Ascultați un interviu despre cele veșnice și cum să ne asigurăm o veșnicie fericită, interviu pe care Cristi Bumbenici l-a luat părintelui Pimen Vlad.
Vizionare plăcută! (după clip aveți podcastul și transcriptul)
Powered by RedCircle
Cristian Bumbenici: Dragi prieteni, cu ajutorul Maicii Domnului am ajuns din nou în Sfântul Munte Athos. Suntem la Chilia Intrarea în Biserică a Maicii Domnului din Schitul Lacu alături de prietenul dumneavoastră și al nostru, părintele stareț Pimen Vlad. Părinte, mulțumim frumos că ne-ați reprimit într-un timp destul de scurt.
Părintele Pimen: Bine ați venit, iată că aveam și vreme frumoasă acuma de iarnă, cu ajutorul Maicii Domnului.
Cristian Bumbenici: Este o iarnă spre primăvară.
Părintele Pimen: Cam așa ceva, este o îmbinare, ca și cum ar fi toamna legată de primăvară. Cum vrea Maica Domnului.
Cristian Bumbenici: Tocmai acest anotimp ne-a inspirat să vă aducem în față o temă de maximă importanță, în esență, de cea mai mare importanță și o să vă convingeți foarte repede că nu există un subiect mai important decât cel pe care îl vom discuta astăzi, respectiv veșnicia. Încep ușor, altfel decât de obicei, și vă dezvălui ideea, probabil și titlul care va însoți acest material, anume ”Veșnicia nu este opțională!”. Înainte de a defini câteva lucruri foarte clare, o să vă rog, părinte, să facem încă o dată, probabil că o să mai repetăm această sinteză, pentru că este necesară într-un context în care în jurul nostru circulă foarte multă informație și din păcate, într-o zi sau doar după un interviu cu dumneavoastră, oamenii nu reușesc să extragă aceste lucruri foarte folositoare, ci mai sunt parazitați și de alte informații care nu ne sunt chiar necesare.
O să vă rog să ne readuceți – și să ne readucem – aminte câteva lucruri care vin și susțin tocmai această teză a veșniciei. Știm și acceptăm că Dumnezeu l-a creat pe om. Știm că Dumnezeu l-a creat în primul rând dintr-un mare sentiment de iubire, pe care noi încă nu putem să îl cuprindem cu mintea de aici. Dar în același timp, pe bună dreptate, ne putem întreba de ce oare a gândit atunci Dumnezeu să creeze o ființă după chipul și asemănarea Lui, care să fie ”condamnată la veșnicie”, anticipând cumva că noi, la un moment dat, o să parcurgem și această etapă, să spunem de școlarizare uneori dureroasă, dar având acest scop, și anume viața veșnică.
Părintele Pimen: Când vorbim de veșnicie, vorbim de ceva care nu are sfârșit, care nu se mai termină niciodată. Și ce înseamnă veșnicia asta? Dumnezeu, care a fost dintotdeauna și va fi mereu, a creat lumea asta nevăzută, toate cetele îngerești (îngeri, arhangheli, serafimi, heruvimi) și pe toate le-a pus într-o rânduială, într-o frumusețe. Deci astea au fost făcute înainte de a crea pe om, de a crea lumea. Pe toate astea le-a făcut Dumnezeu, a făcut cerul, în toată frumusețea lui, adică necuprins, pentru că nu putem pune noi o limită.
Ce înseamnă lucrul ăsta la Dumnezeu? Este ceva ce depășește orice închipuire. Vezi cum se măsoară acum, că de la o planetă la alta sau până la o stea sunt nu știu câte mii de ani-lumină, ca să-ți dai seama cât e din mare tot universul ăsta, dacă dintr-o parte în alta e vorba de ani-lumină. Este imposibil de străbătut vreodată de cineva. Vedem că Dumnezeu, făcând toată rânduiala asta cu cetele îngerești, a fost la un moment dat îngăduită căderea îngerilor. A făcut cetele astea îngerești, dar le-a dat și oarecare libertate de a-L slăvi pe El, pe Dumnezeu, din libertatea lor cumva.
Cristian Bumbenici: Nu impusă!
Părintele Pimen: Puteau să facă de drag lucru ăsta. La un moment dat, unuia din cei mai mari îngeri, cum erau arhanghelii, i s-a urcat la cap că vrea să fie și el mai mare decât atât. Putem spune că a fost primul act de mândrie care a existat vreodată din lucrurile astea făcute de Dumnezeu. În momentul în care el s-a înălțat și a spus ”Voi pune scaunul meu deasupra stelelor, să fiu și eu mare!”, cumva voia el ceva, să fie într-un fel Dumnezeu (cum încearcă acuma eu yoginii – că dacă ajungi la nu știu ce stare descoperi nu știu ce și ajungi la nu știu ce stări), așa a încercat el. Și în momentul acela, i-a început căderea. Adică ”cel care se va înălța pe sine, se va smeri”.
Deci tu, dacă te înalți cu de la sine putere, zicând că ”Eu sunt grozav peste oameni, peste Dumnezeu!” și încerci cu mândria ta să-ți spui că tu ești acela grozav, e primul semn de cădere, că trebuie să te pregătești atunci de o cădere, pentru că este ca o pedeapsă cumva, când începi tu să-ți atribui ceva ce nu-i al tău. Aici a fost și Luceafărul de dimineață, se spune acolo că era unul din cei mai mari îngeri, și a căzut. De aici vine și Lucifer, cum este denumirea lui. În momentul acela, cu cât a început el să înalțe, că el era ăla grozav, a început căderea.
El fiind unul din cei mai mari, avea îngeri sub el și începând căderea lui, toți aceia au început să-l urmeze în căderea asta. În momentul ăla, a strigat Sfântul Arhanghel Mihail ”Să stăm bine, stăm cu frică, să luăm aminte!” și atunci s-a oprit căderea asta. Cei care au căzut cu el, căzând din slava lui Dumnezeu, cu cât s-au depărtat de slava lui Dumnezeu, deveneau mai întunecați și în căderea asta a lor s-au tot întunecat, avem atâtea exemple la Sfinții părinți, care spun că diavolul este atât de întunecat încât nu poți să-ți închipui, cu ochii ăștia trupești, urâțenia și întunecimea lui. De la frumusețea și lumina care era, a devenit opusul.
După toată căderea asta, Dumnezeu pedepsindu-i, i-a dat într-un loc din cele mai de jos. Sfinții părinți spun că Dumnezeu a vrut să facă ceva, să creeze ceva care să completeze și locul îngerilor, dar nu tot cu îngeri, ci cu cineva care să lupte ca să ajungă acolo. Cu ajutorul lui Dumnezeu, dar prin silința lui să poată ajunge acolo, nu să fie făcut direct acolo. Și atunci a creat Dumnezeu toată frumusețea asta, Raiul, și după aia i-a făcut pe Adam și Eva. Deci Adam și Eva, până la cădere – pentru că Dumnezeu îi pregătea, ca pe un copil mic, pe care îl crești – erau curați, erau nevinovați, puși în Rai, dar nu erau desăvârșiți în starea asta duhovnicească.
