Patimile trupești – părintele Teologos

Una dintre cele mai mari probleme în toată istoria omenirii – însă mai ales azi – sunt patimile trupești. De ce este așa? Care sunt efectele? De ce astăzi sunt atât de mari necazuri peste omenire? De ce nu au voie femeile în Sfântul Munte?

Răspunsul la toate aceste întrebări precum și la altele le veți afla din materialul de față.

Vizionare plăcută! (după clip aveți podcastul și transcriptul)

Powered by RedCircle

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Crearea omului

Fraților, o să vă spun ceva ce am mai spus, dar e foarte important și mai ales, tema de astăzi este importantă și se bazează pe treaba asta – pe creația omului.

În cartea Facerii scrie: „Să facem om (singular) după chipul și asemănarea Noastră (plural)…” după care puțin mai jos zice: „Și a făcut Dumnezeu pe om (singular) după chipul Său (singular, iarăși); după chipul lui Dumnezeu l-a făcut (iarăși singular); a făcut bărbat și femeie. (plural)”. Înțelegeți?

Am vorbit de foarte multe ori pe tema aceasta, o să o repet foarte pe scurt, pentru noii noștri spectatori și pentru noi ceilalți ca să o reținem mai bine. La început credem că este vorba de un dezacord între singular și plural, dar nu este vorba de așa ceva.

Vedeți că Dumnezeu este un singur Dumnezeu în trei Persoane: Sfânta Treime. La fel și Dumnezeu a făcut un singur om – Adam cel global – în multe persoane, de două genuri: masculin și feminin.

Noi astăzi ar fi trebuit să fim o minte gigantică – una singură, fraților – să ne știm gândurile unii altora, să ne partajăm experiențele și să conlucrăm fără șovăială pentru unirea cu Dumnezeu adică pentru a ajunge la perfecțiunea personală veșnică. Din cauza păcatului, însă, suntem trupești, suntem rupți între noi, suntem sparți, nu ne mai cunoaștem gândurile, nu ne mai înțelegem și nu ne mai simțim experiențele.

Dorința de unitate

Vedeți că dorința de unire în oameni este chiar în nucleul lor existențial. Vedeți că Dumnezeu nu a luat o altă bucată de materie – „Adama” în ebraică înseamnă materie – ca să o facă pe Eva, ci din coasta lui Adam, ca să nu se spargă unitatea, unitate pe care Adam a recunoscut-o zicând că iată, aceasta-i os din oasele mele și carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său. În română nu prea sună bine, însă în ebraică, în textul original, este foarte clar pentru că bărbatul este „iș”, iar femeia este „ișa” – luată din el. „Ișa” din „iș”. În continuare Adam prorocește spunând că de aceea – adică datorită unității – va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa – care tată și care mamă că nu existau? Cum spuneam Adam prorocește – și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un trup. De asemenea, despre Eva spune Dumnezeu că va fi atrasă de bărbatul acesteia.

Aș putea să spun mult mai multe pe tema asta, însă cred că este clar că dorința de unire a oamenilor este existențială; este în firea lor, în firea noastră. De fapt, fraților, asta se vede și în viața de zi cu zi, nu-i așa?

De fapt, chiar fericirea raiului este exact aceasta: unirea dintre noi, întrepătrunderea persoanelor, frumusețea persoanei celuilalt văzută dinăuntrul meu și, mai presus de toate, frumusețea persoanelor perfecte, persoanelor dumnezeiești, a lui Dumnezeu. Aceasta se numește în termeni teologici „perihoreză”.

Deci nu se pune problema dacă oamenii vor să se unească între ei și cu Dumnezeu – oamenii totdeauna vor avea această tendință. De fapt, cea mai puternică dorință a noastră este dorința de unire, de refacere a lui Adam cel global în comuniune cu Dumnezeu.

Problema este CUM se face acest lucru și PE CINE îl au oamenii în locul lui Dumnezeu.

