Atașamentul: o stare bolnăvicioasă – Pr. Varnava Iancu

Ascultați pe părintele Varnava Iancu vorbind despre o mare problemă care poate să apară, inclusiv în cercurile duhovnicești și anume aceea a atașamentului ca și stare psihologică bolnăvicioasă.

Vizionare plăcută! (după clip aveți podcastul și transcriptul)

Powered by RedCircle

Ca să afle cineva adevăratul scop al vieții, temelia reală și de acolo să pună început bun, trebuie, mai întâi, să se vadă pe sine însuși în relație cu ceilalți. Ceea ce înseamnă că în relație cu ceilalți ne vom vedea adevăratul sine, în modul în care ne raportăm [la aproapele]. Astăzi ne termină individualismul. Cu toate că trăim în orașe mari, în final ne simțim foarte singuri. Chiar și în familie se poate simți cineva singur-singurel. Omul simte în adâncul sufletului său că nu poate trăi singur; nu are simțirea mulțumirii cu sine, a plinătății, ca să poată, ca un om liber, să-l iubească pe aproapele. Să fie în comuniune cu el și să se simte una cu celălalt. De aceea, se agață de ceilalți în într-un mod înrobitor și nu poate să evolueze lin. Nu poate trăi singur, există un individualism, ceva bolnăvicios și fiecare încearcă să se agațe de cineva, ca să simtă că are ipostas, că are o valoare.

Am vorbit despre asta, mergem mai departe. O mamă sau un tată își pot crește copiii într-un astfel de duh: să nu poată crește și să stea pe picioarele lor fără să stea lipiți de părinții lor. Părinții să-și crească copiii, însă îi cresc într-un fel în care să depindă de părinți, în special, în familia grecilor. Mai ales de către mamă. „Mama și fiul” sunt lucruri fără sfârșit! Până la 80 de ani așa umblăm! Sau opusul: părinții să nu poată trăi independent fără intimitatea pe care le-o oferă copiii lor. Spun: „Ah, copilul ăsta m-a obosit!” Dar nu poate fără copil! Alt atașament pătimaș! Spunem că prin ascultare ucenicul se atașează de duhovnicul său. Însă, de multe ori, și duhovnicul poate să depindă bolnăvicios de ucenici. Să considere că sunt „averea”, „proprietatea lui” și să-i controleze.

E vorba de o situație care necesită discernământ. Acești copii sau părinți nu îndrăznesc să se îndepărteze de mamă sau de tată sau de mediul familial. Dacă un copil nu se va depărta – nu în sensul de a fi dușmănos sau să se afle în conflict cu ei -, însă dacă nu va putea să se depărteze ca persoană cu voință proprie și independență, într-o familie [a sa], nu va putea să crească armonios și să aibă relații firești. Va fi căsătorit/ă în același timp, și cu familia sa [din copilărie], și cu soțul/soția sa. Este nevoie să fie autonom, diferit, „un altul”, ca să fie un bun familist, dar și pentru a avea relații corecte cu părinții.

De multe ori, eșecul relațiilor dintre părinți se exprimă prin dependența unuia dintre ei de copii; de obicei a mamei. Atunci când în Evanghelie se spune despre căsătorie: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa”, are un sens, are un motiv. Doar astfel construiești relații sănătoase! Altfel, te simți ca un meteorit; simți că nu ai putere personală lăuntrică și vrei întotdeauna să ai [un loc] unde să-ți rezemi capul, să ai o cârjă și [în felul acesta] nu vei înainta.

Continuă: „E bolnăvicios ca cineva să se raporteze la ceilalți cu o atitudine de supunere și de robie. Acea atitudine produce trăiri dureroase și traume, anomalie lăuntrică, blocaj, confuzie. Un astfel de om nu poate avea relații normale nici față de cei cărora se supune și de care este dependent ca un rob. Cu toții, mari și mici, vorbesc despre iubire. Acesta este un strigăt care arată starea deplorabilă a omenirii, întrucât au părăsit iubirea adevărată pe care o dăruiește numai Dumnezeu. Acel strigăt: „vreau iubire! Mi-e sete de iubire!” arată că nu avem iubire în sufletul nostru. Și iubirea este Dumnezeu! „Dumnezeu este Iubire!” El este Izvorul iubirii.

Omul care Îl are pe Dumnezeu nu strigă permanent: „vreau iubire!” Este plin! A venit în lume din iubire și a trecut prin toate cu răbdare și iubire și, în final, S-a răstignit pentru oameni din iubire. Și a înviat! Ne cheamă pe toți să ne alăturăm cetei ucenicilor Lui și să formăm cu toții o familie. Va trebui să spunem că nu numai cu ceilalți oameni nu trebuie să existe dependență bolnăvicioasă ce înrobește [sufletul], însă nici față de Dumnezeu! Ce înseamnă acest lucru? Ca legătura noastră cu Dumnezeu să nu fie bazată pe vreun interes. Adică „am primit asta de la Dumnezeu!” Într-o relație …cum să o numim? Dumnezeu să facă ascultare de voia mea: „e cel mai bun prieten al meu, ca să-mi facă pe plac!” Asta înseamnă atașament [bolnăvicios]. Însă [încerc] să am o relație adevărată și să mă ia în voia Lui. Dumnezeu vrea să fim oameni liberi. Și în calitate de ființe libere să ne dăruim Lui pe deplin, iubindu-L, așa cum El Însuși ni S-a dăruit nouă, din Iubire.

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!