Urma Dumnezeu să-i pregătească, când le-a spus ”Din copacul acela oprit, să nu mâncați!” însemna că încă nu erau pregătiți, trebuiau să crească pe o treaptă duhovnicească. Exact ca unul care acum intră în creștinism și nu știe cu ce să mănâncă, dar tu îl trimiți în pustiu și spui ”Roagă-te cu rugăciunea asta!”, dar el nu știe nimic, deci nu-i pregătit. Ca și în mănăstire, începi cu ascultare, smerenie, începi ușor pe trepte, iar starețul tot îți dă, în funcție de cum înaintezi duhovnicește. Asta însemna și acolo – Dumnezeu i-a pregătit.
Diavolul, după ce a căzut, a început ura împotriva lui Dumnezeu, când a văzut că el și-a pierdut și locul pe care îl avea, nici vorbă să ajungă mai sus, atunci a văzut că Dumnezeu a creat ceva făcut din drag, că nu l-a făcut din pământ și gata, l-a lăsat așa, ci i-a dat suflare Dumnezeiască. Adică i-a dat scânteia Dumnezeiască, i-a dat veșnicia! Că pământul, vezi, moare omul, se duce în pământ, s-a terminat! Dar i-a dat veșnicia, iar veșnicia asta i-a dat-o Dumnezeu de la El, o scânteie Dumnezeiască. De asta se spune acolo ”Dumnezei sunteți!”, adică aveți scânteia Dumnezeiască de la Dumnezeu.
Ne-a dat lucrul ăsta ca noi, după aceea, având scânteia asta Dumnezeiască, să începem să creștem, să înmulțim lucrurile acestea, căci Dumnezeu ne-a dat și libertatea, dar și darul de a crea. Noi suntem mai mult decât simplul pământ prin scânteia asta Dumnezeiască, care lucrează, care ne poate desăvârși. În felul ăsta, noi trebuia să înaintăm acolo. După căderea lui Adam, când i-a venit gândul ăla, când a venit Diavolul: ”De ce ești prost, mănâncă din mărul ăla și o să fii ca Dumnezeu!”, pentru că știa că, dacă face lucru acesta, o să cadă ca și el, știa că a vrut și el să ajungă ca Dumnezeu și a căzut, și a vrut să facă și Adam la fel. Și-a zis: ”Îi dau o lovitură lui Dumnezeu, că lovesc în persoana pe care a făcut-o El cu drag!”
Cristian Bumbenici: S-a răzbunat indirect.
Părintele Pimen: Da. Atunci a urmat căderea asta, dar Dumnezeu tot nu l-a lăsat pe om, pentru că avea scânteia Lui, Dumnezeiască. L-a dat pe pământ și i-a spus: ”De acum, ostenește-te! Pământul trebuie să-l lucrezi. Cel pe care ți-l dădeam Eu, rodea gratis, tu doar gustai din el ce voiai. Totul era frumos, perfect!”. I-a dat pământul ăsta să pună acolo semințe, să mai crească și neghină și pălămidă, și spini, să trebuiască să-i smulgă. Adică să te ostenești, să transpiri, pentru că se spune: ”În sudoarea feței tale vei câștiga pâinea!”, adică nu mai e gratis.
Deci de acum, te ostenești și o câștigi ca să se vadă că lucrurile astea nu se câștigă ușor. Și după aceea, ca să înaintezi duhovnicește, la fel trebuie să te ostenești: un pic de post, un pic de rugăciune, un pic de smerenie. Câte un pic din toate, ca să înaintăm duhovnicește. De fapt, care a fost starea noastră pe pământ, aici? Dumnezeu ne-a dat aici, pe pământ, dar nu ne-a dat să trăim veșnic. A spus: ”Vă las pe pământ și pentru că ați greșit, să vă pregătiți aici pentru veșnicia pe care o să v-o dau în continuare s-o aveți Rai”.
Cristian Bumbenici: Și care de la bun început este sigură, pentru că omul primordial a fost creat să fie veșnic.
Părintele Pimen: Din cauza căderii, omului îi este dat să treacă prin moarte, că altfel el n-ar mai fi trecut prin asta. Dumnezeu i-a dat să treacă prin moarte pentru ca asta să fie nu numai ca o pedeapsă, ci și ca o înțelepțire a omului, pentru că a greșit. Altfel, dacă nu era asta, omul tot greșea continuu și atunci i-a dat lucrul ăsta – ”Uite, măi, dacă greșești, există niște urmări, există ceva care-ți face rău!”. Și atunci, omul încerca să-și pună o rânduială, să țină legătura cu Dumnezeu. I-a spus Dumnezeu: ”Uite, o să fii o perioadă aici, pe pământ, și după aia te iau Eu, la Mine.
Dar în perioada asta pe pământ este exact școala cu examenele. Învață ca să poți lua examenul, să te pot lua acolo!” Și atunci, pentru om, toată viața asta pe pământ e o pregătire pentru Veșnicie. Adică, aici se încheie pe pământ, trupul acesta intră în pământ. Sufletul, fiind veșnic, se duce la Dumnezeu și își continuă, în veșnicie, ceea ce lucra pe pământ, dar nu din punct de vedere material, ci ca fapte bune, starea lui, dacă el s-a luptat să aibă dragoste, bunătate, să fie cât mai aproape de Dumnezeu, prin toate aceste lucruri bune. Când se duce dincolo, el nu mai luptă, ci urcă de la sine, prin harul lui Dumnezeu, prin lucrurile acestea de dragoste desăvârșită.
Cristian Bumbenici: Prin intermediul acestor calități.
Părintele Pimen: Deci, toate calitățile astea, pe care tu te-ai luptat pe pământ să le faci din ce în ce mai bune, acolo cresc permanent. Adică, tu simți o bucurie care nu se mai termină, ci tot crește și tot crește. Dar, dacă tu aici, pe pământ, ai făcut lucruri rele și toată viața ta ai făcut rău, ai gândit rău de alții, nu te-ai rugat, ai înjurat pe Dumnezeu, ai avut patimi, ai avut beții, ai avut desfrânări, ai fumat, ai avut tot felul de lucruri de astea și ai murit în astea, tu n-ai cum să te duci în veșnicie la Dumnezeu, că nu ai lucrurile lui Dumnezeu, ci ai lucrurile diavolului și atunci te duci la el. Dar, asta nu se termină, doar că te-ai dus acolo și te chinuiește. Toate patimile astea or să crească permanent în tine și o să fie neîmplinite.
Cristian Bumbenici: La fel și ele, cresc.
Părintele Pimen: De exemplu, dacă ești un om, care aici, pe pământ, nu poate fără să bea într-o zi: să te gândești că, atunci când te vei duce în iad, patima asta crește permanent, de mii de ori vei avea dorința de a bea, dar nu vei putea să o împlinești. Și tu trăiești chinurile alea permanent. Cum tremuri, cum se zice, aici, pe pământ, când nu-ți împlinești tu pofta, tot așa în iad. Devin alea ca un chin continuu pentru tine, așa cum ai lucrat pe pământ.
Spun mulți că nu mai contează. Contează cum ți-ai făcut tu viața aici, cum ai lucrat, așa vei merge în continuare dincolo. Ori spre bine, din slavă, sau spre rău, din chin în chin! Și asta nu se termină niciodată! Când vorbim de veșnicie, s-a terminat! Merită, aici, pe pământ, că trăim 10-50-100 de ani, să pierdem veșnicia aceea? De fapt, nu o pierdem, ci o trăim în bucurie sau în chin.