Unitatea din perspectiva trupului

Cum spuneam, din cauza păcatului suntem trupești și încercăm să realizăm această unire punând pe primul plan trupul în sens păcătos. Totul este distorsionat, fraților. În clipa în care spunem că cineva își oferă trupul, păcătosul nu se gândește la ascultarea jertfitoare, la ajutorul prin care cineva slujește celuilalt, ci la păcate – și asta pentru că în mintea păcătosului totul este trupesc totul este păcătos, totul este egoist.

Da, egoist, fraților pentru că dragostea trupească, dragostea senzuală, bazată pe simțuri, „senses” în engleză înseamnă simțuri, de unde și termenul de „sensual”, senzual, dragostea trupească este dragostea față de noi înșine, dragostea față de excitarea produsă de simțuri, dragostea în care nu o mai vedem pe cealaltă ca persoană, ca personalitate, ci ca pe o grămadă de celule, ca pe un instrument, ca pe o sculă cu care ne satisfacem nevoile egoiste, sculă pe care o aruncăm în cutia cu scule după ce ne-am satisfăcut dorințele, poftele.

Fraților, asta este cu totul distructiv și traumatic pentru că distruge iubirea și iubirea este energia existenței noastre, este combustibilul existențial și puterea noastră care vine de la Dumnezeu. Dumnezeu este iubire, după cum spune Sf. Ioan Teologul și, iarăși, după cum însuși Dumnezeu spune despre Sine: Eu sunt Cel ce sunt. Dumnezeu se definește ca existența de Sine, existența mai presus de orice existență și asta se manifestă înăuntrul nostru ca iubire.

Deci dacă nu iubim, nu avem legătură cu Cel ce este, nu existăm – atât cât este cu putință unui suflet veșnic. Înțelegeți?

Iubirea

Mare atenție, fraților! Când spun că trebuie să iubim, mă refer, desigur, fraților că trebuie să iubim celelalte persoane și mai presus de orice pe Dumnezeu, nu să ne iubim pe noi înșine și de aici îi iubim pe ceilalți doar ca unelte, ca scule de satisfacere a plăcerilor, după cum spuneam. Această concentrare pe interesele personale – egoismul, adică – ne însingurează, ne îndurizează, ne face să ne încredem în propriile gânduri și într-un mod paradoxal aproape și contradictoriu, ne face să ne credem niște dumnezei, niște genii neînțelese, iar pe de altă parte, ne face să fim foarte nesiguri și neîncrezători față de toți ceilalți. Pe de o parte, ne credem dumnezei și pe de altă parte, ne face să ne simțim foarte nesiguri și să nu ne încredem în nimeni, că „ce se întâmplă…?”. Înțelegeți? 

Când păcatul trece drept virtute

În însingurarea noastră, credem că dacă noi ne credem cineva, sigur este așa și toți ceilalți trebuie să o accepte. De exemplu, ce ați zice dacă eu mă cred președintele Statelor Unite – nu ați zice că sunt schizofrenic? Păi da, cu toate că, desigur, că există, teoretic, desigur, posibilitatea să mă aleagă cineva, nu? Ei, atunci cum putem să spunem că e natural dacă cineva care e bărbat să zică că e femeie sau invers și să-și schimbe sexul? Nu vedeți că undeva e o mare problemă… la cap, fraților?

De fapt, să știți că oamenii aceștia au mari probleme și când spun mari probleme nu mă refer numai la traumele lor din trecutul mai îndepărtat sau apropiat, ci și la faptul că sunt învățați cum nu trebuie de către societate, la școală și au nevoie de mult ajutor, însă fraților sprijinul nu înseamnă deloc să le validăm gândurile sau tendințele pentru că îi distrugem atunci.

Dacă omul se îndreaptă în spre prăpastia distorsiunilor cognitive și mai ales pe temă trupească și mai ales a păcatului trupesc, să nu-i spunem că „bine faci” sau că „așa e” pentru că îl distrugem. Fraților, cum spuneam, dacă cineva se consideră altcineva nu înseamnă că așa și este – să ne înțelegem. Astăzi, însă, problema cea mare a societății este că păcatul trece drept virtute și oamenii nu mai știu ce să creadă și nu mai pot să se pocăiască. Dacă promovezi păcatul ca și virtute, nu te mai poți pocăi, nu mai poți să devii mai bun pentru că există mari distorsiuni cognitive, cum spuneam, provenite din educație. Astfel se ajunge la schizofrenie – schizo σχίζω – înseamnă „a rupe” și „φρένα” – avem cuvântul și în română – înseamnă frână. Deci schizofrenul este cel cu frânele rupte. Care crede ceva cu tărie chiar dacă evidența faptică spune altceva și nu se înfrânează.

