Icoanele și vizualul în secolul 21 – părintele Teologos

(Ne)cinstirea Sfintelor Icoane a fost o problemă pe care Sfinții Părinți au rezolvat-o în urmă cu peste 1000 (o mie) de ani, problemă care, însă, a reapărut odată cu neoprotestantismul în vremurile din urmă. Urmăriți acest material pentru a afla o analiză pe această temă precum și care sunt provocările astăzi legate de civilizația vizuală în care trăim.

Vizionare plăcută! (după clip aveți podcastul și transcriptul)

Powered by RedCircle

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Ce este idolul

Domnul a zis la cele zece porunci, la capitolul 20 de la Ieșire: „Să nu-ți faci chip cioplit și nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt! […] Să nu te închini lor, nici să le slujești, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinților ce Mă urăsc pe Mine”. În textul Septuagintei care este considerat text divin (textus receptus), adică textul oficial este cuvântul Εἴδωλον (idol) sau în ebraică „Fesel” – care este tradus prin „chip cioplit”. Se poate traduce și prin „idol”. Adică să nu ai niciun obiect pe post de Dumnezeu. În locul lui Dumnezeu. Acesta este idolul. Atunci când ai un obiect, ceva material pe care îl divinizezi în locul lui Dumnezeu, acesta devine idol și nu ne poate mântui pentru că nu este viu. Asta este marea problemă cu idolii. Înțelegeți?

Desigur că această a doua poruncă este în directă legătură cu prima poruncă și ca o continuare logică a ei.Trebuie să știți că la catolici, de fapt, este socotită ca fiind una și aceeași poruncă. Noi spunem că sunt două porunci separate. Sigur însă este faptul că sunt foarte unite între ele, foarte legate între ele.

Știți prima poruncă: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului și din casa robiei. Să nu ai alți dumnezei afară de Mine!”. Adică la început zice că Domnul este singurul Dumnezeu și după aceea zice să nu avem alți dumnezei în afară de Acesta, pentru că știți că în vremea respectivă, datorită căderii lui Adam, erau mulți pseudo-dumnezei, mulți idoli. Și asta pentru că mintea noastră s-a întunecat și nu mai putem distinge, nu mai putem avea o conexiune, o comunicare așa cum ar trebuie cu Dumnezeul Cel adevărat, Cel pur duhovnicesc, Cel dincolo de orice materie.

Omul păcătos, pierzându-și străveziul minții sale, pierzându-și luminarea minții, vederea sa duhovnicească, nu mai putea să vadă duhovnicește, ci numai material. Noi toți avem sădit înăuntrul nostru faptul că Dumnezeu există, după cum spune la psaltire că „Zis-a cel nebun întru inima sa că nu este Dumnezeu”. Numai un om nebun își poate imagina că toate acestea, mai ales omul, au apărut din întâmplare. Întâmplarea, adică probabilitatea statistică ca să se întâmple toată creația pe care o vedeți în jurul meu așa cum o vedeți este foarte, foarte mică, fraților. Infinitezimală. Însă nu aș dori să intru în detalii acum să vorbim despre creație.

În spatele complexității creației se află Dumnezeu

Un singur lucru vă spun. Să zicem că mergeți pe o planetă străină și vedeți deșertul acolo, nepopulat, dezolarea, pietroaiele și găsiți acolo un ceas care merge perfect. O să spuneți că e rodul întâmplării? Nu,fraților! Numai un nebun poate să spună asta, după cum v-am dat și citatul din Psaltire. De asemenea, vedeți și Capitolul 1 din Epistola către Romani în care Sf. Ap. Pavel arată foarte clar că toată lumea aceasta, toată creația, este o scară către Dumnezeu – cum zice acolo că ceea ce se poate cunoaște despre Dumnezeu este cunoscut de către ei – adică de către păgâni, în vremea respectivă, de către neamuri; fiindcă Dumnezeu le-a arătat lor prin zidire că cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înțelegându-se din făpturi, adică veșnica Lui putere și dumnezeire, așa ca ei – adică, păgânii – să fie fără cuvânt de apărare, să nu zică faptul că nu au știut.