Cristian Bumbenici: Se poate spune că Dumnezeu a avut câteva momente în care a fost supărat, dezamăgit de om. Despre izgonirea din Rai ați vorbit. Mai putem menționa amestecul limbilor și, evident, potopul în care aproape toată omenirea a fost ștearsă.
Părintele Pimen: Da, se spune la un moment dat în Sfânta Scriptură: ”Și s-a căit Dumnezeu că l-a făcut pe om.” Atunci când a văzut la ce stare de cădere a ajuns omul. Gândiți-vă că pe timpul lui Noe, nimeni nu se mai închina lui Dumnezeu. În afară de Noe cu familia lui, ceilalți toți făceau toate urgiile, se destrăbălau, chefuiau, și-au făcut bolovani la care se închinau și aduceau jertfă chiar pe copiii lor. Deci pur și simplu se depărtaseră total de Dumnezeu, o luaseră toți pe căile celelalte, iar Noe cu familia lui se lupta pe calea lui Dumnezeu. S-a uitat Dumnezeu și a spus: ”Bine, măi, dar din atâtea mii și mii de familii, doar una a rămas?”.
Adică, toți s-au lipit atât de mult de partea asta materială încât nu mai ridicau capul spre cer. Acesta e singurul moment când, se spune, Dumnezeu s-a căit ca l-a făcut pe om. Dumnezeu i-a dat omului posibilitatea de a lupta și omul a renunțat la luptă și a preferat lucrurile astea slabe, iar atunci, Dumnezeu a curățat pământul de toate urgiile astea și l-a lăsa pe Noe cu familia lui. După ce a adus potopul, lui Dumnezeu i-a părut rău când a văzut cum se înecau oamenii, cum țipau, poate atunci, în momentele alea, unii își aminteau, alții blestemau pe Dumnezeu. Deci, s-a uitat Dumnezeu și S-a căit și a spus: ”Indiferent ce or să facă, n-o să mai aduc potop!”.
Atunci a făcut un legământ cu Noe și a pus curcubeul pe cer și a spus că de câte ori greșește lumea asta, văzând curcubeul o să Își amintească de legământul Său cu Noe că n-o să-i mai ucidă prin potop. Aici se referă la faptul că o să mai fie inundații, vor mai fi necazuri, dar oricât de răi ar fi oamenii, n-o să mai aducă potop care să omoare pe toți. Deci Dumnezeu, cu dragoste Lui, chiar de va vedea greșeala oamenilor (la fel ca un părinte ai cărui copiii fac toate răutățile, îi dă foc și la casă, iar el îi pedepsește, îi bate, dar până la urmă are milă de ei), în bunătatea Lui a spus că nu mai face lucrul ăsta, orice ar fi, aduce pedepse, încearcă să-i îndrepte, dar nu o să-i mai piardă.
Cristian Bumbenici: Fac doar o singură paranteză pentru că ați amintit acest foarte frumos moment din istoria noastră, și anume legământul dintre Dumnezeu și Noe, consfințit prin curcubeu. Să țineți minte permanent și dacă puteți, dragi prieteni, să împărtășiți la rândul dumneavoastră prietenilor, familiei, cunoscuților acest lucru. De ce? Pentru că într-un mod extrem de abuziv niște oameni încearcă să deturneze pur și simplu acest simbol de o importanță foarte mare, să-l atribuie unei mișcări care încearcă să sluțească firea normală a omului. Și cu asta închid paranteza. Știm despre ce este vorba.
Părintele Pimen: Asta voiam să zic și eu când ați luat subiectul asta. Uitați, deci, un lucru în care Dumnezeu a adus pacea, adică legământul ăsta făcut cu omul, prin prisma binelui, a dragostei, a bunătății. A lăsat semnul ăsta de pace și exact cum ați zis, vine cineva și folosește același semn. Exact cum fac vrăjitorii: iau o icoană, vezi că zic Tatăl Nostru, dar ei fac vrăji. Adică, folosesc lucrurile bune ca să acopere ceva foarte rău și să slujească diavolului. Cam asta se întâmplă și aici, semnul ăsta, care e o bucurie când îl vezi pe cer (vezi că plouă și după aia iese soarele deodată și apare curcubeul), o frumusețe care îți amintește de Dumnezeu, de legământul Lui, este folosit de unii, cufundați în patimile lor (deci și slujesc diavolului), ca și cum ar fi al lor.
Cristian Bumbenici: Și îl asociază cu unul dintre cele mai grozave păcate.
Părintele Pimen: Să o luăm pe altă parte: eu sunt de acord să își pună ăștia curcubeul, dar ar trebui să-și mai pună și altceva pe steagul lor: Sodoma și Gomora, cu flăcările arzând, cu foc din cer asupra Sodomei și Gomorei și oamenii țipând, arzând. Abia atunci să pună pe steagul ăsta și curcubeul! Dar să pună și Sodoma și Gomora arzând, ca să respectăm istoria. Să se vadă Dumnezeu, dragostea Lui, și să se vadă și cum a venit să pedepsească păcatul.
Cristian Bumbenici: Era o mențiune necesară pentru că foarte mulți asociază curcubeul nu doar cu acest lucru urât, dar și cu tot soiul de alte chestiuni și e bine să știm ce s-a întâmplat și de unde provine.
Părintele Pimen: Asta o vedem ca istorie, există curcubeu pe cer, dar n-a fost dintotdeauna.
Cristian Bumbenici: De fiecare dată ne bucură când îl vedem pe cer.
Părintele Pimen: Da, îl vedem pe cer și ar trebui ca fiecăruia să ne amintească de Dumnezeu, iar nu de cei care lovesc în Dumnezeu. Curcubeul ar trebui să ne amintească de dragostea lui Dumnezeu și bunătatea lui Dumnezeu.
Cristian Bumbenici: Ajungem la momentul post-potop, în care Dumnezeu a continuat să ne pedepsească, iubindu-ne și mai mult, și mai mult. Cu toate acestea, a fost o perioadă destul de îndelungată până la momentul sosirii pe pământ a Mântuitorului nostru, Isus Hristos. În tot acest timp, nimeni din dintre cei drepți nu s-a întors în patria natală, în Rai. N-au fost nici în iad, își trăiau veșnicia într-un loc despre care nu avem foarte multe referințe. Nu era Rai, dar nu era nici iad.
Părintele Pimen: Avem ceva!
Cristian Bumbenici: Vă rog să spuneți!
Părintele Pimen: Ce spune în Vechiul Testament? ”Și a murit săracul Lazăr și s-a dus în sânul lui Avraam și a murit bogatul și s-a dus în iad.” Deci iadul exista, se chinuiau cu adevărat, iar cei drepți nu se duceau nici în Rai, dar nu se duceau nici în iad, ci era un loc numit sânul lui Avraam. Adică era un loc de liniște, de pace, dar nu era slava aceea a Raiului. Nu era în slava lui Dumnezeu, să zicem. Era o distanță mare între astea, căci se spune că Mântuitorul, la Înviere, s-a dus în iad și i-a scos pe toți. Iadul acesta era împărțit între cei care nu l-au slăvit pe Dumnezeu (nu au crezut în El și se chinuiau) și cei care trăiau într-o grădină frumoasă.