Un caz

Să vă dau un caz.

Arhiepiscopul Macarie al Cipriului a fost o personalitate foarte populară în Cipru, în primul rând din punct de vedere politic, pe la mijlocul secolului 20. A fost o situație foarte complicată atunci, cu independența Ciprului, englezi, turci, greci – foarte complicat. Cert este că Înaltul a fost persoana centrală în tot acest iureș geopolitic atunci. Nu asta vreau să spun acum, fraților, dacă doriți, cercetați. Cert este că era foarte popular și peste tot unde mergea, ciprioții îl întâmpinau cu mare interes, ovații, discuții.

Într-o astfel de vizită, Înaltul ajunge la un spital de nebuni, la un ospiciu, îmbrăcat, desigur, cu rasă, camilafcă și engolpion ca arhiereu ce era. Când intră înăuntru, se apropie de el așa ezitant un nebun care era îmbrăcat și el într-un mod ciudat, așa ca un fel de monah, fără a părea a fi călugăr, se uită unul la altul preț de câteva secunde și îl întreabă nebunul așa secretos, știți: „Cine ești?” și Înaltul răspunde: „Sunt Arhiepiscopul Macarie al Cipriului.” În clipa aia sare schizofrenul așa protectiv pe el și-i spune îngrozit: „Sssst! Nu zi asta! Asta am zis și eu și uite că m-au băgat aiciea!” Înțelegeți?

Realitatea nu este așa cum dorim noi, ci cum validează Dumnezeu. Și asta e valabil mai ales în cazul lucrurilor existențiale, daturi biologice. Dacă insistăm, se produc traume. Cu mult drag o spun.

De ce avem trup

Asta este cu atât mai mult valabil în cazul trupului, cum spuneam, pentru că trupul este – să zic așa – punctul nostru slab, modul prin care ne vedem slăbiciunea. De fapt, din cauza asta, a îngăduit Dumnezeu să avem „hainele de piele” cum zice la scriptură, adică trupul acesta – ca să avem conștiința smereniei noastre. Vedeți, cu trupul avem conștiința decadenței și a morții, a durerii, a stricăciunii, a neputinței, a nevoii de hrană, de somn, de toaletă, de toate acestea. Toate acestea sunt foarte smeritoare și mântuitoare, de fapt, dacă știm să le folosim cum trebuie, pentru că mântuirea înseamnă prezența unei inimi pufoase, milostive.

Dacă însă, trupul este folosit în mod egoist, pentru satisfacerea propriilor plăceri, pentru excitarea simțurilor – pentru drogare de fapt, pentru că desfrânarea este o formă serioasă de drog, plăcerea trupească este rezultatul unei reacții chimice în creier – atunci ăsta este drumul spre dependența mai mult sau mai puțin totală, drumul spre pierderea libertății, drumul spre iad. Iadul asta este, după cum spun Sfinții Părinți – sunt dorințele exacerbate la maxim care nu mai pot fi împlinite niciodată.Înțelegeți?

Atenție la veșnicia noastră

Dorința sufletului de iubire și perfecțiune nu poate fi împlinită prin patimi trupești nici aici pe pământ, darămite după moarte când trupul dispare? Ei cum o să aibă pace un obsedat sexual – pentru că acolo se ajunge în mod necesar dacă cineva nu taie gândurile, nu se pocăiește cu hotărâre aici pe pământ și cu atât mai mult după moarte? Credeți-mă, fraților, nimeni, din acești sărmani nu au pace – cu mult, mult drag și compasiune o spun. Eu mulțumesc la Maica Domnului până la pământ că m-a păzit curat, însă, ca monah, cunosc cazuri – ferească bunul Dumnezeu! Știți cum e… un monah aude și știe multe. Desigur că nu o să dau detalii în public, că rușine este și a spune.

