe rând astea și el se îmbracă cu astea în fața obștii și toată obștea cântă.

Și cu toate că nu se face slujbă, deja se oficializează lucrul acesta și deja ar trebui să discute cu starețul, adică să spună: părinte stareț, eu am gânduri să plec și atunci starețul dacă zice nu pleca încă, el ar fi bine să facă ascultare de stareț.

Bineînțeles că la chilie lucrul acesta este mult mai smerit, cum se întâmplă treaba asta. Și după asta dacă fratele rămâne în această ascultare și continuă viața duhovnicească, la un moment dat devine monah simplu, nici nu știu cum să-i spun. În România, cum spuneam, este altă terminologie. Adică i se dă culionul, deci camilafca aceea și i se schimbă numele – asta este foarte important că i se schimbă numele. Adică i se face slujbă.

Slujba asta ține 10 minute și pot fi făcuți mai mulți la o Liturghie sau poate să fie făcută și la vecernie și așa mai departe. Și i se schimbă numele și atunci devine monah și atunci nu este bine să plece fără ascultare, nu mai poate să plece fără ascultare, fără binecuvântare, trebuie să aibă binecuvântarea starețului ca să plece. Că dacă face de capul lui, atunci îl bubuie diavolul de nu se vede. Nu este bine.

Bineînțeles, este tuns. Am spus că i se schimbă numele și este tuns și devine monah simplu. Monahos.

Tunderea în monahism

George Micu: Și de ce este tuns?

Părintele Teologos: De ce este tuns? Asta vedem încă din Vechiul Testament. Este vorba de votul nazoreilor adică al oamenilor afierosiți lui Dumnezeu, dedicați lui Dumnezeu și omul capătă har pe tema asta. Și eu am văzut, am văzut și pe pielea mea proprie, am văzut și pe pielea mea proprie că capeți har mult, sensibil, în clipa în care cineva devine monah și i-am văzut și pe ceilalți, pe cei care erau mai mici și sunt mai mici decât mine, cum căpătau mult har pe tema asta, în clipa în care devin monahi. Monahos i se spune în limba greacă. Monah simplu.  În România, m înțeles că i se spune totuși frate sau nu știu cum e. Rasofor, nu știu cum e.

În orice caz, după o perioadă de X ani, trei ani, uneori chiar mai mult pentru că astăzi tinerii sunt mult mai… nu vreau… să chiar vă iubesc foarte mult, dar tinerii sunt mai neștiutori în ale monarhismului, mai necopți așa, mai lipsiți de maturitate…. după o perioadă pe care starețul o hotărăște, devine schimnic. În schima mare. Trebuie să știți că există și schima mică, dar diferența între schima mare și schima mică este doar o diferență de dimensiune datorită unor vicisitudini ale istoriei, în principal cu rușii, nu intrăm în foarte multe detalii.

S-a făcut o diferență de har între schima mică și schima mare, adică s-au făcut două slujbe: schima mică se dă undeva la început și schima mare la sfârșit, pe patul de moarte – ceea ce nu există în patristică, nu există în tradiția Bisericii așa ceva. Sfântul Pahomie, după cum vedem în viața sa, a primit o singură schimă, un singur semn – schima în limba greacă înseamnă semn.

„Mega anghelico shima” înseamnă marele semn îngeresc.

Și îngerul a spus „în acest semn”, adică în această uniformă, să zic așa, în acest mod vă veți mântui pentru că îngerul a fost îmbrăcat într-un singur semn, într-o singură schimă. Deci nu există diferențe de har, ci doar de dimensiune și asta se vede inclusiv în slujba schimei în care se spun foarte clar o mulțime de lucruri care se adresează unui om tânăr, deci nu unui om care se află pe patul de moarte. „Meizones agones” adică mai mari lupte te așteaptă de acum încolo. Dacă omul este pe patul de moarte, ce lupte mai mari să-l aștepte? Sau unul dintre voturile monahale care este și cel mai greu de îndeplinit este votul ascultării. Îi spui: faci ascultare până la moarte de stareț și de obște? Și tu zici: da. Ei, dacă omul este pe patul de moarte, ce ascultare să mai facă? Chiar dacă ar vrea, săracul, tot nu mai poate să facă niciun fel de ascultare. Toate acestea se adresează unui om tânăr care are viața în față.

Schimă mare, schimă mică…

De ce schima mare și schima mică, totuși? Pentru monahul trebuie să aibă întotdeauna schima la el, semnul la el. Dacă eu aș avea încontinuu șorțul ăsta la mine – asta este schima, nu știu dacă se vede în cameră sau în camera asta. Asta este schima. Dacă eu l-aș purta tot timpul pe ăsta ar fi foarte dificil, mai ales dacă mă duc la grădină sau e foarte dificil.

Deci din cauza asta avem schima mică ce a apărut din motive practice. Este vorba de un pătrat pe care îl poartă tot timpul monahul la el. Să nu-l scot acum că este sub haine.

Schima trebuie să știți, semnul conține de fapt toate hainele monahale și din cauza asta monahul vine dezbrăcat să zic așa oarecum în slujba de schima mare – adică vreau să spun într-un tricou, într-un maieu alb așa, haină de piele cum se numește, ciorapi, pantaloni și este îmbrăcat de către stareț, de către conducătorul duhovnicesc, de către avva, de fapt, este îmbrăcat cu toate hainele dintre care cel mai vizibil, dar nu singurul este este aceasta care limba greacă se numește „soudario”. Bineînțeles, datorită faptului că este cel mai vizibil se numește tot schimă, adică ia numele de la tot ansamblul. Pe asta  sunt scrise mai multe însemne, acuma să nu intru în foarte multe detalii ce scrie. „O Vasilevs tis doxis” – Dumnezeul slavei. Iisus Hristos NIKA – Iisus Hristos biruitorul. „Isteron rimasi dakrion roes” – mai presus de cuvinte, râuri de lacrimi. „Fos Hristos feni pasi” – lumina lui Hristos luminează tuturor. „Theou thea, theion thavma” – viziunea lui Dumnezeu, vedenia lui Dumnezeu este minune dumnezeiască. „Touto to schima, demoni frittusi” – de această schimă demonii se înfioară. Și așa mai departe. Sunt o mulțime de înscrieri care ajută la duhovnicie, sunt legate de duhovnicie. Aceste scrieri în general sunt aceleași, variază puțin, dar toate sunt legate de viața duhovnicească, de Hristos.

Din punct de vedere cu duhovnicesc, cum spuneam, este desăvârșirea harului Duhului Sfânt pe care poate să-l aibă cineva. Aceasta este verigheta mea.

Și monahul simte lucrul acesta, simte că se căsătorește cu Dumnezeu și de acolo încolo are o viață foarte frumoasă. Bineînțeles că trebuie să fie atent la viața sa duhovnicească.

Și asta se numește polistavrio se numește în limba greacă. Polistavro, am înțeles că se numește în limba română, nu știu, dar cred că așa se numește, care este un alt însemn destul de vizibil. Se numește polistavrio pentru că este format din multe cruci. Stavros în limba greacă înseamnă cruce și poli înseamnă mult. După cum vedeți, sunt foarte multe cruci pe el, așa stilizate, care arată multele ispite, multele necazuri pe care o să le aibă monahul în viața lui, dar Dumnezeu le îndulcește prin prezența sa în interiorul monahului.