Era despărțit în felul ăsta pentru că oamenii ăștia au fost buni și nu meritau să ajungă la chinuri și atunci a fost diferența asta, care, după venirea Mântuitorului, s-a terminat, s-au spart porțile iadului. Toți cei care au crezut, chiar de au avut greșeli, dar au nădăjduit și L-au așteptat pe Mesia, aceia toți au fost scoși. Dar cei care nu L-au acceptat, au rămas în iad. Nu înseamnă că au fost scoși toți din iad, toți cei care au făcut toate urgiile, toate crimele, aceia au rămas. Vorbim iar de diferențe în funcție de cum a lucrat fiecare pe pământ: cei care au nădăjduit spre Dumnezeu, chiar dacă s-au mai împiedicat, chiar de au mai căzut, dar au nădăjduit că o sa fie Mântuitorul, o să vină și o să ne mântuiască, toți aceia au fost scoși de acolo.
Cristian Bumbenici: Încerc să intuiesc o întrebare pe care ar pune-o telespectatorii, și anume de ce a fost nevoie de un timp destul de îndelungat până la momentul la care, să spunem, am primit iarăși grațierea și dreptul deplin de a ne întoarce, evident prin lucrare. Oare Dumnezeu a vrut să Se convingă, totuși, că noi ne putem maturiza? Sau Mântuitorul nostru, Isus Hristos? Acest moment al restaurării ființei umane nu se putea împlini decât după un moment al maturizării, cât de cât, că nici acum nu suntem. Sau suntem departe.
Părintele Pimen: Dumnezeu a lăsat până la limită, încât omenirea ajunsese la degradarea cea mai de jos. Vedeți, de la Noe, a fost potopul și după aia au fost mulți oameni care L-au slăvit pe Dumnezeu. În timp, iar au început să devieze oamenii și tot au deviat. Pe urmă, iar a ales Dumnezeu un om, pe Avraam (că l-a văzut la timpul acela că era om drept) și-a ridicat o seminție din el, apoi iarăși s-au înmulțit cei buni. Deci a încercat Dumnezeu să caute oamenii buni, să îi adune pe cei care să rămână cu ochii țintă la El. Dar, în general, decăzuse omenirea foarte mult, era sub toate nivelurile, nu doar duhovnicește. Începuse să se ridice imperiul roman, să cucerească, să facă robi, să omoare, să distrugă.
În altă parte era imperiul persan, erau tot felul de imperii, peste tot era un haos în lumea asta. Chiar la poporul evreu vedem că oamenii erau ajunși la disperare și îl așteptau pe Mesia să vină să îi salveze. Cu toate că ajunseseră să privească totul material și îl așteptau pe Mesia să vină să-i scoată de sub robia imperiului roman. Deci nu îl vedeau ca pe un miel blând, așa cum a venit Mântuitorul, ci ca pe un împărat cu putere: gâtul jos – toți romanii, toți cei străini – scoși din țară, să-i ridice pe evrei din nou. Cum era în timpurile vechi, când a fost timpul prorocului David, un luptător puternic care să mărească împărăția și să devină ei un fel de imperiu.
Așa au văzut ei, pentru că se legaseră foarte mult de partea asta materială. Deci ei nu vedeau un salvator care să vină să salveze sufletul, ei vedeau doar partea materială. Ei așteptau să trăiască atât de bine ca pe timpul lui Solomon, când aveau tot din aur. De asta ei n-au putut să-L primească pe Mântuitorul, din cauză că au văzut că El a venit călare pe un măgar, simplu, și-a ales ucenicii Lui, un fel de gardă a Lui, niște simpli pescari, cei mai amărâți, oameni fără carte. Ăsta să fie împărat?! Niciodată! Și de aceea chiar ei au spus ”Ia-L, răstignește-L, nu ne încurcăm noi cu așa ceva. Ori vine unul care ia sabia-n mână ori preferăm să fim sub imperiul roman!”. Ce a ieșit aici la iveală? Mândria!
Adică, cum să ne conducă unul care, li se părea lor, este un amărât care vorbește de dragoste, de smerenie? Ei voiau ochi pentru ochi și dinte pentru dinte. Ei mergeau pe ideea asta: luăm gâtul la toți păgânii și noi o să conducem lumea. Deci asta era ideea de atunci și Mântuitorul, când a venit, le-a dărâmat totul: pe cel care-ți ia haina, dă-i și cămașa, celui care-ți dă o palmă, întoarce-i și obrazul celălalt, pe cel care te urăște, iubește-l. Adică, i-a speriat, i-a dat peste cap: ”Cum adică, să pierdem și ce avem?!”. Ei doar asta vedeau, deja li se părea că pierd și ceea ce au.
Pentru că devenise omul foarte material, privea numai prin partea asta – banul, materia, traiul bun. Și abia atunci și-a arătat Dumnezeu slava, când au început și împărații să creadă. Sau vedem la toți împărații prigonitori că soțiile, copiii lor, toți sunt mucenici. Cu cât un prigonitor era mai înverșunat, cu atât mai mult membrii familiei, soțiile și copiii, deveneau creștini. Adică, Dumnezeu i-a atins exact unde îi durea. Luptați cu Dumnezeu? Uite, Dumnezeu vă ia toate persoanele în Rai, nu în altă parte!
Cristian Bumbenici: Bine, poate că folosesc eu niște termeni ușor nepotriviți. Prin Mântuitorul nostru, Isus Hristos, parte a Sfintei Treimi, Dumnezeu ne trimite această religie, creștinismul. Și dacă nouă nu ne place cuvântul religie, deși el are conținutul lui normal, așa se numește, hai să încercăm în prima fază să acceptăm că Dumnezeu ne-a trimis încă o dată cele mai simple indicații prin care noi ne putem dezvolta foarte frumos, putem avea o relație extraordinar de bună între noi, dar în același timp putem avea o nădejde foarte mare că împlinim exact acele lucruri care sunt spre folosul nostru și ne asigură o nădejde suplimentară că vom ajunge lângă Creator.
Părintele Pimen: Ia să privim cu ce a venit Mântuitorul! Când a venit cu lucrurile astea, nu ne-a luat libertatea, libertate ne-a lăsat-o completă. Ca să nu zicem c-a venit, cum spuneau ei, un Împărat care de fapt le-a luat libertatea. Că asta făcea împăratul, venea, punea legi și dacă nu te supuneai, gâtul jos! Nu! Mântuitorul a venit cu dragoste! A lăsat libertatea tuturor, dar le-a spus: „Nu vedeți că spune acolo, prima poruncă, să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din tot sufletul, din tot cugetul și din toată inima ta și pe aproapele tău ca pe tine însuți?”. Asta împlinește toate poruncile.
Cristian Bumbenici: Ce-ți trebuie mai mult?
Părintele Pimen: Gândiți-vă, ce frumos a spus! Dacă am iubi mai întâi oamenii înaintea Mântuitorului, oamenii sunt supuși greșelii și din cauza asta putem devia și să ne pierdem credința, ne putem slăbi duhovnicește. De asta prima poruncă spune că prima dată nu pe oameni trebuie să-i iubim, ci pe Dumnezeu. Dumnezeu, în afară că e veșnic, El este desăvârșirea, dragostea, bunătatea. Deci, întotdeauna direcția noastră e Dumnezeu! După el ne orientăm, El este steaua după care nu greșim niciodată dacă ne ghidăm.
Cristian Bumbenici: Este reperul absolut!