Cazurile astea variază de la tot felul de fantezii și vise cu persoana iubită, romantice, cu un star – asta mai ales la femei – mergând până la cazuri foarte, foarte serioase. Nu că fanatismul legat de artiști sau de persoana iubită nu e serios: asta poate să ducă la depresie sau chiar la sinucideri. Țin minte că s-au sinucis câteva tinere când a murit Michael Jackson. Când spun cazuri serioase mă refer la cazuri concrete, faptice.

Decadență vs. curăție

Doar un lucru vă spun că era la un moment dat un părinte ce putea să-mi fie bunic după vârstă – acum s-a dus la Domnul, Dumnezeu să-l ierte și să avem rugăciunile lui că era om duhovnicesc – cu care a dorit un pelerin să vorbească, un pelerin care îl avea la evlavie pe bătrânul. Ei, când o început pelerinul să-i spună „aventurile” sale, părintele a ieșit afară aproape alergând din cameră, erau la etaj și s-a dus iute să vomeze peste balcon. Înțelegeți? Părintele era de mic copil în Sfântul Munte și nu-și putea imagina concret că o să audă ce a auzit. Cineva care s-a fript cu patimile trupești, a devenit dependent și a reușit să iasă și a auzit întâmplarea asta a zis că atunci când a auzit în urmă cu mulți ani și el pentru prima dată de astfel de lucruri a zis că n-o să le facă în veac, însă după ce a devenit dependent la maxim, spunea că nu-și mai găsea satisfacția nici măcar în aceste lucruri. Dorea lucruri din ce în ce mai scabroase, mai brutale. Ferească Dumnezeu!

Și această exaltare neumană, ca să nu zic altceva, iese și la arătare, fraților, nu numai în privat, mai ales dacă persoana respectivă are putere, are o poziție de conducere. Acuma să nu dau exemple controversate din viața de zi cu zi, o să dau doar un exemplu care poate fi spus, așa, fără să fie foarte dur și să nu fie cu mari oameni influenți la nivel înalt care apar în mass-media, ci ceva la care am fost martor.

Un alt caz

Cineva în urmă cu mulți ani, nu eram atunci la Lacu, mi-a scris un mesaj despre o rudă foarte apropiată de-a sa, să-l primim în mănăstirea în care eram, mâine, cum ar veni. O să vină singur, spunea și are probleme mari că, na, e dur, autoritar, face ce vrea și nu-și poate înfrâna poftele, inclusiv cele trupești, dacă mă înțelegeți ce vreau să spun. De fapt, de la asta i se și trăgea. Zic, stați să întreb și le zic, chiar dacă vă găsesc un loc pentru mâine este foarte greu să veniți de azi pe mâine (era deja după-amiază) până aici, mai bine amânați… Nu, zice, insistă să vină acum. Am zis bine, i-am rezolvat cazarea și în vreo trei ore primesc mesaj că e deja la granița Sfântului Munte. M-am mirat pentru că era imposibil să vină așa de repede din România.

A doua zi dimineață, însă, omul chiar a intrat în Sf. Munte, a ajuns la mănăstirea unde eram și după ce l-am primit cu bunătate și l-am cazat, l-am întrebat cu smerenie și mirare, „Dar cum de ai reușit să ajungi ieri în trei ore și ceva din centrul României până aici?” Și atunci a făcut o față excitată cu ochii mari plini de plăcere și mi-a răspuns cu un ifos în care plăcerea, mândria și duritatea era greu menținută în frâu. Omul era politicos și mă respecta, dar nu putea să se înfrâneze. Și mi-a zis: „Adrenalinaaa! Am condus cu peste 220 de km/h! Cât m-a ținut mașina!” M-a îngrozit. Mi-a spus că avea un Audi de ultimul tip. Nu știu, nu mă pricep. M-am îngrozit atunci. Da, fraților, nu uitați că plăcerea trupească este rezultatul unor reacții chimice – citiți despre dopamină, serotonină și din-astea – și persoana nu poate fi niciodată împlinită de o reacție chimică. Numai harul lui Dumnezeu împlinește și odihnește persoana.