Și de ce? De ce? Pentru că, cunoscând pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu – cum continuă Sf. Ap. Pavel. Nici nu I-au mulțumit, ci s-au rătăcit în gândurile lor și inima lor cea nesocotită s-a întunecat. Înțelegeți? Este distorsiunea minții întunecate.

Ateii

Cu toate acestea, însă, vedeți că nimeni nu și-a pus problema să nu existe Dumnezeu. Nimeni, decât astăzi. Și de fapt, ateii au apărut atunci când oamenii, prin mândria și averea lor s-au desprins de natură, de zidirea lui Dumnezeu și prin aceasta de Dumnezeu, adică undeva prin secolul 18, adică foarte aproape de noi. Și aceștia, de fapt, au un dumnezeu, să știți, un idol, însă, de obicei, pe cel mai periculos idol posibil, adică pe ei înșiși. Pe credința nestrămutată în mintea lor. Implozia existențială. Închiderea în sine. Eu mă văd numai pe mine și gândurile mele și numai în asta cred.

După cum vedeți, nu se pune problema dacă există sau nu Dumnezeu, ci cine este Acesta. Și asta dorește Dumnezeu să ne ferească prin porunca a doua – prin a avea dumnezei materiali în locul Lui, adică al Dumnezeului personal, total duhovnicesc, imaterial și transcendent.

Icoana nu este un idol!

Dumnezeu nu spune să nu facem imagini ale Sale adică, mai exact, icoane, ci a – citez cum spune acolo – a niciunui lucru din câte sunt, adică a zidirii și să nu te închini acestor asemănări ale zidirii. Ca să nu-ți faci un bolovan – de piatră, aur sau lemn sau de ceva – și să nu te închini lui așteptând mântuirea de la el.

Icoana nu este idol, pentru că noi nu așteptăm mântuire de la lemnul pe care este pictată și nici de la culorile respective, fraților. După cum spune Sf. Vasile cel Mare și Sf. Ioan Damaschin că cinstirea urcă de la prototip, la arhetip adică de la imagine la original.

În clipa în care ne uităm la o fotografie sau la un ecran nu ne gândim la hârtia fotografică sau la tehnologia pixelilor de pe ecran, ci la imaginea de acolo – cine e acolo. Când vedem pe ecran persoana iubită nu zicem, „mamă, ce pixeli!” – să fim serioși. Numai cineva redus mintal face asta.

Sf. Vasile dădea exemplul cu statuia lui Cezar. Zicea sfântul că în clipa în care e întrebat cineva „Cine e acesta?” și arată către statuia lui Cezar, celălalt răspunde „Cezar” și nu zice că „Ai pus întrebarea greșit pentru că asta-i o statuie și nu o persoană” și nu răspunde că „e statuia lui Cezar”, ci răspunde simplu „Cezar”. Deci vedeți că gândirea normală a omului merge de la imagine la original.

Deci când ne rugăm nu ne rugăm vopselelor și lemnului, ci lui Dumnezeu direct căci Dumnezeu fiind întrupat în persoana lui Hristos poate fi „fotografiat” să zic așa, poate fi pictat în icoană și iarăși, ne rugăm sfinților să mijlocească pentru noi la Hristos care este Dumnezeu adevărat și Om adevărat. Ne rugăm sfinților să ne ajute, după cum ne rugăm unui casnic, unei cunoștințe de-a Împăratului să pună o vorbă bună la Stăpânire. Deci sfinții nu ne mântuie prun ei înșiși. Sfinții nu sunt dumnezei după fire, ci sunt dumnezei după har, pentru că sunt uniți cu Dumnezeu și fiind uniți cu Dumnezeu, ei ne ajută, mijlocesc la Hristos și Hristos la tatăl ca și o formă de smerenie. Înțelegeți? Și Hristos este unit cu Tatăl.