Părintele Pimen: Da! Și imediat după aceea nu a spus că trebuie să iubim materia, ci pe aproapele nostru, în fiecare dintre noi aflându-se scânteia Dumnezeiască. Adică, îl vedem pe Dumnezeu în fiecare dintre noi, în aproapele nostru. „…și pe aproapele ca pe noi înșine!”, nu a spus mai mult decât pe noi ca să zicem „Bine, mă! Eu stau și sufăr și îi dau mai mult altuia?”, a zis la același nivel. Gândește-te că dacă ție îți e foame, îi e foame și altuia, dacă ție îți e sete, îi e sete și altuia, dacă te doare pe tine, îi doare și pe altul, dacă unul îți dă o palmă și te doare, nu da și tu la altul, că îl doare. Dacă cineva te jignește sau te înjură, te doare. Gândește-te că și pe altul îl doare lucrul ăsta.
Când te duci acasă, dacă soția ți-a făcut mâncare și tu te superi și trântești că nu-ți place, că n-are gust, gândește-te că ea suferă. Ia pune-te tu în locul ei și ai să vezi cum e! Privește toate lucrurile astea un pic în oglindă, ca și cum te-ai uita la tine însuți și întreabă-te „Măi, mie mi-ar conveni?”. Căci, vorba aia din popor, pe care eu am mai spus-o: „Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face!”. Și atunci, toate s-ar regla foarte frumos dacă am privi prin prisma asta! Când întotdeauna te gândești, măi, mie nu mi-ar plăcea, hai să nu-i fac și eu! Sau, să zicem că ești șef într-o firmă, fabrică, ai angajați, pune-te în locul angajaților și întreabă-te cum ți-ar plăcea să se poarte șeful cu tine. Păi, așa ar trebui să te porți și tu cu angajații.
Sau ca angajat, puneți problema dacă ai fi șef, cum ți-ar plăcea să se poarte angajații: să fie corecți, să nu fure etc. Păi, hai să mă port și eu așa. Astfel s-ar forma un echilibru. De fapt, porunca asta formează un echilibru perfect în tot ce ține de unitate, de respectul și dragostea dintre oameni. Menține o linie de la care nu ne putem abate nici la dreapta, nici la stânga, ca un fel de „dreaptă socoteală”. E simplu, când ne trezim, „Slavă ție, Doamne! Îți mulțumesc că m-am trezit!” și după aia arătați respect către ceilalți: „Doamne ajută, creștine! Ce faci? Să ai o zi bună! Ce faci, vecină? Doamne ajută!”. Asta ne face să transformăm pământul într-un mic Rai, prin acest respect și prin legătura cu Dumnezeu, care e sursa binelui.
Cristian Bumbenici: Și ce efort așa mare ar trebui să facem noi ca să fim buni?
Părintele Pimen: Păi, tocmai ceea ce am spus! Dar noi, pentru că ne lăsăm prinși de patimi și o luăm în jos, ca să ni le acoperim, încercăm să tragem și pe alții în patimile noastre. Dacă sunt murdar de noroi și toți sunt curați, nu mă simt bine și zic: „Stai, să-i stropesc și pe ceilalți ca să fie și ei ca mine!”, în loc să mă duc și eu să mă spăl, să fiu și eu curat ca ei. Tocmai aici greșim noi! De ce să nu ne îndreptăm noi? Dacă-l vezi pe unul că e curat, du-te și întreabă-l: „Băi, cum de ești curat?” și îți va răspunde: „M-am dus și eu și m-am spălat, m-am dus la duhovnic și m-am spovedit, m-am dus la biserică și m-am rugat!”. Ia să fac și eu așa, să îmi schimb un pic viața, să devin mai luminos!
Cristian Bumbenici: E, în tot acest timp, până în clipa în care vorbim, și Raiul și iadul sunt permanent alimentate. Sunt oameni care deja își consumă veșnicia de mai multă sau de mai puțină vreme.
Părintele Pimen: Și în clipa asta sunt oameni care se duc și în dreapta și în stânga! Pentru că în fiecare secundă pleacă oameni de aici și atunci…
Cristian Bumbenici: Sigur, în fiecare clipă! E, vedeți? Știți mai bine decât mine lucrul ăsta, din diverse motive, nici n-are rost să le amintim pe toate pentru că niciunul nu are un fundament, foarte mulți oameni sunt atașați de o idee așa infantilă, aducând argumentul „Dar ce? S-a întors cineva din Rai sau din iad să ne povestească? Ce dovezi concrete avem noi că există Raiul și iadul?” Deci, să nu discutăm de ce spun lucrul ăsta. Hai să încercăm să un răspuns scurt și simplu!
Părintele Pimen: Da! Ce se întâmplă? Răspunsul e în Sânta Scriptură, în pilda cu bogatul care se chinuia în iad când a ajuns Lazăr în sânul lui Avraam. Bogatul, care știa ce viață a dus și că nu ar fi meritat, nu a îndrăznit să-l roage pe Avraam să-l lase să meargă să le spună fraților săi că se chinuie în iad, ci l-a rugat pe Avraam să-l trimită pe Lazăr, care a fost drept. Și ce a spus Avraam? A spus ”nu” pentru că „n-o să creadă ceilalți”. Bogatul a stăruit zicând: „Doamne, dacă se întoarce unul din morți, sigur o să creadă!” Dar Avraam i-a răspuns că nu vor crede nici pe departe și că vor râde de el pentru că au proroci și atâția drepți care nu le spun adevărul.
Vedem chiar la învierea Mântuitorului. Gândiți-vă că în Israel, la învierea Mântuitorului, mulți din cei adormiți au ieșit din morminte, au intrat în cetate și s-au arătat oamenilor, rudelor. Deci, poate erau morți de 50 de ani și au ieșit din morminte și se plimbau prin cetate și i-au văzut rudele lor, care ziceau „Băi, l-am văzut pe cutare!”. Toate astea ca să arate că învierea morților e reală!
Cristian Bumbenici: Că este un fapt!
Părintele Pimen: Da! Și nu numai în cazul Mântuitorului! Adică, odată ce Mântuitorul a înviat, El poate să-i învieze pe toți și dintotdeauna, la timpul cuvenit, toți vor învia chiar și cu trupul. Ia să vedem, câți au crezut dintre aceia care i-au văzut pe cei înviați pe timpul Mântuitorului?! Nici atunci oamenii nu au crezut. Îi vedeau că s-au întors în cetate și tot n-au crezut! Cât de împietriți erau! Hai să ne gândim la altceva! De exemplu, prigonitorii! Toți împărații ăia până în anul 300, până la împăratul Constantin cel Mare și Sfânt. Deci îi luau pe mucenici, îi tăiau în bucăți, îi aruncau în temniță și a doua zi ieșeau întregi și luminoși de acolo! Îi tăiau în bucăți și a doua zi ieșeau luminoși și mărturiseau!
Cristian Bumbenici: Și sunt nenumărate exemple consemnate istoric!
Părintele Pimen: Există! Vedem chiar la Sfântul Artemie! Se spune că l-au strivit între două pietre. Devenise ca o turtă, nu mai avea oase, nu mai avea nimic și după ce au îndepărtat pietrele, Sfântul s-a ridicat și l-a mustrat pe împărat. Nu mai rămăsese nimic din el! Îți tai o mână și gata, mori, dar să fii strivit ca Sfântul Artemie?! Așa arăta Dumnezeu slava Lui și oamenii, prigonitorii nu credeau, spuneau că nu e adevărat. Deci, atât e de slabă firea omului fără Dumnezeu. Noi avem mărturii permanent de la oameni cărora li se schimbă viața, oameni care se vindecă. Spuneau că au venit în Athos cu cancer în nu știu ce stadiu, s-au rugat la Maica Domnului, la o icoană făcătoare de minuni, iar la întoarcerea în țară cancerul dispăruse. O grămadă de mărturii clare!