Asta este pe scurt și, după cum spuneam, este desăvârșirea harului Duhului Sfânt pe care poate să-l simtă cineva. Crește puțin canonul schimnicului față de canonul monahului, dar este un canon pe care poate să-l ducă oricine. Nici vorbă, fraților, de cinci cuvinte pe zi sau mii de metanii și așa mai departe pentru că astea la ruși, cum spuneam, au apărut și nu sunt în tradiție. Este vorba întâi de toate de nevoința pe care fiecare poate să o facă în bună înțelegere sub conducerea duhovnicească a lui avva, a conducătorului duhovnicesc al său. Ăsta este schimnicul.

Un alt lucru care trebuie menționat aici – tot respectul pentru preoți, preoție, diaconi – pentru un monah asta este de evitat, adică monahul cunoscător care are harul lui Dumnezeu, bine, nu e cazul meu nu dorește să fie preot, nu dorește să fie diacon decât numai dacă Biserica îl cheamă. De ce? Pentru că este o greutate în plus care îl micșorează, îi împiedică trăirea harului Duhului Sfânt pe care el îl are înăuntru și pe care și-l câștigă prin asceza sa personală în care – să nu uităm asta – locul central îl are ascultarea. Asta este așa foarte pe… nu știu dacă am răspuns la…

Ortodoxie și Catolicism – diferențe

Florin Popa: Mai am o întrebare: diferențele dintre catolicism și ortodoxie? Mulți prieteni îmi cer ce diferență este între religia mea și religia lor.

Părintele Teologos: Da, așa este, da, sigur, bun, foarte bine, Florin. Într-adevăr care este diferența? Am spus în alte clipuri și acum o să mă repet și este foarte important asta – ortodoxia nu este o religie. Ortodoxia este știința medicală corectă care are ca scop vindecarea sufletului. Ortodoxia este o ramură medicinei. Asta trebuie să ținem foarte bine minte și trebuie să trăim treaba asta – că este ramură medicală. Da. Medicină. Și dacă este ramură a medicinei înseamnă că se ocupă de vindecarea bolilor omului, care aceste boli ale omului sunt întâi de toate bolile sufletului lui. După cum mai important este sufletul decât trupul uman, chiar dacă trupul are și el importanța lui, cu atât mai importante sunt bolile sufletești decât bolile trupești. În speță, păcatele. Păcatul este văzut ca și o boală sufletească – ăsta este păcatul.

Ortodoxia se ocupă de vindecarea bolilor sufletești și ajungerea la fericire, adică să scăpăm de chin. Asta este ortodoxia. Vezi, în clipa în care avem o boală trupească, simțim că nu suntem bine, că ne chinuim, că nu e cum trebuie. Și în clipa în care scăpăm de acest chin adică ne facem bine, am ajuns la starea normală trupească. La fel și ortodoxia din punct de vedere sufletesc te scapă de aceste boli sufletești, adică de păcat și ajungi într-o stare numită pace care este starea naturală a sufletului uman.

Catolicismul, nu intru acum în detalii teologice de unde vine treaba asta, catolicismul vede lucrurile din punct de vedere legalist, legal o relație de forță, nu o relație terapeutică. Adică vede păcatul ca și o jignire adusă lui Dumnezeu, ca și o obrăznicie a omului răzvrătit față de Dumnezeu și Dumnezeu îl pedepsește pe om pentru faptul că omul și-a permis să încalce poruncile lui Dumnezeu. Această viziune este atât de prevalentă încât până și noi suntem influențați de această viziune – că te va pedepsi Dumnezeu. 

Dumnezeu este Tată și nu pedepsește

Dumnezeu nu pedepsește pe nimeni! Apropo de boli, deci în clipa în care eu ies afară în frig, nu mă bate Dumnezeu, ci este problema mea, înțelegi? Și deci din cauza asta întotdeauna în ortodoxie se accentuează nu pe pedepsirea ăluia care a ieșit afară că s-a pedepsit el destul că a ieșit afară în frig, știi, ci se accentuează întotdeauna pe „cum îl aducem înapoi înăuntru”, cum facem să îl vindecăm, ce medicamente îi dăm ca să-l facem să se facă bine.

Pe când în catolicism, ai ieșit afară? Bătaie, știi! Și asta se vede în toată teologia și în toată abordarea lor și din cauza asta vezi că apare această frică, adică groază față de Dumnezeu – să nu mă bată Dumnezeu și așa mai departe.

Pe când în ortodoxie, frica de Dumnezeu – nu am un termen mult mai bun – este frica aceea să nu pierzi dragostea lui Dumnezeu, e frica să nu să nu îți rănești mama, să nu rănești pe tata care te iubește. Asta este. Pe când în catolicism este doar această relație pe verticală – băi, te-am prins, la colț, te-am lovit. Știi?

Și din cauza asta în catolicism vedeți că există foarte multă forță – vedeți cruciadele în trecut – și catolicismul generează ateism, adică generează fuga de catolicism de unde oamenii au protestat din cauza acestei presiuni. Așa a apărut protestanții, s-au făcut noi proteste, au apărut neoprotestanții și prin până astăzi oamenii fug de catolicism. Foarte trist, bineînțeles, cu multă compasiune spun asta față de ei. Asta este… nu știu dacă am răspuns…

Florin Popa: Da, da, ați răspuns bine.

Cruciadele și sfintele moaște

George Micu: Și despre catolici – cruciadele au furat foarte multe sfinte moaște.

Părintele Teologos: Da, bineînțeles.

George Micu: Pot sfinții să permită lucrul acesta?

Părintele Teologos: Cum pot sfinții să permită lucrul acesta? Pot să permită lucrul acesta de ce? Pentru că vezi, în Constantinopol, au fost mari păcate atunci, să știi. Deci ortodoxia am spus că este știință medicală. Da, bun, eu zic că sunt ortodox, ok, dar trebuie să îți iei medicamentul ăsta, trebuie să îți iei acest tratament. În Constantinopol, la ora respectivă erau niște bătăi crunte pentru putere. Era o dinastie, se numește dinastia Anghelizilor – n-are importanță, în orice caz erau niște frați cu tatăl lor și așa mai departe și se băteau între ei pentru putere. Și bineînțeles că unul dintre ei, pentru că nu dorea să lase tronul din mână s-a dus la catolici și a zis: veniți voi cu armele să neapărați. Înțelegi?

Ăsta nu este un gest ortodox. Întâi de toate te smerești,  deci întâi de toate te smerești și zici „băi, dacă așa a rânduit Dumnezeu, așa o fi”:  Nu te pui și te duci la străini și vii și le promiți… Le-a promis, nu știu… 100 000 de florini sau ducați, o sumă imensă pe vremea respectivă. Ăștia au venit, l-au ajutat, l-au pus pe tron și au zis „dai banul”. Și a zis: „nu vă dau banul”. Și s-au pus și au jefuit tot Constantinopolul, a fost un dezastru și toți istoricii, inclusiv grecii spun că căderea Bizanțului, căderea Constantinopolului a început de fapt la 1204. Deci prin jaful imens pe care cruciații l-au făcut. Da, a fost o mare tragedie. Dar cauzele au fost la greci, la așa-zișii ortodocși, acolo au fost cauzele că ei i-au chemat.