Idei greșite despre icoană

Zic asta mai ales pentru cei care sunt influențați de neoprotestantismul necitit, pentru că trebuie să știți că până și protestanții culți primesc icoanele și rolul lor didactic. Protestanții culți au însă o problemă cu faptul că ei cred că ne închinăm la însuși materialul din care este formată icoana. Dacă însă le explici, înțeleg. Au o problemă să facă distincția între „latria” adică venerarea lui Dumnezeu și cinstirea icoanelor.

Dacă vorbim pe plan omenesc, este diferența dintre iubirea pe care o avem față de persoana cea mai iubită din viața noastră, persoană pe care nu o vedem – să zicem că e plecată în război, Doamne ferește, departe pentru mult timp sau chiar a și murit și grija, cinstirea pe care o dăm fotografiei cu această persoană, mai ales dacă este o fotografie bună și mai ales dacă este singura amintire de la persoana respectivă, adică dacă este puțin probabil sau chiar imposibil să mai vedem persoana respectivă în această viață.

Desigur că dacă e cineva încrâncenat, setat și învârtoșat și, pe deasupra și necitit, ne pierdem doar timpul.

De la chip la persoană

Desigur că Dumnezeu în ființa Sa care este pur imaterială nu poate fi reprezentat, nu poate fi fotografiat, însă în nemărginita Sa iubire de oameni S-a întrupat și S-a făcut ca și noi, ca să-L vedem, să-L pipăim.

Vedeți, însă, că pe de altă parte – în contrast cu idolii, spune Dumnezeu către Moise tot la Ieșire, când vorbește despre Chivotul Legii și construcția Templului – adică a bisericii din vremea respectivă – în capitolul 25: „Apoi să faci doi heruvimi de aur; și să-i faci ca dintr-o bucată, ca și cum ar răsări din cele două capete ale capacului”. Deci sunt permise reprezentările – inclusiv ale îngerilor, – culmea! – care sunt ființe netrupești însă omul poate să aibă experiența lor; sunt permise de către Dumnezeu reprezentările și sunt permise a fi puse la loc de cinste – chiar în Sfânta Sfintelor în care intra arhiereul doar o dată pe an – însă, bineînțeles, nu ca idoli.

În capitolul următor la Ieșire, zice Dumnezeu: „Cortul sa-l faci din 10 covoare iar în țesătura lor să faci chipuri de heruvimi alese cu iscusință”. Vedeți? Desigur că e nevoie de reprezentări, pentru că omul este foarte dependent de vizual, omul căzut este o ființă vizuală, însă, desigur, că aceste reprezentări nu sunt pe post de idoli, mă repet. Sunt pe post de „oglindă și ghicitură” după cum spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Corinteni. De fapt, fraților, după cum am spus la începutul cuvântului, toată zidirea este o „oglindă și ghicitură” pentru urcușul către Dumnezeu. Da, fraților, templele mozaice și, bineînțeles, templul lui Solomon aveau astfel de reprezentări și după modelul acestuia toate templele mozaice și ca o continuare și înduhovnicire, bisericile noastre.

Este esențial asta pentru că prin reprezentare, prin chip ajungem la persoană. Chiar Domnul nostru a făcut legătura dintre chip și persoană, atunci când fariseii i-au adus un dinar și Domnul i-a întrebat „A cui este chipul acesta?” și ei I-au răspuns „Al Cezarului”. Atunci Domnul le-a zis: „Dați, deci, ce-i al Cezarului, Cezarului și ce-i al lui Dumnezeu, lui Dumnezeu”. Vedeți? Prin chip mintea se ridică la persoană.

A vedea pentru a crede…

Vedeți că vizualul este foarte, foarte important pentru oameni. Știți bine că este crucial. Am spus că omul este o ființă vizuală. Mai ales azi, fraților, suntem o civilizație a vizualului. Și asta nu numai din punct de vedere al trupului, ca să ne putem orienta – adică unde sunt -, ci și din punct de vedere psihologic, duhovnicesc: să ne orientăm și psihologic și duhovnicește. Omul are nevoie de o încredințare a ceea ce știe – să vadă. Englezul zice „seeing is believing”. Dacă văd, cred. Sf. Toma a zis: dacă nu văd, nu cred. Aceasta este drama omului căzut, fraților.