Efecte ale concentrării pe trup

Fraților, din cauza asta mai demult, bătrânii spuneau că trebuie întârziat pe cât posibil avansul în trup, mai ales la vârstele fragede când sufletul e fraged. Altfel, nu mai știe ce e fecioria și apare duritatea. Mai de mult când eram la facultate era un întreg eveniment și se rușinau tinerii să meargă cu o fată de mână pe stradă; astăzi – ce să zic – că mi-e și rușine să spun ce se întâmplă de la vârste cu mult mai fragede, nu numai în vestimentație, ci și faptic.

Îmi povestea un om cu totul respectabil și din punct de vedere social și cultural cât și al meseriei sale că la un moment dat nu mai știa ce să facă cu fata sa care la 16 sau 17 ani cât avea, a venit plângând de la școala foarte bună – de renume din București – că se scăpase să spună la școală că e fecioară și atâta și-au bătut joc de ea colegele ei până când au făcut-o să plângă și a venit plângând acasă. Fraților, lipsa rușinii este pulverizarea civilizației. Asta n-am zis-o eu, ci Parmenide – sec. 5 înainte de Hristos. Adevărul acesta este atât de pregnant că până și păgânii și-au dat seama de el.

Ei, și atunci cum mai dorim anvergură mintală, noblețe, delicatețe și celelalte virtuți?

Bunul simț și rușinea

Fraților, nu e de joacă! Trebuie să fim în-frânați, să avem această frână a rușinii, a sfiiciunii, a neprihănirii – mă gândesc acum cu groază că sunt tineri azi care nu știu ce înseamnă ce e sfiiciunea, cumpătarea, echilibrul, neprihănirea. Dacă nu știu ce înseamnă mila care este prin excelență calitatea unui suflet duhovnicesc, cu atât mai mult nu știu ce înseamnă sfiiciunea, neprihănirea. Un profesor îmi spunea că la un moment dat în clasa I când elevii erau mai agitați și duri le-a spus „Purtați-vă și voi mai cu milă!”. Și ei l-au întrebat cu nedumerire „Ce înseamnă milă?” Niciunul dintre ei nu știa…

Sfiiciunea, neprihănirea este tragerea draperiei smereniei peste lucrurile care nu ne este de folos să le cercetăm, să le atingem. De ce? Pentru că au o putere foarte mare de atracție, de distorsionare a atenției noastre, a minții noastre.

Problemele trupești constituie o categorie aparte aici. Din cauza asta în româna veche sfiiciunea, neprihănirea se mai numea și „întreaga cugetare”. Înțelegeți? În greacă, se numește „σωφροσύνη” (sofrosini) care vine de la „σωάς τας φρένας” adică cineva are salvate (întregi) frânele. Este în echilibru, în pace, cu mintea, cugetarea întreagă. Cugetarea rămâne întreagă, atenția rămâne întreagă și nu se rupe, nu se sparge în bucăți atrasă de centrii de plăcere trupească atunci când nu avem contact, când avem sfiiciune.

Centrii de plăcere trupească puternici îi avem azi cu duiumul pe internet sau și în viața reală. Vezi ceva care ți se impregnează în minte și dacă nu tai imediat și te osândești pe tine însuți cu durere în fața lui Dumnezeu, scapi foarte greu – dacă scapi. Dacă cineva nu are frânele întregi din varii motive, atunci se des-frânează. Dependența de patimile trupești, nu e de joacă, fraților.

Sfaturi practice

E nevoie de o voință tare, de constanță, fraților, nu deznădăjduiți! Neapărat spovedanie! Trebuie să slăbim trupul prin post, osteneală, priveghere, de preocuparea cu altceva, mutați-vă mintea. Lucrați! Nu vă lăsați mintea să băltească! Trebuie să conștientizăm să să ne separăm de păcatul care ne macină. Nu lăsați mintea să băltească în astfel de gânduri că se spurcă și e nevoie și de obstacole în fața acestor centrii de plăcere puternici. Să evităm, la mare distanță, 10 kilometri de depărtare de cauzele de păcat. Înțelegeți ce vreau să spun.