Și după aceea, la 1453, a fost de fapt căderea de facto. Deci sfinții au permis asta și Dumnezeu a permis asta respectând libertatea de alegere a oamenilor. Înțelegi? Și în cazul lui Mohamed, adică al cuceririi Constantinopolului, a fost celebra minune că venise Mohamed – am mai spus asta – sultanul când era cu oștile în jurul orașului la un moment dat vede pe cer așa un semn imens, o mână așa mare stătea și zice sultanul: „stop! nimeni nu înaintează, să vedem ce e cu semnul ăsta! căutați un om despre care se zice că este un om al lui Dumnezeu!”

Pentru că sultanul era el musulman, dar avea frica lui Dumnezeu. Pe vremea respectivă oamenii aveau frica lui Dumnezeu, nu erau așa de păcătoși ca și astăzi. Și au trimis iscoade și au găsit pe unul Ghenadie de care toată lumea spunea că este omul lui Dumnezeu și l-au adus sultanului și a spus: „ce e cu semnul ăsta?” Și atunci a zis Ghenadie: „acesta zice Domnul: dacă găsesc în Constantinopol cinci oameni drepți, nu o să poți să iei orașul!” Și atunci a zis sultanul: „aha, atacați!” Și au atacat și au luat orașul. Înțelegeți? 

Deci cauzele întotdeauna sunt duhovnicești. Acuma că o să găsiți prin cărți că a fost o trădare cu uși deschise, nu știu ce, asta este uman, dar totdeauna cauzele, să știți, ale marilor evenimente din istorie și de astăzi sunt cauzele duhovnicești, cauze de păcat. Întotdeauna e păcat în spate, păcat mare. Din cauza asta întotdeauna fiți atenți să nu păcătuiți! Să fim atenți toți să nu păcătuim! Asta este problema.

Că noi suntem ortodocși, da, avem această știință medicală corectă, dar trebuie s-o și facem adică trebuie să iei pastila, chiar dacă e amară.

Ce voiai să întrebi?

Duhul Sfânt și Sfânta Treime

Florin Popa: Voiam să întreb ce este Duhul Sfânt?

Părintele Teologos: Ce este Duhul Sfânt? A, bun, ok, bine.

Hai să spun că tot am… nu l-am pus intenționat era aici Sfântul Dumitru Stăniloae, să spun ce spune el și de fapt, toți Sfinții Părinți și Sfântul Ioan Damaschin.

În felul următor: Dumnezeu este unul, da, ok. Da, dar dacă este unul, e singur, e un însingurat, nu? Deci Dumnezeu nu poate să fie unul și dincolo de asta omul poate să dea viață, nu? Trebuie și Dumnezeu să poată să dea viață. Deci trebuie să fie două persoane în Dumnezeu și persoana asta a doua trebuie să fie una pe care l-a creat Dumnezeu să dea viață într-un mod negrăit.

Deci avem un Dumnezeu Tată și Dumnezeu Fiul. Da? Doi. Dar când avem această relație – eu-tu – este o relație limitată pentru că sunt doar eu și tu și nu pot să-i ofer un dar lui tu și nu pot să zic nimănui uite ce frumos este fiul meu! Și ca să pot să-i ofer un dar lui tu, un dar fiului, un dar vrednic de fiul, ce dar mai mare poate să fie vrednic de fiul decât un alt Dumnezeu?! Și cui pot eu să-i zic cu adevărat, uite ce frumos este fiul meu, decât unui alt Dumnezeu?! Da? Deci avem trei persoane. Este Tatăl, Fiul și Duhul cel Sfânt.

Tatăl ca și principiul unității în Sfânta Treime naște pe Fiul și purcede pe Duhul Sfânt. Nu știm ce înseamnă nașterea Fiului pentru că Dumnezeu este, nu știm ce înseamnă purcederea Duhului Sfânt. Știm doar că cei doi dintr-unul vin și că sunt diferiți, adică sunt diferiți ca și origine. Pentru că toți trei sunt așa zis Dumnezei, toți sunt egali, singurul lucru care Îi distinge este sursa de origine. Tatăl este și nenăscut și nepurces, adică necazat. Fiul este născut și Duhul Sfânt este purces într-un mod în care noi nu-l știm. Aceștia trei sunt atât de uniți între Ei, atât de întrepătrunși între Ei că formează un singur Dumnezeu. Ca și trei sunete sau trei raze de lumină care formează o singură lumină sau trei sunete de la trei instrumente care formează de fapt un singur sunet. Înțelegi?

Nu există o imagine din lumea noastră care să poată să arate cum este Dumnezeu, dar așa este și mintea unui sfânt simte că așa este.

Vorbind de catolici, ei spun că Duhul Sfânt pornește și de la Fiul, purcede și de la Fiul. Asta este o problemă mare. De ce? Pentru că dacă Duhul Sfânt vine de la doi apare aici o sfâșiere în Sfânta Treime și Duhul Sfânt e mai prejos, nu? Și în clipa în care Duhul Sfânt este mai prejos atunci nu mai poți să ai relație de iubire, relație de egalitate între Cei Trei și apare o relație pe verticală deja. Duhul Sfânt e mai jos și Ceilalți mai sus. Și de aici apare tot acest caracter legalist al relațiilor de forță, al relațiilor pe verticală, de care am vorbit, în catolicism. Asta este celebra problemă cu filioque.

Primirea Duhului Sfânt. Rugăciunea

George Micu: Și cum putem dobândi acest Duh Sfânt?

Părintele Teologos: Îl chemi! Îl chemi și face ascultare și atunci vine Duhul și stă așa pe tine. Da, ca și o cloșcă așa.

George Micu: Și dacă este Duhul este și Treimea împreună?

Părintele Teologos: Da, da, evident. Am spus că sunt trei într-una ca și în clipa în care tu vrei să asculți sunetul unui singur instrument, dar cele trei instrumente fac un singur sunet și auzi sunetele de la toate instrumentele. Știi, înțelegi ce vreau să spun? Sau sunt trei sori care emit toți trei aceeași lumină. Deci în clipa în care vrei lumina de la un singur soare, vine și lumina de la ceilalți doi. Dar într-adevăr, uneori, spunem că este în lucrare Tatăl sau Fiul sau Duhul Sfânt. De ce? Pentru că există mai proeminent un anumit sunet sau o anumită lumină ca și la monitor că zici că este format din roșu, verde și albastru. Dar la un moment dat vezi că este o lumină mai roșiatică, o lumină mai albăstruie sau mai verde pentru că unul dintre cei trei este mai proeminent. Dar totdeauna sunt toți trei. Înțelegi?

George Micu: Da.

Părintele Teologos: Bun, facem teologie. Zi altă întrebare!

Despre îngeri

Florin Popa: Cum se nasc îngerii?

Părintele Teologos: Nu știu. Sunt creați de Dumnezeu, sunt foarte mulți, sunt miliarde, miliarde. Miria în limba greacă înseamnă zeci de mii, zeci de mii de zeci de mii, așa este tradus în Biblie.

