„Să ne hrănim din bucuria credinţei!” – p. Pimen Vlad, Lucian Apopei

Urmăriți o ediţie specială difuzată de Anul Nou a emisiunii „Ferestre către suflet”, cu stareţul Pimen Vlad de la Schitul românesc Lacu, Chilia „Intrarea în biserică a Maicii Domnului” din Sfântul Munte Athos. Moderatorul emisiunii este Lucian Apopei, director de comunicare al Arhiepiscopiei Iaşilor.

În această emisiune veți afla care este și cum vine bucuria din credință. De ce avem nevoie de credință?

Vizionare plăcută! (după clip aveți podcastul și transcriptul)

Powered by RedCircle

Introducere

„Cred Doamne, ajută necredinței mele!”

Oameni buni, bine v-am regăsit la o nouă ediție a emisiunii dumneavoastră de suflet, ,,Ferestre către suflet”, ediție pe care o realizăm într-un loc minunat. Suntem în Muntele Athos, la Chilia Intrarea în biserică a Maicii Domnului, Schitu Lacu.

Împreună cu noi este Părintele stareț Pimen Vlad.

Părinte Doamne ajută, vă mulțumim că ne-ați primit aici, la chilia sfinției voastre, cum este și firesc, socotesc, să vorbim aici despre credință, căci, nu-i așa, credința este acasă…Cu riscul de a vă întreba așa abrupt, totuși o fac, vă întreb așa ca la cateheză. Ce este credință?

Credința…eu mai spun uneori ,,ce înseamnă să te încrezi în Dumnezeu?”. Adică, nu să o luăm așa la propriu. Să te arunci în prăpastie fără să te îndoiești nicio clipă că Dumnezeu nu te prinde.

Credința e o chestiune de viață și de moarte

E o chestiune pe viață și pe moarte?

Deci ori crezi ori nu crezi. Aici nu există jumătăți de măsură, că Doamne știi, dacă poți fă ceva. La Dumnezeu nu există ,,dacă poți”. Dumnezeu poate orice. Dacă nu ne împlinește ceva ce cerem noi, înseamnă că nu ne este de folos. Dar nu e că la Dumnezeu nu poate, și ,,Doamne dacă poți, fă ceva!”. Ce a spus Mântuitorul la acela ,,dar crezi tu?”. ,,Cred Doamne, ajută necredinței mele!”

Adică omul și-a dat seama că greșește, că Dumnezeu poate orice. Deci de aici pornește credința. Adică încrederea totală în Dumnezeu. Că de asta vine frică, vine stare de neliniște, din lipsa credinței. Pentru că omul care se încrede cu adevărat în Dumnezeu, acela nu se mai îndoiește și nu îi este frică de nimic. Că o să auziți cum spune acolo, de zvonuri de războaie, zvonuri de boli…acestea trebuie să fie, dar cu ce ne împiedică pe noi să ne apropiem mai mult de Dumnezeu?

Ar trebui să ne ajute să ne apropiem mai mult de Dumnezeu, pentru că se vorbește toată ziua de tot felul de nebunii în lumea asta. Și atunci noi ar trebui să avem mai multă încredere în Dumnezeu, că Dumnezeu toate le poate, și prin Dumnezeu putem totul. Și credința înseamnă încrederea în Dumnezeu totală. Și atunci orice lucru nu mai este imposibil, dispare imposibilul.

Credința vs. necredința

Deci cele două, credința și necredința, nu pot conlucra în aceeași persoană?

Dar nu au nicio treabă una cu alta, adică de ce se spunea ,,cei credincioși și cei necredincioși?”. Adică imediat se separa, însuși cuvântul acesta, în cadrul bisericii, că veneau necredincioșii, adică erau toți ăia care nu credeau, cei credincioși adică acei care credeau total. De ce avem cerul plin de sfinți, calendarul la care ne închinăm…pentru că erau cei care credeau total în Dumnezeu. Aveau averi, aveau bogății, nu îi mai interesa nimic, ,,sunt creștin!”. Îl tăia bucăți, îi făcea…,,sunt creștin”, deci el avea nădejdea totală în Dumnezeu. El credea, deci nu mergea prin vedere, el mergea prin credință.

De unde dobândim credința?

Credința asta vine, este exact ca o practică din aceasta, faci un sport, și vrei să ajungi la o performanță, da? Ei la fele și lucrul acesta în credință, că nu deodată ai credință sau nu știu ce. Dar trebuie să te silești, adică în orice problemă, ți-a venit o boală la un copil, da? Și stai, și te duci la doctor și te ia deznădejdea, că îți spune că nu e nicio șansă, ,,nu măi, eu cred în Dumnezeu că Dumnezeu poate să îmi vindece copilul, dar dacă îmi este de folos, și e de folos să trăiască copilul”. Și atunci te încrezi total în Dumnezeu. Și Dumnezeu poate să îl vindece, pentru credința ta sau poate nu.