Fraților, nu deschideți, nu vă uitați și nu vă apropiați! Nu vă întâlniți și nu vorbiți față către față sau la telefon cu cine nu trebuie. Să nu avem centrii de plăcere puternici în preajma noastră. Inclusiv glumele mai ales cele deocheate, râsul, asta ca să nu mai vorbesc de băutură și droguri. Astea ne pot împinge să nu ne mai putem în-frâna și ne ducem la vale ca bolovanul.

De asemenea, după cum spuneam, să ne extragem mintea din simțuri. Să ne ținem, pe cât posibil, ochii în pământ și, mai ales, să nu punem mâna unde nu trebuie. Să nu zicem că suntem tari, fraților! Nu suntem! Nimeni nu e, mai ales în problema asta. Trebuie smerenie! Smerenia și nu postul este principala armă care ne ferește să cădem în patimile trupești. Smerenia ne ferește. Patimile trupești sunt foarte nocive – distrug viața de familie, distrug căsnicia, distrug viața.

Fraților, știu că toți ne căutăm fericirea la maxim. Însă aceasta nu se ascunde în trup, ci în duh.

Femeile nu au voie în Sfântul Munte 

Vedeți că în Sfântul Munte nu intră femeile și asta nu pentru că suntem misogini, ferească Dumnezeu! Aici se cinstește femeia ca niciunde altundeva în cele mai pregnante dimensiuni ale sale: fecioria și maternitatea.

Dincolo de asta, au fost mai multe minuni ale Maicii Domnului prin care aceasta a arătat că nu dorește femei pe acest munte. Eu știu cel puțin de două: la mănăstirile Vatoped și la Sf. Pavel când Maica Domnului a oprit ditamai împărătesele – pe Pulheria la Vatoped și pe Maro la Sf. Pavel. – care își aduceau darurile la Maica Domnului însă aceasta le-a oprit și le-a zis în ambele cazuri că darurile le va aduce un bărbat și să se întoarcă înapoi.

De ce? Femeile nu intră în Sfântul Munte ca să nu ne luptăm în Sfântul Munte cu însăși firea noastră, pentru că tendința unei persoane față de o persoană de sex opus este naturală, are rădăcini în fire, fraților. Mintea nu trebuie să se murdărească cu astfel de fantezii trupești, materiale. Când apar trebuie tăiate imediat, ca și cu o lamă. Trebuie să ne rugăm intens, să ne concentrăm pe cuvintele rugăciunii, iar dacă nu putem atunci să ne mutăm mintea altundeva, să facem ceva și să nu ne îndulcim cu gândurile și trebuie să ne mustrăm pe noi înșine.

Grija la curățenia minții

Mintea este legătura noastră cu divinitatea cea pur duhovnicească. În clipa în care apare o pată trupească groasă sau, mă rog, mai multe pe diafanul minții atunci lumina dumnezeirii nu mai intră și mintea se întunecă și omul se desprinde de Dumnezeu, trupul trage mintea departe de Dumnezeu în întunecare – cade în animalic, în biologic și, dacă nu e atent omul, chiar mai rău decât animalele căutând infinitul, satisfacția în trup, în specie, în biologic, în instinct. Celălalt nu mai este văzut ca dar al lui Dumnezeu, ci ca o grămadă de celule. Nu mai există taina persoanei care transcende limitele acestei lumi. Nu mai este chipul și asemănarea lui Dumnezeu cel atotînțelept și iubitor, ci un animal hăcuibil (hack-uibil), după cum spun unii azi. Ferească bunul Dumnezeu!

Taina cununiei

Fraților trebuie să ne stăpânim trupul cu ajutorul sufletului facem asta. Sufletele au capacitatea de iubire și nu trupurile. Sufletele sunt înțelepte și nu trupurile. Din cauza asta oamenii să nu caute a-și uni trupurile înainte de a-și uni sufletele și mă refer aici la taina cununiei – care este o taină foarte mare, fraților! O spun ca și monah schimnic de atâția ani.