În orice caz, îngerii sunt tipuri de minți, asta trebuie să țineți voi minte. Sunt tipuri de minți. Când spunem nouă cete îngerești, spunem nouă tipuri, nouă specii de minți. Mintea umană este altă specie, alt tip, dar este înrudită cu acești îngeri și din cauza asta, intră în contact cu îngerii. Din păcate, din cauza faptului că mintea umană este căzută, intră este influențată mai degrabă de îngerii căzuți, de diavoli. Diavolos nu este descrierea unei specii. Unii spun că ar fi. Clar însă că diavolos este descrierea unui comportament. Diavalo în limba greacă înseamnă a băga râcă, a săpa pe cineva, a acuza pe cineva, a calomnia pe cineva. Iago din Shakespeare – dacă ați citit Othello, nu știu dacă ați citit Othello – Iago acolo e acela care încontinuu bagă fitile, încontinuu vorbește de rău pe celălalt. Ăsta este diavolul, știi?  Încontinuu, desparte.

Și o să îți dai seama de gândurile care vin de la diavol pentru că întotdeauna bagă ură, sfâșiere, despărțire. „A, l-ai văzut pe ăla, uite ce face ăla? Ia, uite”. E răul, știi?  Ăsta este diavolul, ăsta e caracterul lui. Ăsta este cuvântul grec. Cuvântul ebraic este satanas – împotrivitorul. Satana înseamnă limba ebraică împotrivitorul, cel care se împotrivește. Înțelegeți? Deci cuvintele astea mai degrabă descriu un comportament.

Și de fapt și anghelos – de unde își vine și cuvântul de înger în limba română – anghelos, angel în engleză, în limba greacă înseamnă vestitor, pentru că tipul de minte înger aduce veste, gând, informație, cel care dă informație. „A trimis Dumnezeu pe îngerul Său” – așa este tradus în română. De fapt, a trimis Dumnezeu pe vestitorul Său, adică o minte care să te informeze pe tine de ceva. Înțelegeți? Asta este cu îngerii.

Crucea „rusească”

George Micu: Ne puteți vorbi despre și ce este crucea rusească?

Părintele Teologos: Da, sigur, cum să nu. Crucea rusească. Există crucea asta pe care o vedem așa și este crucea care are la bază o tăbliță oblică sau o tăbliță orizontală. Asta nu este crucea rusească, cu toate că așa este cunoscută îndeobște.

Este vorba de o cruce pe care Sfântul Constantin cel Mare a făcut-o și care de fapt, a fost chiar la Vatoped unde am fost și eu multă perioadă de vreme acolo. Deci una dintre cele trei cruci pe care Sfântul Constantin cel Mare le-a făcut în urma minunii pe care a văzut-o înainte de bătălia cu Maxențiu.

Și crucea asta are jos treaba asta – are a ajuns tăblița asta oblică, bara asta oblică, pe care rușii au luat-o în condiții așa foarte discutabile că să nu zic altceva și a ajuns crucea asta în Rusia o mare bucată de vreme. Și am găsit asta în documente și rușii au fost foarte mândri de crucea Sfântului Constantin cel Mare și bineînțeles că au pus crucea asta, de fapt, copia acestei cruci pe toate bisericile lor și așa mai departe, odată cu un creștinarea rușilor când a fost mult mai târziu și de acolo vine termenul de cruce rusească. Dar nu este vorba de cruce rusească, deci e vorba de o cruce a Sfântului Constantin cel Mare, e o cruce bizantină, să zic așa.

Acum, de unde vine tăblița aia de jos? Care uneori este oblică și alteori este orizontală. Se referă la același lucru. Se la se referă la faptul că Mântuitorul pe cruce, când a fost răstignit, a fost destins. Ca să arate că Mântuitorul pe cruce a fost destins, adică a primit răstignirea de bunăvoie. Adică nu a fost forțat, nu a fost răstignit că nu putea să Se apere. El putea să Se apere că Dumnezeu era, atotputernic era, dar El pe cruce a fost destins, adică a primit crucea de bunăvoie.

În realitate, Mântuitorul a fost pe cruce ceva de genul acesta, adică a fost așa, cum să zic… scurs pe cruce, da? Pentru că avea cuiele în podul palmei și era scurs și avea niște cuie, un cui sau două, nu știu, cred că un cui totuși, în picior. Și deci era scurs și într-o poziție așa foarte incomodă. Dar ca să Îl arate pe Mântuitorul că era destins pe cruce, adică într-o poziție de genul ăsta, din cauza asta iconarii – cei care făceau icoane – au pus jos, la picioarele Lui, o tăbliță care ea nu a existat de fapt în realitate acolo. Dar ca să arate această realitate duhovnicească, această realitate spirituală, dacă doriți, că Dumnezeu a primit crucea de bunăvoie. Au pus tăblița asta și asta a intrat, cum spuneam, și în reprezentările crucii ca și lemn. Pentru asta este pus acolo. Înțelegeți?

Uneori, apare în dreapta, alteori apare așa într-o formă de perspectivă oarecum simplistă, oblică. Deci din cauza asta apare tăblița aia acolo. În orice caz nu a existat și nici nu putea să susțină o tăbliță așa de groasă o greutate a unui om de nu știu câte zeci de kile câte ar fi avut Mântuitorul. Înțelegeți?

Râvna în credință

Florin Popa: Mă gândeam, cum poți să ai râvnă?

Părintele Teologos: Da, cum poți să ai râvnă? Bună întrebarea.

Întâi de toate, prin ascultare. Trebuie să asculți de conducătorul duhovnicesc, să fii constant și să nu ai multe griji că dacă ai multe griji, această râvnă se sparge în multele griji. Trebuie să fac și aia și aia. Nu! Lasă-le pe astea, ascultă ce spune conducătorul duhovnicesc și fii constant în programul tău duhovnicesc, mai ales în rugăciune! Că râvna asta vine de la Dumnezeu și deci trebuie să te rogi, să zici „Doamne, ajută-mă!” și în clipa în care te rogi și ai program constant și ții legătura cu duhovnicul tău, cu conducătorul tău duhovnicesc, atunci harul intră înăuntrul tău și îți dă râvna asta, îți dă flacăra asta.

Dacă ea nu vine sau vine și dispare, pentru că te ocupi de aia, de aia, de aia, de aia, atunci se stinge. Atunci pleacă râvna. Din cauza asta este foarte importantă lipsa de griji materiale și constanța – ca să-ți aduci aminte de veșnicia care te așteaptă și de frumusețea lui Dumnezeu pe care o guști încă de aici, de pe pământ.

Am spus că ortodoxia este știință medicală și această vindecare a sufletului tău o vezi încă de aici de pe pământ. Adică nu o să te faci bine în clipa în care mori, ci de aici de pe pământ, începi să te vindeci și simți că înăuntrul tău merge treaba. Și atunci, crește râvna asta. Înaintezi. E adevărat că după trei, patru ani, harul se ascunde și trebuie să te lupți, dar până atunci, dacă faci ascultare, câștigi râvna asta și atunci ai flacăra ta și mergi înainte. Dar trebuie ascultare și constanță și lipsă de griji, să te mortifici – să nu te gândești la tot felul de lucruri, ce s-a întâmplat și știri și așa mai departe. Nu. 

Florin Popa: Ascultare.

Părintele Teologos: Ascultare, ascultare, ascultare…

Un caz

George Micu: Chiar înainte să vin în Sfântul Munte Athos, vorbisem cu o persoană și îmi spusese – „nu vin la biserică. de ce? nu simt nimic, deci nu am râvnă”. Cum poate să o dobândească?