Cristian Bumbenici: Plus că, hai să ieșim din spațiul ortodox și să vorbim despre oameni care au avut experiența morții clinice, cum este ea definită de medicină, oameni aflați în diverse colțuri ale planetei, care nu puteau să comunice între ei, dar absolut toți povestesc aceleași lucruri!
Părintele Pimen: Și sunt chiar pe Internet o grămadă de oameni care spun experiențele lor, cum au plecat sau au fost luați, cum vedeau de sus, de la înălțime, ce se întâmpla. Și nu numai asta! Le spuneau doctorilor tot ce făcuseră aceștia când îi declaraseră morți! Inclusiv ce vorbiseră doctorii! Și atunci, îi întreb pe cei care nu cred că există suflet: cine vedea toate lucrurile astea, cine auzea totul și povestea doctorilor în amănunt ce făcuseră, de rămâneau medicii speriați?
Cristian Bumbenici: Da, sub acest aspect este un lucru, cred eu, foarte interesant de studiat și în perioada următoare. Admițând să spunem că sunt și destui oameni și în ortodoxie și în alte culte, care acceptă, cred că există veșnicia, dar totuși, dacă intri într-o discuție mai amănunțită, realizezi că nu au acel sentiment emoțional care să-i facă să treacă dincolo de credință, să fie încredințați efectiv că lucrurile așa stau. Și o să fac o singură analogie: dacă nouă ne-ar pune cineva în față o coală albă de hârtie și ne-ar întreba „Coala asta albă de hârtie este roșie?”, evident că l-am contrazice și nici n-am mai discuta. Am zice „Băi, omule, tu ești?… Cum să fie roșie, când eu o văd albă?”. E, noi nu avem același reflex emoțional și acea certitudine totală că veșnicia există și că noi deja o trăim chiar de aici, din acest spațiu.
Părintele Pimen: Deci, ia mai repetă un pic!
Cristian Bumbenici: Deci, acceptăm ideea de veșnicie, dar nu o aducem într-un spațiu emoțional al certitudinii totale, încât să spunem „Știu sigur și cu întreaga mea ființă accept lucrul ăsta!”.
Părintele Pimen: Știi ce se întâmplă? Omul merge și pe ideea că „O fi și așa!”.
Cristian Bumbenici: O fi și așa! Adică este îndoit, îi place să creadă!
Părintele Pimen: Vedem la Mântuitorul, când au venit diferiți bolnavi: „Doamne, dacă poți, fă ceva!”…
Cristian Bumbenici: Dacă poți!…
Părintele Pimen: Deci nu aveau încredere că poate! Au auzit că a făcut minuni și au zis „Poate, poate și la mine…”. Și atunci ce întreba Mântuitorul? „Crezi tu că pot Eu?”. Și ei ziceau: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!” Atunci înțelegea omul cu Cine are de a face și zicea „Cred, Doamne!”. Și ce zicea Mântuitorul? Nu zicea „Te vindec”, ci „Fie ție după credința ta!”.
Cristian Bumbenici: Exact!
Părintele Pimen: Și atunci se făcea omul bine, adică se vedea că dintr-o dată credința lui devenea plină atunci pentru că simțea măreția lui Dumnezeu. De asta eu spun tuturor că, dacă le faci pe toate cu jumătate de măsură, cu jumătate de măsură primești. Chiar și în cazul lucrurilor simple! Măi, te-ai dus la o icoană, te-ai dus în biserică și te rogi, dacă mergi cu ideea „Doamne, dacă poți ceva, dacă nu știu ce?…”, atunci cum ai intrat așa vei și ieși! Trebuie să te duci cu credință și cu respect! Nu te duci și-I pui mâna pe față Maicii Domnului și zici că gata, te-ai încărcat cu energie! Săruți mâna Maicii Domnului, piciorușul Mântuitorului! Te rogi cu respect: „Maica Domnului, tu știi ce am nevoie, te rog, ajută-mi după cum știi că mi-e de folos!”.
Adică, ne ducem cu credință, dar lăsăm Maicii Domnului și lui Dumnezeu hotărârea de a ne rândui ce ne e de folos, că mintea noastră poate fi aburită sau întunecată și să ni se pară că e bine ceea ce cerem. Dar poate dacă acel lucru ni s-ar îndeplini, am face rău fără să vrem altora, dar Dumnezeu știe că nu ne e de folos. Din cauza asta trebuie ca orice rugăciune să ne-o încheiem zicând: „Doamne, dacă știi că mi-e de folos!”. Și o să vedeți cum lucrează Dumnezeu! Când cerem ceva trebuie să avem încredințare totală în Dumnezeu și să lăsăm liberă voia Domnului să hotărască. Dacă nu vom face așa, vom cere și vom bate cu pumnul în masă fără folos!
Îmi amintesc acum că am primit de la un tânăr student, o scrisoare pe care scria „Scrisoare către El”, cu „E” mare, adică către Dumnezeu. Scrisoarea începea cu lista de dorințe. Își dorea să ajungă la nu știu ce mastere și facultăți, să i se împlinească dorința cutare și cutare, să se distreze în anul cutare…
Cristian Bumbenici: Avea o agendă pe termen lung…
Părintele Pimen: Da! Avea vreo 20 de dorințe, toate numai ca să-i fie bine. Iar la final, după ce gusta din toate, ultima dorință din scrisoare era „să fiu liniștit sufletește”, în sensul de a nu avea mustrări de conștiință că s-a distrat. Vedeți, vrem acele lucruri, iar după ce le trăim, nu vrem să ne mustre conștiința că am făcut rău.
Cristian Bumbenici: Da, tocmai în acest sens v-am adresat această întrebare pentru că aici, mergând doar puțin mai departe, noi vorbim despre o agendă a omului, care conține diverse priorități. În unele cazuri, poate există menționată în acea agendă și veșnicia, poate! Să luăm cazul fericit în care există menționată. Este ușor de presupus, și aici o să vă rog să faceți dumneavoastră un comentariu, este ușor de presupus că un om care s-a încredințat și știe, și-a asumat cumva această informație ca fiind sigură și categorică, este clar că agenda lui de viață se schimbă și toate celelalte lucruri ajung undeva pe un loc secundar sau poate și mai jos, pentru că pe prima poziție se află responsabilitatea și responsabilizarea lui în raport cu ceilalți în ceea ce privește accesarea veșnicii dintr-o poziție bună. Deci nu mai avem altă prioritate!