Să vă dau un caz concret: avortul. Da, e dramatic. Destui oameni zic că e bine – Doamne ferește! – să faci avort, că nu e omor și de ce zic asta? Pentru că, de fapt, nu văd că este un om care are o dezvoltare naturală, continuă și lină din secunda 0 a conceperii sale. Când devine om? Din secunda 0. În clipa în care văd copilul, atunci nu mai doresc să-l ucidă, în afară, desigur, de chinezi care își ucid copiii născuți, după cum doresc, mai ales dacă sunt fete – să nu intrăm în detalii.

Țin minte un mitropolit cu viață duhovnicească din Grecia care a convins cu greu o tânără să nu avorteze. După ce aceasta a născut și ținea în brațe foarte fericită și cu multă dragoste pe micul nou-născut, mitropolitul i-a spus „Acuma dacă vrei poți să-l omori de una singură! Poți să iei cuțitul la el…”. Femeia s-a îngrozit și a început să plângă. Înțelegeți?

După cum vedeți, vederea, vizualul este încredințarea, reamintirea, sedimentarea cunoștințelor. Dacă doriți, aducerea în existență a cunoștințelor, a gândurilor.

Înduhovnicirea

Trebuie să știm că atunci când omul se înduhovnicește, vederea se înduhovnicește și ea. Îi vede pe toți și pe toate ca pe oameni ai lui Dumnezeu. Țin minte că era un episcop care predica și în timp ce predica a trecut prin fața lui o desfrânată le lux și el se uita lung și oarecum trist după ea, iar oamenii i-au zis: „Preasfinția voastră, nu vă mai uitați așa; dacă ați ști cine e doamna…” și episcopul a răspuns: „Ehei, dacă m-aș fi străduit eu să plac lui Dumnezeu cum se străduiește asta să placă amanților ei, m-aș fi sfințit până acum”. Omul era sfânt – desigur – Sfântul Nonos.

Noi nu e bine să facem asta ci trebuie să ne păzim privirea pentru că, după cum știm, vizualul adică după cine ne uităm și cum dorim să arătăm ne influențează viața în mod decisiv, din păcate.

Din cauza asta Biserica încă de la început a dat o mare importanță vizualului și când spun asta nu mă refer numai la icoane, adică la ceea ce vedem, ci mai ales la ce nu vedem, fraților. Vedeți că astăzi suntem cu mintea făcută bucățele din pricina vizualului. Astăzi, idolii societății actuale sunt ecranele. La acestea se închină azi oamenii și de acolo își așteaptă salvarea, de acolo își așteaptă mântuirea. Atracția este atât de mare, încât chiar dacă în cazul icoanelor problema s-a rezolvat în urmă cu aproximativ 1300 de ani, la Sinodul 7 ecumenic și prin aportul a două supergenii ale epocii – Sf. Teodor Studitul și mai ales Sf. Ioan Damaschin – în cazul a ce NU vedem, problema rămâne, practic, nerezolvată până azi.

Icoanele făcătoare de minuni

Pe de-o parte Dumnezeu face foarte multe minuni prin icoane. Sunt scrise cărți întregi și se transmit și multe minuni prin viu grai, pe care icoanele le-au făcut. De exemplu, țin minte la un moment dat, era o icoană de dimensiuni relativ mici într-o biserică din Sf. Munte care în timpul unei slujbe a strălucit foarte puternic și a scos un jet de lumină care l-a lovit pe un tânăr care se afla printre pelerini. Acesta a căzut jos și l-au întrebat ceilalți ce s-a întâmplat și acesta a recunoscut că se ocupase cu magia. Din clipa respectivă și-a schimbat viața și a scăpat total de ispita asta. Asta s-a întâmplat în urmă cu puțini ani. Aș putea să vă spun și alte minuni, cum spuneam sunt foarte multe minuni, însă acum nu o să vă povestesc multe – părintele Stareț Pimen ne povestește foarte frumos în clipurile sale, vă recomand să le urmăriți.