Părintele Teologos: Păi, da, să meargă la biserică să aibă râvnă! Asta este o parte a credinței. Adică mintea noastră căzută zice nu, eu nu simt, nu vreau, nu pot și spun cei de dinaintea noastră – întâi de toate, Domnul nostru Iisus Hristos și sfinții – dar și mama, tata și duhovnicii: „nu! du-te tu, fă ce zic eu, ai credință în ce spun eu că am experiența și o să vezi că în timp o să apară!” De ce? Pentru că noi suntem acum mortificați adică suntem orbi și zice Dumnezeu „ia tu pastila asta și o să începi să vezi”. Dar trebuie să ai puțină credință în cel care te conduce duhovnicește.

George Micu: Deci este imposibil să nu simți nimic.

Părintele Teologos: Da, este imposibil să nu simți nimic, dar uneori, trebuie să știi că poți să ajungi în condiția să nu simți nimic, poți să ajungi în condiția asta când energia demonică este foarte mare în tine și asta provine desigur și din păcatele noastre, din trecutul nostru, dar uneori, este și îngăduit de Dumnezeu ca să nu te mândrești, ca să vezi cine ești tu – că ești butuc.

Da. Alte întrebări!

Despre moarte

Florin Popa: Ce este moartea?

Părintele Teologos: Ce este moartea? Bună întrebare. Din punct de vedere duhovnicesc, moartea este stabilizarea. Stabilizarea. Din punct de vedere biologic sau nu știu cum să zic, este despărțirea sufletului de trup. Adică am spus că omul este bolnav, da, are distorsiuni existențiale, boli ale sufletului. Și bolile astea, pentru că au energie demonică în ele, produc despărțire, rupere. Păcatul e rupere. Ei, și ruperea asta devine atât de mare încât cele două mari componente ale omului, în speță sufletul și trupul – datorită păcatului care intră din ce în ce mai mult în firea umană – nu mai rezistă să fie împreună și la un moment dat se despart.

Trupul se descompune la rândul lui în compușii organici, săruri minerale pe care le știm de la anatomie. Sufletul își continuă viața conștientă. Sufletul știe foarte bine după moarte cine este, își aduce aminte de tot, dispare fenomenului uitării, dispare fenomenul îmbătrânirii, dispare subconștientul toate lucrurile astea și sufletul este chinuit de păcatele, de bolile existențiale pe care le-a avut și nu le-a spovedit, nu s-a vindecat de ele și deci le are. Sau desfătat de virtuțile, de faptele bune, de însănătoșirea sa pe care le-a dobândit înainte de moarte.

Am spus că moartea este stabilizare, de ce? Pentru că dispare trupul și dispare această flexibilitate. Eu vorbesc foarte mult de flexibilitatea smereniei. După moarte, că nu mai știi că ești limitat – „stai puțin că mai e și celălalt” – și te miști cu o viteză maximă cum se mișcă sufletul uman, atunci zici „asta e”. Și te înțepenești pe direcția pe care ai luat-o. Dacă direcția este bună, atunci omul are flexibilitatea asta, dar bineînțeles că nu-și schimbă direcția datorită bucuriei. Dar dacă este în direcția rea, egoistă, atunci se încrâncenează în poziția aia. Adică „eu nu mă las, asta este, știu!” Asta din păcate se vede la niște oameni care încă din viața asta sunt foarte încrâncenați. Adică vrei să-l convingi de ceva, cred că ați văzut cazuri, sper să nu fi văzut, dar cred că ați văzut, vrei să-l convingi de ceva și să dai cu tunul și nu poți să-l convingi pe omul respectiv.

Omul respectiv dacă moare în situația respectivă e încontinuu încrâncenat pe tema aia și este în singurătate. Iadul e singurătate.

Rugăciunea în biserică

George Micu: Da. Cum putem lucra rugăciunea în timpul slujbei sau cum trebuie să ne rugăm în timpul slujbei?

Părintele Teologos: Bună. Foarte bine, da. Slujba întâi de toate – numai puțin că mi-am pus metanierul aici – slujba nu este – mare atenție! – nu este un eveniment cultural. Noi nu suntem spectatori acolo. Noi suntem rugători și nu numai la slujbă, ci și în general, omul este o o ființă rugătoare care se unește cu Dumnezeu, cu perfecțiunea, că Dumnezeu este perfecțiunea, perfecțiunea comunitară. Am spus că sunt Trei într-Unul.

Deci la slujbă întâi de toate noi trebuie să ne rugăm. Cea mai bună rugăciune, cea mai puternică rugăciune este „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!” și asta trebuie făcută, e cel mai bine să fie făcută pe metanier. De ce? Pentru că folosește cel mai puternic simț uman care este pipăitul. Deci mare atenție băieți, sper să nu știți, dar din păcate datorită învățăturii cărora sunteți expuși, cred că știți, una este să vezi o fată și alta este să pui mâna pe ea. Sunt două lucruri diferite.

Deci cel mai puternic simț uman este pipăitul. Și deci folosindu-ne pipăitul, la fiecare bobiță spunem câte un „Doamne Iisuse”. „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește mă!”… Și atunci o să vedeți că mintea se adună foarte bine și se roagă foarte bine.

Că dacă nu ne rugăm la slujbă, o să vedeți că mintea începe să zboare prin toate părțile. Astfel trebuie să ne rugăm. Și în clipa în care nu o să te mai poți ruga cu „Doamne Iisuse” pe metanier, atunci, de la înălțimea rugăciunii o să cadă ca pe o plasă, mintea, pe cuvintele troparelor, pe icoanele de pe pereți, pe ce se întâmplă la slujbă și așa mai departe. Și după ce mintea se odihnește, apoi iarăși „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”…  Înțeles?

Pacea sufletească

George Micu: Da. Tot referitor la asta. Cum putem noi, mai ales în grija lumească, mai ales noi când mergem la școală, să ținem această pace lăuntrică în noi?

Părintele Teologos: Da. Nu puneți paie pe foc. Deci ca să mențineți focul, nu puneți paie pe focul celălalt. Adică să fiți iubitori cu toți, dar tăiați relațiile nefolositoare – așa numita vorbărie în deșert. Deci dacă cineva te întreabă, să-i răspunzi cu multă dragoste și să ajuți, evident, bineînțeles fără să te încarci cu păcat. Dar nu te băga în cercuri în care se pierde vremea, în cercuri în care se vorbește încontinuu vrute și nevrute și ce trebuia să facă nu știu cine e premierul Italiei la ora asta, că trebuia să facă aia și ailaltă și fotbal și așa mai departe. Nu ajută! Și oricum voi nu puteți să schimbați nimic. Nimeni. Nici eu nu pot să schimb nimic. Înțelegi?

Deci du-te acolo unde te folosești, unde te folosești! Înțelegi? Și dacă cineva îți spune ceva și lucrul respectiv nu este foarte important, nu te bate cu respectivul. Adică spune cineva că… ce să zic, nici nu știu ce să zic… că nu e cea mai bună marcă de mașini, nu știu ce aveți voi acolo, Alfa Romeo, Fiatul, ci Feraari e cea mai bună. Sau nu e Ferrari, ci e Fiat sau nu e Ferrari, ci e Lamborghini. Că mai știu și eu câte ceva… Așa, tu o să zici: „da, tu știi, foarte bine, așa este”. Nu te certa cu el! – „nu că nu e asta, că știe eu că e Lancia și mai nu mai știu care o mai aveți voi pe acolo” Nu are rost! Și ce dacă e Ferrari? Ferrari să fie, da, treaba ta.