Părintele Pimen: Ce-i cu veșnicia asta? Vezi, dacă omul ar crede din toată inima… Deci el crede oarecum, dar zice „ei, n-o fi chiar așa”… dacă ar crede în lucrul ăsta și în faptul că la urmă va trebui să dea socoteală… și dăm socoteală la urmă! Ni s-a lăsat libertate deplină, dar ne-a și condiționat spunând „Dacă ai să apuci pe calea asta, ai să ajungi într-un loc frumos, superb. Apuci pe calea cealaltă, ai să ajungi într-o prăpastie, în noroi și mocirlă”. Tu analizezi, iar calea care duce spre locul frumos pare cam grea, așa cum ne-a arătat-o Mântuitorul pe drumul crucii, e cu necazuri, e strâmtă, merge la deal, niciodată nu-i la vale…
Cristian Bumbenici: Dar sigur te duce bine!…
Părintele Pimen: Dar, cum se zice, e calea bătătorită… Tu te uiți și zici „Păi, pare prea grea, cealaltă arată mai frumos!”. Da, dar pe indicator scrie clar că te duce în prăpastie și speri „ei, poate n-o fi chiar prăpastie…”. Deci, apuc pe calea pe care toate indicatoarele arată că ajung în prăpastie și cu toate astea, tot merg pe ideea că poate n-o fi chiar prăpastie! Păi, e ca și cum vezi că pe toate indicatoarele scrie „București” și tu să zicem că pleci din Brașov și zici „Ei, poate n-o fi chiar București, poate ajung la Suceava!”. Și atunci se miră că ajung la București în loc să ajungă la Suceava…
Cristian Bumbenici: Bine ai venit în București!
Părintele Pimen: Da! Degeaba îți dai după aia cu pumnii în cap că ai vrut la Suceava, când de bună voie și văzând toate indicatoarele, ai acceptat că mergi în direcția greșită. Și atunci mai ceri cuiva socoteală că n-ai știut?!
Cristian Bumbenici: Nu poți, nu ai cum!
Părintele Pimen: Exact ca și cum zici „Înseamnă că ești bătut în cap”, dacă, deși ai văzut toate indicatoarele, ai nădăjduit să ajungi în altă parte. Vedem de atâția ani, avem sfinți, avem exemple (nu numai prin viu grai, ci lăsate și scris), ne „împiedicăm” de mii de cărți de la sfinți, prin care ni s-a trasat traseul, ni s-a spus „uite unde duce lucrul ăsta!” și cu toate astea vedem câți s-au pierdut, s-au dus la chinuri… și noi tot pe calea greșită apucăm! Atunci înseamnă că mintea noastră chiar e întunecată total! Înțeleg că poți fi luptat de anumite patimi, care te trag în jos – poate din neștiință, că e băutură, că sunt altele, dar problema e dacă lupți sau nu lupți.
În momentul în care tu nu mai lupți deloc, patimile te vor trage în jos. Dar dacă tu zici „stai un pic, vreau să mă opresc, dar nu pot”, atunci trebuie să vedem ce arme există ca să ne oprim! Avem atâtea: du-te prima dată și te spovedește! Spovedindu-te, te limpezești la minte, te descarci, iar duhovnicul te sfătuiește, exact ca atunci când te duci la doctor și îți dă o pastilă sau alta…
Cristian Bumbenici: Îți dă tratamentul…
Părintele Pimen: …și atunci, ușor, treptat (nu te vindeci peste noapte) te ajută să lupți. Îți dă arme cu care poți lupta cu dușmanul ăsta care te chinuie. Încet, încet, du-te duminica la Sfânta Liturghie, cel puțin două ore cât stai în biserică, te limpezești. Fără băutură, fără țigări, stai și tu în biserică și vorbește cu Dumnezeu și cere-I ajutorul! În acest fel vei avea armele cu care să poți lupta. Dar dacă tu refuzi lucrurile astea, atunci ești responsabil total!
Cristian Bumbenici: Am ajuns la finalul discuției noastre de astăzi. Iată, dumneavoastră ați deschis un subiect care în sine poate și sper să constituie tema unei alte întâlniri, și anume cum putem să construim un proiect sănătos de viață, dar repet, cu altă ocazie, cred că până acum ați oferit suficiente informații ca atât cei care ne privesc, cât și cei care vor primi prin intermediul telespectatorilor noștri aceste informații, vor înțelege că viața trebuie trăită responsabil pentru că la capătul ei ne așteaptă cu siguranță veșnicia.
Ei, sunt ceva ani, nu foarte mulți, în jur de 10 ani de când se face o campanie din ce în ce mai intensă în jurul ieșirii din viață. Este situația celor care consideră că ori s-au plictisit, ori că n-o mai suportă, ori din diverse motive vor să găsească acea cale, acea metodă blândă, fără durere, numită sinucidere asistată. Este o capcană teribilă, în care cei ce au căzut deja nu pot avea decât certitudinea chinului veșnic. Și vă rog să comentați dumneavoastră acest subiect.
Părintele Pimen: Ce se întâmplă? Vezi că noi și la biserică, indiferent la ce patimi e supus omul, noi îl pomenim și ne rugăm pentru el. Omul, indiferent cum a murit, dar din cauze naturale, e dus la biserică cu preoți, cu rugăciuni și e îngropat. În cazul sinuciderii asistate sau neasistate, când tu îți iei de bună voie viața, acea persoană nu mai poate fi pomenită nici la biserică și nici înmormântată cu preot. Astfel, își pierde toate aceste drepturi, pentru că a îndrăznit să-și ia singur viața pe care i-a dat-o Dumnezeu! Fiecare are de dus o cruce până la sfârșitul vieții, până când ajunge la Dumnezeu și dă socoteală. Tu nu poți să intervii în rânduiala asta! Asta e una dintre cele mai mare unelte ale diavolului, prin care câștigă suflete.
Te-ai sinucis? Atunci te ia diavolul direct și te duce la chinuri! E o amăgire că iei nu știu ce otravă și gata, ai scăpat! Abia de acolo încep chinurile adevărate! Să vezi atunci ce înseamnă, când te-ai dus dincolo prin sinucidere! Nu mai ai nicio șansă de mântuire, în niciun fel! Toți ceilalți care mor de moarte naturală, dacă i-a prins moartea spovediți și cu un pic de căință pentru ceea ce au făcut în viața lor, prin rugăciunile bisericii, pomenirea la Sfintele Liturghii, prin pomenirile (slujbele) care să fac, prin milosteniile date pentru ei, sunt șanse să fie scoși din iad. Dar pe cei care se sinucid, nu-i mai poate ajuta nimeni. Adică, e cea mai mare crimă și asta îi urmează lui Iuda, care s-a sinucis și el după ce l-a vândut pe Mântuitorul.
Adică e cea mai mare crimă făcută cu el însuși! Ce înseamnă lucrul ăsta prin care nouă ni se pare că scăpăm? De fapt nu scăpăm.
Cristian Bumbenici: Este auto-condamnare!
Părintele Pimen: Da, pe veșnicie! Chiar zilele trecute, dacă tot discutăm despre asta, a venit un tânăr aici și printre altele mi-a spus că a început de pe la 10 ani să guste viața fără nicio limită. În familia lui nu se pomenea niciodată de Dumnezeu sau dacă se pomenea, erau înjurături. Se distrau fiecare în ce direcție apuca. Și copilul ăsta, nu știu dacă mai avea frați, că n-am intrat în amănunte, de pe la 10 ani a început și el distracțiile, că asta a văzut acasă, în familie. Tot ce se putea, ce îi permitea vârsta, gustase din toate, până la 15 ani a zis că nu îi rămăsese nimic din care să nu guste. Pe la 15 ani și-a dat seama că era total gol pe interior. Începuse și el să înțeleagă puțin lucrurile și a simțit că nu-l mai împlinea nimic, că suferă.