O să vă amintesc doar de faptul că în ultima vreme, mai ales, sunt multe icoane care plâng și care izvorăsc mir. De ce? Pentru că situația este de plâns, fraților! Da, așa e. Am pus și noi pe site câteva clipuri cu icoane care plâng; știu pe cineva care are chiar sticluțe cu mir culese de la astfel de icoane. Cunosc și din țară și din străinătate.

O să vă spun însă, ce face o icoană să fie făcătoare de minuni. Poate că asta e mai bine decât să înșirui o mulțime de minuni.

Harul

Bun, de fapt, toate icoanele sunt făcătoare de minuni pentru că cea mai mare minune este transformarea omului în bine. Când spunem că o icoană este făcătoare de minuni, spunem că harul lui Dumnezeu lucrează într-un mod deosebit prin icoana respectivă. Și de ce lucrează harul astfel? În general, tradiția spune că sunt mai mulți factori: icoana a fost pictată de mâini sfinte, icoana a fost atinsă de buze sfinte și credința oamenilor. Dincolo de asta, uneori, desigur, Dumnezeu face minuni după preștiința sa, precum în cazul icoanelor nefăcute de mână.

Icoanele sunt foarte, foarte importante pentru că ne amintesc de victoriile Domnului nostru Iisus Hristos, victoriile Sfinților, ne amintesc de țara noastră cea cerească, de destinația noastră.

Pe de altă parte, după cum spuneam, problema a ceea ce NU vedem este încă nerezolvată și asta nu este din cauza Bisericii, ci din cauza noastră, a oamenilor, mai ales a celor din afara Bisericii.

Dacă în cazul icoanelor sunt canoane de pictură pentru a nu atrage din punct de vedere trupesc – adică toți sfinții și sfintele sunt pictați bruneți și cu ochii negri și spiritualizați – nu știu dacă știți, așa ca și o paranteză, Mântuitorul și Maica Domnului au fost blonzi cu ochi albaștri. Pe de altă parte, în cazul avalanșei vizuale de astăzi se face totul pentru a atrage mintea și nu a o lăsa să se ridice la Dumnezeu.

Simțul vizual asaltat

Asistăm astăzi la o spirală a isteriei depășind orice echilibru, orice bun simț, pentru că oamenii sunt cu simțurile tocite de avalanșa de vizual excitant cu care sunt bombardați în fiecare zi.

Și aici nu mă refer numai la lucruri rușinoase, deocheate – desigur că asta nu se discută, e o formă de drog. Deci în clipa în care cineva se uită la lucruri rușinoase, la pornografie, este exact aceeași reacție chimică în creier, care se întâmplă când omul ia droguri grele, când ia cocaină, fraților.  Deci nu mă refer la asta, că asta e clară, e otravă, fraților. Ci mă refer și la alte lucruri cum ar fi știrile de senzație, apocaliptice sau toate artele vizuale care de la filme până la jocuri sunt făcute să șocheze, să excite – includ aici și desenele animate, fraților, din păcate. O mare problemă.

O mulțime de efecte speciale, care mai de care mai excitante – te uiți la un trailer și nu înțelegi nimic decât o înșiruire de secvențe șocante. Eu nu urmăresc foarte îndeaproape, sunt monah, însă știu că sunt întregi case de film care sunt centrate pe acești supereroi și sunt studiouri de efecte speciale adică de VFX care lucrează atât de intens că specialiștii în VFX fac căderi nervoase și uneori trebuie să intre la recuperare după ce termină un film. Vorbesc foarte serios, știu cazuri concrete. Unele studiouri de VFX chiar au intrat în faliment după ce au luat Oscarul pentru efecte speciale. I-au terminat, fraților. Fraților, e o nebunie!