George Micu: Deci să-l lăsăm în pace!

Părintele Teologos: Să-l lași în pace, da. Nu escalada conflictele. Dacă este ceva foarte important, se schimbă problema, dar 90% nu sunt așa de importante și lăsați-l pe celălalt, lasă după el. Totdeauna să căutați unitatea și pacea!

Abordarea discuțiilor despre ortodoxie

George Micu: Și dacă se vorbește despre ortodoxie?

Părintele Teologos: Dacă se vorbește despre ortodoxie, trebuie aici cu discernământ – dacă tu vezi înăuntrul tău că poți să spui ceva, spune! Dar dacă vezi că se escaladează iarăși, zici „da, dragă, las-o, hai, să discutăm despre altceva!”.

Pentru că eu văd treaba asta și eu îi văd pe oameni că vin la mine și mă întreabă – cu toate că sunt cu total nevrednic – mă întreabă anumite lucruri de ortodoxie, dar el nu mă întreabă pe mine de fapt, ci vor să le validez eu de fapt poziția lor. Și eu zic: „frate, nu e așa.” „Ei, nu, părinte, că știu eu că nu știu ce!” „Frate, nu-i așa.” „Nu, părinte…” Bun, las-o, haide să discutăm despre altceva. Adică decât să se nască tulburare mai bine eviți, ataci prin evitare. 

Sensibilitatea

Florin Popa: Ce e sensibilitatea?

Părintele Teologos: Sensibilitatea, da. Am crezut că întrebi de simplitate. Ce este sensibilitatea?

Sensibilitatea vine de la simț. Sense în limba engleză. Simț. O dată este sensibilitatea trupească, dar tu mă întrebi de fapt de sensibilitatea duhovnicească, sufletească, bun. Dar noi vorbim puțin de sensibilitatea trupească și de acolo o să extrapolez pe sensibilitatea sufletească.

Sensibilitatea trupească este când vin eu cu un ac și te înțep undeva și tu ai acolo simțul și faci chestia asta. Asta este grosier. Există și o altă sensibilitate trupească. De exemplu când vezi o mâncare, nu știu, niște caracatițe care sunt foarte bune – „eu o să mănânc treaba asta”. Sau vezi ceva – vezi că încet-încet mă duc spre duhovnicie, spre spiritualitate – vezi ceva „vai, dragă, dar eu să port rochia aia? inadmisibil”. Știi? E o sensibilitate exagerată.

La fel și în cazul sensibilității sufletești. Adică sufletul are o sensibilitate care poate să fie și în direcția bună. Deci vezi un mare compozitor sau un poet și are o sensibilitate extraordinară – „ce poate să compună respectivul sau ce poezie scoate respectivul!” Sfinții români din închisori aveau o sensibilitate extraordinară, însă o sensibilitate în direcția bună, pe care Dumnezeu le-a cizelat-o, i-a făcut să fie sensibili, să aibă inima pufoasă și să scrie în închisoare niște poezii fenomenale. De exemplu, Sfântul Valeriu Gafencu scria încontinuu despre crini. În închisoare unde ăia îi băteau și îi umpleau de sânge în fiecare zi. Și el în loc să zică „huo, ticăloșii și porcii”, el scria poezii despre crini sau scria despre aripi de înger, cum scria Vasile Voiculescu, alt mare poet. Sau Radu Gyr. Era fenomenal.

George Micu: Deci poate fi o harismă.

Sensibilitatea ca harismă

Părintele Teologos: Da, o harismă! Și asta bineînțeles se vede la nivel mai prejos așa la anumiți compozitori astăzi de muzică pe care din păcate îi poți număra pe degete.

Pe de altă parte, este o altă sensibilitate în sensul contrar. adică în clipa în care cineva zice: „vai, dar să nu faci aia, să nu faci ailaltă” și așa mai departe. Și atunci iarăși intervine această terapeutică ortodoxă, această știință medicală, care trebuie să intervină și să-i spui: „omule, dragă, aici e o sensibilitate exagerată! nu te gândi atât că vai, ce o să-ți facă, vai, cum o să fie la serviciu și așa mai departe!” Ai încredere în Dumnezeu! Îndreptează-ți această sensibilitate pe care o ai din punct de vedere natural – și de obicei, la femei se întâmplă, la doamne – îndreaptă-ți-o către Dumnezeu! Scrie o poezie. Ascultă o muzică, dar o muzică bună, fraților, că mi-e frică să recomand muzică. La ora asta sunt niște anti-muzici, Maica lui Dumnezeu!

George Micu: Mai ales la tineri…

Părintele Teologos: E crunt, fraților. Vă iubesc pe amândoi, vă spun în fața camerei, îi iubesc pe băieți, dar la ce muzică sunteți expuși, ferească Dumnezeu!

Harisme naturale și harisme dobândite

George Micu: Ne naștem cu harismele sau le dobândim?

Părintele Teologos: Da, sunt și harisme cu care te naști și sunt harisme dobândite. Sunt harisme naturale, cum spuneam: o voce frumoasă, Maica lui Dumnezeu când îl auzi pe unul cum cântă. Niște voci… să nu dau exemple acuma ca la urmă iarăși o să zică… E foarte important că m-ai întrebat treaba asta. Eu aș da exemple de niște oameni care au niște voci fenomenale, dar nu pot să le dau ca exemple de cântăreți. De ce? Pentru că aceștia și-au folosit harisma naturală pe care ei o au de la Dumnezeu într-un sens negativ. Adică în loc să compună ceva spre slava lui Dumnezeu sau să-l ridice pe om, să-l facă pe om mai duhovnicesc, își folosesc….

Știu, de exemplu, pe cineva care pe cineva care urcă… Pot să dau un exemplu: Lisa Gerard. Deci femeia asta are o voce fenomenală, Maica lui Dumnezeu ce voce are femeia asta. Dar pe asta pot să o dau ca exemplu pentru că într-adevăr ea are o anumită duhovnicie în ce cântă și menține o anumită spiritualizare, chiar dacă ea, săraca, e pe nivelul cultural, deci nu vorbim de sfințenie aici. Înțelegem, da.

Pe când alții, cum să spun, ferească bunul Dumnezeu unde se duc cu vocile lor și cu talentul lor compozițional care este evident, dar se duc… în loc să-i împingă pe tineri înspre duhovnicie, înspre spiritualitate, mă rog, la nivelul cultural, dacă doriți, ei îi împing în altă direcție.

Acestea sunt harismele naturale. Cum spuneam: o voce frumoasă, o capacitate de gândire, o frumusețe trupească, o forță fizică în sport. Sau un om, apropo de capacitatea de gândire, clar că sunt oameni în afaceri sau în politică care au capacitate de gândire, că vezi că omul nu-i prost, dar cum și – folosește este cu totul și cu totul altă poveste. Înțelegeți? Deci una este harisma naturală și alta este cum o folosești. O să dai răspuns.

Harismele dobândite sunt cele pe care Dumnezeu le dă în timp ce omul înaintează în viața duhovnicească: deosebirea binelui de rău, discernământul, poate să ajungă până la cunoașterea gândurilor, blândețea, toate astea.