Și a ajuns să creadă că viața nu mai avea rost. De Dumnezeu nu știa, că nimeni nu-i pomenise de El. Și atunci s-a gândit că, deși gustase din toate distracțiile, dar cu toate astea era gol pe interior și suferea cuprins de deznădejde, atunci singura cale de scăpare era aceea de a pleca din lumea asta. Și atunci a căutat pe Internet modalități de sinucidere fără durere, ca să nu sufere. Și a început să primească sfaturi, cum să combine pastile astfel încât să-i stea inima și să moară pe loc și gata, a scăpat! Nu i-a spus nimeni și continuarea, că de abia de atunci începeau chinurile. Atunci și-a dat seama că îi trebuiau bani pentru că acele pastilele costau destul de mult și a început să caute pe Internet să vadă dacă sunt și alte metode.
Astfel, printre altele, a găsit un interviu, cred că din primele pe care le-am făcut noi în urmă cu 7-8 ani. Eram cu mai mulți oameni care-mi puneau întrebări și eu le răspundeam. Tânărul nu avusese niciodată de-a face nici cu Dumnezeu, nici cu preoții, dar a fost curios să vadă despre ce era vorba și a dat ”click”. Și auzind discuțiile, și-a dat seama că toate întrebările acelor oameni erau de fapt și întrebările lui și că astfel practic primise răspuns. Atunci a început să înțeleagă că suferința sa nu se termina în momentul sinuciderii, că există o veșnicie, că dăm socoteală pentru asta. Mi-a povestit toate astea plângând. Atunci a spus „Gata, trebuie să îmi schimb viața!” și din momentul acela a început să caute.
Pentru prima dată a zis și el „Tatăl nostru”, el care n-a zis niciodată o rugăciune! Și zicea că în momentul în care început să zică „Tatăl nostru”, numai cât a pronunțat ”Tatăl nostru, care ești în ceruri”, atunci i s-a deschis mintea și cumva cu mintea îl vedea pe Dumnezeu care era în ceruri, pe Tatăl nostru, și atunci a spus „stai așa, eu am un Tată în ceruri, care e Atotputernic!”. Deci, nu tatăl de pe pământ, care cumva l-a distrus, învățându-l să trăiască în distracții așa cum trăise și el, ci Tatăl din ceruri! Și până a spus tot „Tatăl nostru” a început să i se deschidă mintea, să înțeleagă că există salvare, există Dumnezeu! Astfel, a început căutările și încet, încet și-a găsit duhovnic și s-a spovedit și a început să-și îndrepte viața.
Câțiva ani de zile s-a luptat cu el însuși, cu patimile lui, că problemele astea nu se rezolvă peste noapte, dar a reușit să-și schimbe viața. După ce a reflectat, a hotărât că singura cale era aceea de a se duce în mănăstire. Gândiți-vă! Până de curând gusta din plăcerile vieții, iar după 2 ani, omul s-a dus într-o mănăstire. Și acum e în mănăstire și încă se luptă, pentru că biruința nu vine așa repede. Se luptă cu cele lăsate în urmă, dar acum știe direcția, știe că trebuie să ajungă la Dumnezeu și se luptă pentru asta! Vedeți schimbarea? De la ce a pornit și unde a ajuns! Cu lacrimi spunea cum i s-a schimbat viața și cum se luptă acum să ajungă spre Dumnezeu. Își găsise calea și încerca să scape de trecut, să-l șteargă, să poată merge cum trebuie mai departe.
Cristian Bumbenici: Cu siguranță este unul din multele exemple în care omul doar și-a dorit așa, o atenție din partea lui Dumnezeu și Dumnezeu în secunda aia…
Părintele Pimen: Dumnezeu îi deschide calea! Deci, pe omul sincer, care într-adevăr vrea să se schimbe, să înțeleagă ce se întâmplă cu el și care zice „Doamne, ajută-mă, fă-mă să înțeleg lucrurile astea!”, Dumnezeu nu-l lasă! Dar trebuie să fie sincer, să aibă încredere totală! Ca să scurtăm drumul și suferințele, salvarea cea mai bună este mersul la biserică! Du-te cât de des poți la biserică și stai de vorbă acolo cu Dumnezeu! Descarcă-te lui Dumnezeu prima dată, tu personal, cum poți și încet-încet, după ce te liniștești, du-te la un duhovnic și spovedește-te! Și atunci restul pașilor vor fi ușori. Deci, e o rezolvare la toate astea, la toate nebuniile lumii, că-i băutură, că-s țigări, că-s droguri, că-s desfrânări, toate câte sunt în lume, există tămăduirea și vindecarea pentru toată lumea la biserică.
De asta ne-a lăsat Mântuitorul prin Apostoli, prin episcopi, prin preoți, toate tainele astea în care dacă intrăm, pe care dacă le primim, atunci ni se deschide mintea, ne luminăm, ne apropiem de Dumnezeu și învățăm ce avem de făcut.
Cristian Bumbenici: Si pregătim veșnicia de aici!
Părintele Pimen: Exact! Dacă suntem pregătiți de aici, când ne ducem dincolo, nu mai mergem cu frica aia a morții, „Văleu, ce-o să se întâmple?”. Ne vom ducem cu drag, cu dor. „Hai, mă duc în veșnicia aia pe care ne-a pregătit-o Dumnezeu, pentru că eu, ca om, am luptat! Nu contează, am mai căzut, m-am ridicat, m-am spovedit iar, dar direcția mea a fost spre Dumnezeu!” și atunci Dumnezeu ne ia în brațe, ne duce dincolo și ne desăvârșește el mai departe.
Cristian Bumbenici: Dragi prieteni, mai simplu cred că nu se poate. Obișnuiți-vă măcar cu ideea că veșnicia nu este opțională. Indiferent ce alegeri am face în această viață, nu putem trece peste acest element, peste acest moment care de fapt încheie parcursul nostru de școlarizare și începe un un timp veșnic.
Părintele Pimen: Și încă un lucru! Veșnicia asta nu se mai termină! Că văd că mulți sunt prinși de influențele orientale, că nu-i nimic, că peste câțiva ani vin din nou în alt trup… s-a terminat! Nu există reîncarnare, nu mai există nimic! Asta e o nebunie orientală prin care oamenii își pierd mințile. Orientalii zic „nu-i nimic, mă distrez aici, că și așa o să vin mai târziu în alt trup”. Așa ceva nu există! Gândiți-vă numai la Maica Domnului, Maica Domnului care l-a născut pe Mântuitorul! Cum poți să accepți ideea că vor veni din nou, că se vor reîntrupa? Asta e nebunia nebuniilor! Deci, totul se termină când plecăm de aici, de pe pământ, ne ducem din corp pentru totdeauna! Asta înseamnă veșnicia! Nu mai există întoarcere înapoi! S-a terminat! Și vom lua ori plată pentru lupta noastră de aici în veșnicie sau chin și osândă în veșnicie, asta să ne fie clar!
Cristian Bumbenici: Mulțumim frumos, părinte!
Părintele Pimen: Să ne ajute Maica Domnului, să ne lumineze ca să schimbăm un pic viața noastră, să înțelegem cu toată inima că veșnicia există fără discuție și că primim cum se zice, răsplată după cum am lucrat aici, pe pământ!
Cristian Bumbenici: Așa să fie, Doamne ajută!
Părintele Pimen: Doamne ajută, să ne ajute Maica Domnului!
Pomelnice online și donații
Doamne ajută!
Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.
Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .
Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)
Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.
Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!