Și cum să nu fie, fraților, când însăși cotidianul nostru este bazat astăzi pe excitarea produsă de vizual? Excitarea produsă de vizual se vede începând de la modul în care se îmbracă întâi de toate doamnele, dar și domnii și, mai ales, domnișoarele și terminând cu dependența aproape totală de interfața utilizator de la celulare care, fraților, este proiectată să fie excitantă vizual și nu utilitară – să ne înțelegem!

Motivația din spatele tehnologiei

Numai un mic exemplu să vă dau: lista de contacte din Agenda celularului sau lista de conversații pe whatsApp sau Telegram sau orice alt program de comunicare. Credeți-mă că mult mai simplu și mai rapid din toate punctele de vedere să se fi făcut două butoane numite „Ecranul următor” și „Ecranul precedent” pe care să le apeși și să afișeze următoarele „x” contacte. Este mult mai simplu de programat, mult mai rapid de executat și necesită cu mult mai puține resurse din partea procesorului celularului, mai ales din partea subsistemului grafic, a procesorului grafic. Însă cei care au proiectat au zis „Nu!”. Steve Jobs – că el a fost – a zis „Nu! Noi nu dorim un sistem util, noi dorim un sistem adictiv; un sistem care să genereze plăcere, dependență, un sistem care să drogheze”.

Jobs zicea caracteristic „O să vă fac un sistem de operare de o să vă vină să-l lingeți!”. El știa foarte bine ce face și a interzis copiilor lui până la vârsta când erau maturi să se atingă de ce făcea el. Ce a făcut? Multe a făcut, însă în cazul despre care discutăm, a făcut animații care să dea senzația de putere, de adrenalină, de dopamină, de satisfacție, de viteză a defilării contactelor pe ecran cu un simplu gest, de drog. Și a împânzit sistemul de operare cu astfel de surse de plăcere. Ei, în clipa în care suntem încontinuu expuși la asta, nu avem o stare de excitare continuă? Asta devine după aceea ceva normal și omul dorește și mai mult și mai mult pentru a simți aceeași plăcere pentru că senzația de plăcere nu vine din cantitatea de substanțe chimice din creier, de neuro-transmițători din creier, ci de variația acestora, fraților.

Ei, acesta este drumul clasic al împătimirii despre care vorbesc Sfinții Părinți.

Și atunci ne mai mirăm de ce nu avem un echilibru în viața noastră, de ce nu mai avem capacitate de concentrare, de ce răbdarea noastră este redusă la zero, de ce intervalul de atenție astăzi este foarte, foarte mic – de doar câteva secunde, ba chiar pe anumite medii online de sub o secundă, fraților, să știți. Omul este dependent de dopamina ce vine prin vizual și, desigur, într-o mai mică măsură și prin audio.

Animațiile

Lucrurile sunt și mai complexe pentru că în cazul acestor animații și mai ales a vizualului imersiv, creierul trece din starea de veghe de atenție în real, în starea de relaxare, de concentrare pe virtual, se îngustează – de unde și expresia „îngust la minte” cu tot înțelesul ei negativ – și omul ajunge să fie chiar într-o stare aproape de starea de transă, fraților, pentru că nu mai este conceptual ca și în cazul scrisului și cititului sau în viața de zi cu zi în gestionarea problemelor, ci mult mai rapid și superficial. Și asta se caută, fraților.

Nu știu dacă știți, studiourile de jocuri folosesc mulți voluntari ca să testeze jocurile înainte să le lanseze pe piață – faza asta se numește asta closed Beta, ăștia se numesc Beta tester, în care voluntarii semnează contracte că nu o să dezvăluie ceea ce văd acolo – și unul din lucrurile care sunt monitorizate la studiourile mari este exact excitarea, dependența. Mai exact se măsoară ritmul cardiac și dacă în decurs de cinci minute nu reușesc să crească cu nu mai știu ce procent ritmul cardiac înseamnă că nu s-a descărcat suficientă adrenalină și deci jocul respectiv nu e destul de adictiv, adicătelea nu se va vinde la fel de bine și deci trebuie schimbat ceva la el. Deci așa se pune problema cu jocurile, fraților. Am mai vorbit de asta, fraților, e o mare problemă, acolo sunt bani grei. Nu se joacă cu jocurile.