 Despre limbajul tinerilor

Florin Popa: Mulți tineri în Italia înjură, dar înjură…

Părintele Teologos: Crunt, rău…

George Micu: Din păcate, da.

Florin Popa: Și de multe ori, când te auzi îți vine să te repezi în ei și nu știu cum să faci să…

Părintele Teologos: Cum să faci? De ce? Pentru că o dată, pe ei îi pune diavolul – am spus că diavolul este un tip de minte care intră în contact cu mintea noastră. Deci nu sunt ei de vină, fraților. Bine, mă rog, Dumnezeu îi judecă, dar în clipa în care diavolul împinge pe cineva să facă treaba asta, asta conține o energie demonică foarte mare. Și atunci diavolul te împinge și pe tine să faci treaba asta. Și asta cum spuneam că tot vorbim de muzică, vezi că sunt anumite melodii de care spui „băi, ce-i cu muzica asta?”, dar îți vine și ție să o repeți încontinuu și vrei să te rogi și nu poți pentru că îți vine în minte muzica respectivă. E asta este demonic.

Deci în clipa respectivă spui: „Maica Domnului meu ajută-mă pe mine!” Deci „pleacă de aici Satana, du-te de aici, nu te vreau!”. Deci tu trebuie să știi că diavolul nu poate să facă nimic, diavolul poate doar să ispitească, să-ți ofere, adică să-ți facă o ofertă:  „fă asta, ia-o de aici, mușc-o!” Dacă ai mușcat, ai mușcat-o. Înțelegeți? 

Întotdeauna tu în clipa respectivă trebuie să zici: „nu, nu vreau asta!” Nu te îndulci, nu piguli, nu cerceta treaba aia. Tai-o ta și mergi mai departe, mută-ți minte altundeva – „ce-i cu becul ăsta aici sus? cine e acolo?” – mi-am mutat mintea altundeva. Înțelegeți? Deci imediat ce vine gândul ți-ai mutat mintea altundeva.

Astfel se luptă. Și după aceea, „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!” Cu rugăciunea scapi, pleacă de la tine. Și dacă vezi că insistă trebuie spovedanie, pentru că spovedania este actul concret prin care eu mă lepăd, mă descarc de asta. „Părinte, vă rog să mă iertați că am înjurat sau îmi vine în minte treaba asta!” Hulă sau ce o fi. Mai ales în cazul hulei nu este de la voi, e de la diavol, să nu vă îngroziți pe tema asta. „Părinte, îmi vin gânduri de hulă” Și preotul zice: „Nu da atenție!” și tu nu o să dai atenție și o să vezi că pleacă de la tine, dispare.

Muzica psaltică

George Micu: Tot vorbim despre muzică, ne puteți vorbi despre muzică psaltică? Și se poate ruga o persoană cântând?

Părintele Teologos: Da, da. Muzica psaltică întâi de toate trebuie să știți că nu este muzică de ascultat. Muzica cealaltă, muzica laică este muzică de ascultat și din cauza asta avem mari hituri, mari compozitori, mari cântăreți și așa mai departe.

Muzica psaltică este o sculă, o unealtă pe care să te poți ruga bine. Este o formă de rugăciune pe note astfel încât să-ți provoace o anumită stare duhovnicească plăcută, astfel încât să zici Slavă lui Dumnezeu! Pentru asta este muzica psaltică, înțelegi?

Și din cauza asta, în cazul muzicii psaltice nu avem… desigur că sunt coruri care cântă frumos sau chiar psalți care cântă frumos, dar nu se compară cu muzica cealaltă că poți să faci concert și așa mai departe. Sunt și concerte, dar da, ok… Muzica psaltică în biserică se vede și din cauza asta vedeți că toți pilonii muzicii psaltice sunt sfinți și au primit de la Dumnezeu treaba asta. Sfântul Roman Melodul, Sfântul Ioan Damaschin, Sfântul Ioan Cucuzel. Toți au fost sfinți. Sfântul Cosma Melodul. Înțelegeți?

Florin Popa: Mai avem da, o întrebare. Vorbim despre jocuri.

Jocurile și tinerii. Dependența

Părintele Teologos: O, da! Facem o postare separată despre asta.

Florin Popa: Jocurile în timpul de astăzi sunt crude și mulți sunt dependenți.

Părintele Teologos: Așa este…

Florin Popa: Și eu când eram mic ca să joc nu mergeam la biserică și nu-mi făceam rugăciunile de seară ca să joc…

Părintele Teologos: E o formă de drog foarte puternică și cei care fac jocurile știu asta și fac jocurile astfel încât să te țină dependent acolo, să te țină rob acolo, să mult mai puternice decât aplicațiile. Deci eu la un moment dat spuneam despre tiktok este cea mai puternică armă de pe pământul ăsta și este, dar viitorul în ceea ce privește caracterul distructiv este al jocurilor. Pentru că este foarte multă violență, foarte atractiv, de ce? Pentru că tu ești parte integrantă a jocului și vezi că în joc nu ți se dă să faci o faptă bună, milostenie și așa mai departe, ci toate păcatele ți se pun acolo, știți foarte bine…

Toate păcatele și tu simți acea plăcere imensă a păcatului în joc fără însă să ai câtuși de puțin o durere. Adică în clipa în care, cum să zic, deci în viața de zi cu zi mergi și furi ceva – care este un păcat foarte mare – totuși ai o anumită „băi, să nu mă prindă, să nu…” Da, dar asta nu înseamnă că trebuie să furi, dar în joc știți foarte bine că sunt jocuri de furat – GTA. Fraților, ferească Dumnezeu, nu puneți mâna pe așa ceva. Da, în care tu furi și nu numai că îți este frică să te prindă poliția, ci primești puncte pe tema asta, avansezi în joc. Pentru cine nu știe, vă rog să mă iertați o mică paranteză, jocul se numește Grand Theft Auto – marele furt de mașini.

Doamnelor, care vă uitați și așa mai departe, nu lăsați la copii jocul ăsta, ferească bunul și Sfântul Dumnezeu! Eu știu om care s-a bătut cu fiul său din cauza lui GTA, ferească Dumnezeu! Continuă! Deci vreau să spun, iartă-mă, că este distructiv și omul este învățat, copilul, tânărul este învățat să facă asta pentru că primește recompensă și la un moment dat nu mai știe cum să se comporte cu celălalt decât în sensul ăsta din joc. Înțelegi? Și nu mai știe să relaționeze cu celălalt decât cum vede în joc.

Florin Popa: Și adrenalina…

Părintele Teologos: Da, îți crește adrenalina și ești încontinuu excitat pe tema asta și centrii de recompensă se activează foarte tare în creierul tău și ești setat pe tema asta și problema cea mare este faptul că realitatea din joc este atât de atractivă, o confunzi cu realitatea reală și nu numai atât – un copil și-a împușcat părinții pe tema asta, crezând că game over și părinții o să învie. Nu numai că confunzi jocul cu realitatea reală, Florin, ci vezi realitatea reală mai anostă, adică mai neinteresantă decât ce se întâmplă în joc.

Adică în joc vezi ceva mult mai strălucitor și în realitatea reală vezi pe ăla că e plictisitor. Și atunci tu vrei încontinuu să fii în joc pentru că acolo este adrenalina la maximum, pe când în realitatea reală o vezi pe mama ta, pe părinții tăi care te cresc și zici „cine e asta?”. Groaznic! Se întâmplă treaba asta. Și atunci, copiii și oamenii sunt dependenți acolo și știu oameni mari care sunt dependenți de jocuri, că au această adrenalină și sunt dependenți de adrenalină și vor încontinuu jocuri și nu-i interesează – nici nu-și spală hainele, nici nu relaționează cu soția, cu copiii lor și așa mai departe.