Slujba cununiei este umbrela, cununa harului Duhului celui Sfânt peste miri pentru a putea să ajungă în rai împreună în veșnicie. Să nu defăimeze cineva căsătoria pentru că foarte rău face. Și aici mă refer nu atât la cei care doresc viața monahală care trebuie să vină la monahism nu din batjocură față de căsătorie, ci căutând dragostea mai înaltă a lui Hristos, ci mă refer întâi de toate la cei care trăiesc fără frâne, în concubinaj sau în alte moduri că rușine este și a le spune.

Fără monahism sau căsătorie este foarte dificil să ajungem la această curăție a minții pentru că aceasta este o însuşire a firii netrupeşti. Desigur că monahismul este aici principala cale, însă, cum spuneam, nu trebuie să batjocorim căsătoria. Deloc.

Despre curăție și… un sfat neașteptat

Curăţia este casa prea iubită a lui Hristos şi cerul pe pământ al inimii. De fapt, neprihănirea este numele de obşte al tuturor virtuţilor. Neprihănit este cel care chiar şi în visuri nu simte în sine nici o mişcare (a patimii) sau schimbare a stării sale. Neprihănit este cel ce a dobândit o desăvârşită nesimţire dumnezeiască faţă de deosebirea între trupuri și asta o obține cel ce a respins de la sine dragostea prin dragoste de Dumnezeu şi a stins focul material prin focul nematerial. Și asta pentru că, vedeți voi, curăţia nu e o indiferenţă, o lipsă de vigoare, ci un foc duhovnicesc, care copleşeşte fierbinţeala întinată a trupului.

Să știți că totdeauna dorinţa celor mai mari, având în stăpânirea şi în puterea lor mulți oameni, e o mare problemă… Noi, cei mici, trebuie să dorim cele mari, cele duhovnicești pentru că că dacă le dorim pe acestea și nu pe cele pământești, atunci cele duhovnicești ne împing să le disprețuim pe cele pământești și să ne depărtăm de cele trupești, de cele mici. Așa învățăm de la îngeri, fraților. Neprihănirea este fecioria și a trupului și, mai ales, a sufletului, iar fecioria este starea fără compromis în fața oricărui păcat. Înțelegeți?

Trebuie să știți că și în căsătorie Sfinții Părinți vorbesc de fecioria trupului, curățenia, e harul Duhului Sfânt.

Nimeni dintre cei ce au agonisit neprihănirea prin nevoinţă să nu creadă că şi-a agonisit-o singuri. Căci este cu neputinţă ca cineva să-şi biruiască firea sa. Unde s-a biruit firea, acolo se cunoaşte că se află de faţă Cel mai presus de fire. Și asta vine în timp, fraților. Curaj și răbdare să avem în lupta duhovnicească!

Și să nu-i judecăm pe ceilalți că judecata este una din principalele cauze prin care vine căderea.

Că tot veni vorba despre cei căzuți, acum la final cred că cel mai bun sfat este sfatul unei prostitutate, fraților, sfat pe care i l-a dat unui om care și-a schimbat viața și a venit după aceea în Sfântul Munte. Fraților, omul era om la casa lui cu nume bun, poziție socială bună și familie fericită, însă omul n-are de lucru și mânat de vrăjmașul, se duce cu mașina pe centură și vorbește cu o desfrânată, o plătește și merge să păcătuiască cu ea. Pe drum, prostituata, ca să încălzească atmosfera, îl întreabă despre el, cine e, cu ce se ocupă, despre familie – lucruri din astea. Omul îi spune toate și când ajunge cu ea în apartament, femeia se întoarce către el, îi dă banii și îi spune: „Uite care-i treaba! Du-te acasă că ai femeie și copil. Bagă-ți mințile-n cap și lasă prostiile!”.

Știți, Domnul a zis că vameșii și desfrânatele pentru pocăința lor merg înaintea noastră în Împărăția Cerurilor! Domnul știe pe fiecare!

De fapt, ca de obicei, e nevoie de un singur cuvânt din partea noastră: să fim smeriți!

Așa să ne ajute bunul Dumnezeu!

Vă mulțumesc că ați avut răbdare cu mine până acum!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin 

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!