Să vorbim puțin despre ce putem face noi sau ce poate face un părinte care vede că copilul lui a început să dezvolte o atracție foarte mare de ecrane, dependență…

Cum scăpăm?

Deci, cum ieșim? Fraților, clar nu putem de unii singuri, să ne înțelegem. Avem nevoie de Dumnezeu. Este un război diavolesc, însă unul științific, nu haotic, unul în care cele mai capabile minți astăzi – era să zic cele mai luminate, însă, de fapt, sunt întunecate în privința sufletelor oamenilor – cele mai capabile minți sunt în slujba vrăjmașului, fără ca bieții oameni să știe, săracii, nu îi judecăm. Ei nici măcar nu știu sau nu pot să facă ceva la nivel macro, că sunt prinși într-un angrenaj ciclopic.

Clar, fraților, ac să ieșim de acolo trebuie să ne rugăm și să postim de vizual. Rugăciunea, mai ales rugăciunea ciclică cu „Doamne Iisuse, miliuește-mă” este liniștitoare, calmează pe om și mai ales pe tânăr. Rugăciunea ne curăță canalele de informații, simțurile și mintea ticsite și întunecate de plăcere. Toate acestea trebuie să dispară prin rugăciune care este absolut necesară pentru că rugăciunea nu este o mantra, fraților, o golire fără sens, ci o împlinire și o întâlnire pur personală cu persoana divină și iubitoare a lui Hristos.

Aici vizualul duhovnicesc, icoana ajută foarte mult pentru că este un factor de liniștire, o sursă de iubire, o aducere aminte a siguranței iubirii veșnice, a victoriei asupra morții. Slujbele ajută foarte mult, mai ales Sfânta Împărtășanie și spovedania. De asemenea, neapărat și programul duhovnicesc constant. Programul zilnic.

Cum spuneam, trebuie să postim de vizualul adictiv, lumesc, trupesc. Să postim de celular, fraților. Să stăm față în față cu Dumnezeu cel iubitor. Cu Creatorul. Să ieșim în natură. Fraților, e frumos afară! Ia, uitați în jurul meu ce frumos este! Liniștea e foarte frumoasă! Da, știu că ceea ce spun acum unora le pare halucinant. De asemenea, să facem ceva practic, să lucrăm ceva manual, dimpreună cu alte persoane pe care le iubim. Persoana este mai presus decât ecranul. Persoana cu harul lui Dumnezeu este chiar o icoană a lui Dumnezeu. Omul fără har, este o icoană murdară, distorsionată. Să fim exemple, să fim icoane! Să le oferim timp celorlalți. Chiar și o excursie ajută foarte mult. Cu atât mai mult întâlnirile la biserică.

Concluzii și îndemnuri

Să le facem pe toate acestea, însă să le facem și cu scop preventiv, fraților! Adică imediat ce vedem semnele dependenței să tăiem sursa. Dependența, patima se vede întâi de toate prin timpul pe care cineva îl petrece zilnic pe ecran și neglijarea celorlalți. Cunosc copii care stăteau pe ecrane și săreau în sus de bucurie că aveau 3 like-uri și că reușeau ceva la jocuri și își neglijau mamele care aveau nevoie de medic. Țin minte un caz că o mamă era hipertensivă și copilul nici măcar nu o băga în seamă. Înțelegeți?

Tot aici să avem grijă și la manifestările de sevraj. Dacă am fost sau suntem dependenți, trebuie să avem răbdare cu iritabilitatea, cu lipsa de răbdare, cu ticurile și cu dorințele compulsive provocate de patimă. Trebuie să avem răbdare. La început va fi mai rău înainte să fie mai bine. Însă va fi mai bine. Curaj! Să nu uităm de icoana lui Hristos din noi!

Vă mulțumesc că am fost împreună până acum!

Așa să ne ajute bunul Dumnezeu!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!