Se schimbă religia?

Florin Popa: Am auzit că la catolici se dorește ca religia să se schimbe să devină pentru tineri.

Părintele Teologos: Să ne adaptăm, să fim mai plăcuți tinerilor…

Florin Popa: Da.

Părintele Teologos: Da, ok…

Florin Popa: Am văzut și o icoană cu Spider Man – au făcut-o pentru copii.

Părintele Teologos: Serios?

Florin Popa: Da, pentru copiii au pus Spider Man pe icoană ca să…

Părintele Teologos: Omul păianjen la catolici…

Florin Popa: Nu doar la catolici, cred și la ortodocși.

Părintele Teologos: Și la Ortodocși?

Florin Popa: Da.

Părintele Teologos: Ferească bunul Dumnezeu! Să ne înțelegem: trebuie să vorbim pe limba tinerilor fără însă să distrugem, fără să aducem nici cea mai mică vătămare caracterului terapeutic. Am spus că ortodoxia este terapeutică, este vindecătoare, rețetă de vindecare a omului. Deci trebuie să descriu această rețetă, să descriu aceste pilule pentru suflet omului în limbajul lui de astăzi. După cum vedeți, vorbim despre jocuri și așa mai departe, dar fără însă să spurc sau să distrug această rețetă de vindecare a omului. Adică în mod clar că o să vorbesc despre Spider Man, dar nu o să-l pun pe icoană, pentru că Spider Man nu e pentru icoane.

Deci sunt două lucruri: vorbim despre Spider Man și toți acești super-eroi și spunem că da, ok, este o distorsiune a nevoii omului de mântuitor, a nevoii omului de mântuire, de înviere, dar este o distorsiune care nu-l vindecă pe om pentru că ăștia nu sunt dumnezei, ci sunt produsele minții umane și sunt și niște produse ale minții umane care se bazează pe brutalitate, pe pumni.

Pe când Mântuitorul vine și spune – prin blândețe, prin iubire.

Și unde mai pui că jocurile/personajele sunt și o culte și cu vrăji și toate astea.

Înălțarea Domnului

George Micu: Putem vorbi despre înălțare – cum Domnul S-a înălțat și în ce mod?

Părintele Teologos: Nu știm în ce mod, dar știm că Domnul S-a înălțat la cer, depășind continuumul spațiu-timp, depășind materia. Deci în clipa în care ai materie – cum suntem noi acum – suntem legați printr-o forță care este proprietatea materiei, numită gravitație. Deci dacă eu sar în sus, iarăși cad jos. Mântuitorul a depășit treaba asta, deci asta înseamnă învierea, asta este capital în cazul învierii Mântuitorului: că a depășit moartea și a depășit materia și a depășit și spațiul și timpul, pentru că spațiul și timpul sunt legate.

George Micu: Și poate un om oarecare… Nu oarecare, să facă asta?…

Părintele Teologos: Un sfânt. Un sfânt poate, dar cu harul lui Dumnezeu, cu energia lui Dumnezeu, poate să facă asta și asta se vede în minuni. Apare Sfântul cutare, apare Maica Domnului. De ce? Pentru că au depășit materia, au depășit continuumul spațiu-timp. Ăsta este rezultatul ortodoxiei – sfințenia. Adică depășirea morții. Am vorbit despre medicație – ortodoxia ca și medicină. Care este vindecarea omului? Depășirea morții și deci depășirea continuumului spațiu-timp și deci depășirea gravitației, a materiei și toate astea. Înțelegeți? 

Unde se află raiul

George Micu: Deci raiul… unde raiul unde este?

Părintele Teologos: Raiul este peste tot. Raiul este în tot acest univers de 93 de miliarde de ani lumină. Ăsta este raiul. Adică omul poate să meargă într-o secundă de aici în galaxia Andromeda sau nebuloasa X sau în nu știu ce pulsar sau undeva. Dispare aici și apare acolo. Asta este depășirea continuumului spațiu-timp. Noi acceptăm că depășirea… e mult mai ușor să accepți depășirea continuumului spațiu-timp, că dispar de aici și apar la 500 m mai încolo sau apar la Kareia sau la Uranopoli sau la Roma. Da, dar nu este numai atât, că Dumnezeu este atotputernic. Deci dispari de aici și apari la nu știu câte milioane de ani lumină distanță.

Asta ne așteaptă, asta ne oferă Dumnezeu după moarte, fraților. Dumnezeu nu ne oferă după moarte un fotoliu să stai așa într-o pajiște sau să mergi până la Sfântul Pavel să nu mai faci nu știu câte ore până acolo ca să cobori.

Despre practici periculoase

Florin Popa: Ce gândiți despre yoga?

Părintele Teologos: Întâi de toate, yoga nu este gimnastică. Se arată ca și gimnastică, dar se ajunge până la demonizare și chiar vă recomand să vă uitați pe site pe chilieathonită.ro – despre Klaus Kenneth cum vorbește despre yoga extensiv și spune că yoga nu este gimnastică, pentru că toate asanele, deci toate exercițiile din yoga sunt de fapt niște închinări unor zeități, adică unor demoni care sunt în Asia și în clipa în care cineva se inițiază vede treaba asta, adică i se spune pe față. La început, li se zice ca să-i atragă că e doar niște gimnastică – stai așa, stai așa, stai în poziția asta, în lotus, ca să te liniștești. Periculozitatea este că într-adevăr aceste exerciții liniștesc, pentru că omul se liniștește, pentru că îți întinzi mușchii dacă nu altceva. Dar de acolo încolo vine toată încărcătura asta demonică ce este foarte periculoasă, încărcătura asta spirituală care este foarte, foarte periculoasă. Înțelegi? Asta este.

Deci dacă doriți să vă liniștiți mai bine faceți niște gimnastică normală fără…

George Micu: Corbea Sfântul Părintele Ghelasie de la Frăsinei despre yoga creștinismului, ce schimbă?

Părintele Teologos: Da, nu știu, nu l-am citit foarte mult pe Părintele Ghelasie, ca să fiu foarte sincer, dar în general este controversat, într-adevăr pe tema asta că se apropie foarte mult de yoga și face niște paralele între yoga de acolo și creștinism. S-ar putea face anumite paralele dar este foarte periculos! De ce? Pentru că vine cu tot bagajul. Asta este marea problemă. Înțelegeți?

Încheiere

Cred că am vorbit destul.

George Micu: Sărut mâna, părinte. Mulțumim!

Părintele Teologos: Să vă ajute Dumnezeu, să vă binecuvânteze bunul Dumnezeu! Eu aș dori să mai discut cu voi, dar deja ne-am lungit foarte mult și cred că oamenii n-or să mai reziste. Să ne ajute bunul Dumnezeu!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

---

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!

Valoarea donației

20 €

5 €

10 €

31 €

50 €

100 €

300 €

Altă valoare

Valoare

€

Frecvența donației

O dată

Săptămânal

Lunar

Pomelnic Vii:

Adormiți:

Adresa de email

Numele de pe card

Donați