Dar asta nu înseamnă că nu ai credința, iarăși intervine credința ca și copilul tău să plece din lumea aceasta și tu să nu te depărtezi de Dumnezeu. Să ai încredere că Dumnezeu a făcut ce a fost mai bine. Deci și aceea e credință, chiar de nu ești ascultat de Dumnezeu. Dar la fel crezi în Dumnezeu pentru că așa a îngăduit Dumnezeu. Deci lucrul acesta trebuie în timp luptat cu noi înșine. Să ne alipim de Dumnezeu, în orice necaz, nu se ne depărtăm de Dumnezeu ci să ne alipim mai tare de Dumnezeu. Ne-a îngăduit Dumnezeu necazul, știe că ne e de folos. ,,Doamne nu mă lăsa, Doamne ajută necredinței mele”, să cerem de la Dumnezeu credință și atunci Dumnezeu ne dă!

Ne ascultă Dumnezeu rugăciunile?

Asta era întrebarea firească referitor la ceea ce ați spus dumneavoastră, parcursul credinței, necredinței, dacă o rugăciune socotim noi că nu e ascultată, cum ne manifestăm?

Dar orice rugăciune este ascultată…

Nu e îndeplinită…

E altceva asta, că nu e îndeplinită, dar de ascultat e ascultată. Dumnezeu dacă zice că și intenția gândului…orice pornire a noastră, că e pătimașă, că e curată sau cutare…nu scapă la Dumnezeu. Toate acestea sunt trecute cum se zice prin filtrul acela. Cum să nu ne audă Dumnezeu? Dar știți de unde pornește? Dumnezeu ne ascultă în măsura în care îl ascultăm și noi pe el. El ne spune ,,Să nu ucizi, să nu furi”, să nu faci cutare, ne spune poruncile. Eu le fac pe toate astea, deci le încalc și spun ,,Doamne ajută-mă în problema asta, ajută-mi copilul, ajută-mi soția, ajută-mi nu știu ce…” și Dumnezeu spune ,,da, dar și eu te-am rugat ceva!”.

Atitudinea omului și legătura cu Dumnezeu

Deci Dumnezeu ne ascultă în măsura în care Îl ascultăm și noi pe El. Noi încălcăm toate poruncile apoi, batem cu pumnul în masă că nu ne aude Dumnezeu. Că am dat un pomelnic la biserică și nu mi s-a împlinit, dar eu nu schimb nimic la mine.

Deci Dumnezeu, cum spune acolo: ,,Fiule, dă-Mi inima ta”, vrea să vadă, de aceea se spune că ,,ce pleacă de la inimă, la inimă se duce. Dacă noi spunem din inimă o rugăciune, la Dumnezeu din toată inima se duce la inima lui Dumnezeu și imediat vine răspunsul. 

Vorbim așadar de o conlucrare între om și Dumnezeu, nu o pasare a responsabilității?

Nu, deci e o directă legătură cu Dumnezeu, pentru că noi avem scânteia dumnezeiască. Noi suntem o fărâmă din Dumnezeu, cum se zice, și noi permanent suntem făcuți să avem o legătură continuă cu Dumnezeu. Deci e hrana noastră sufletească legătura noastră cu Dumnezeu. Mai avea cineva o vorbă frumoasă și îmi plăcea: ,,mi-e dor să mai stau de vorbă cu Dumnezeu”.

Și asta ce înseamnă? Să ții cât mai mult legătura cu Dumnezeu. Că de asta, citeam undeva, era vorba unui copil care a fost întrebat despre călugări. Și a zis ,,călugării vorbesc puțin pentru că îl ascultă pe Dumnezeu, și ascultându-l pe Dumnezeu nu pot să Îl întrerupă. Și atunci vorbesc puțin”. Adică de fapt, asta trebuie să facem noi, să vorbim mai puțin ca să-L ascultăm pe Dumnezeu ce ne spune, ,,să nu faci cutare…” sau ,,să faci cutare sau cutare..” și atunci noi vorbim mai puțin și ne rugăm mai mult.

Sursa necredinței

Părinte drag, dar necredința, ea de unde vine?

Necredința, de unde pornește ea? Când ne alipim mult de lucrurile acestea materiale, când ne alipim mult de tot ceea ce este material, adică nădejdea noastră e în bunătăți, în mai marii lumi, toate acestea, atunci o să ai decepții, omul în care te-ai încrezut te-a vândut, ai să vezi că bogăția aceea pe acre ai adunat-o ți s-a furat, și atunci ajungi la starea aceea de…toate acestea vin din cauză că noi ne alipim de toate acestea.

Și omul nu e născut ca să fie necredincios. Deci el simte, conștiința lucrează în el, dar alipindu-se de toate acestea materiale, când vede că nu i se împlinesc, devine și mai necredincios, socotește că Dumnezeu este împotriva lui. Dar el nu gândește un pic cât este el împotriva lui Dumnezeu. Și atunci, încet încet, el se lipește de acestea materiale. le pierde, înjură pe Dumnezeu, înjură pe toată lumea, cârtește, e nemulțumit, că Dumnezeu nu îl ajută. Dar fără să încerce să se apropie de Dumnezeu, fără să încerce s-și deschidă sufletul lui Dumnezeu, fără să încerce căile acestea care ne apropie de Dumnezeu, care sunt în biserică.

Și omul devine din ce în ce mai…adică alege, pentru că ,,nu putem sluji la doi domni”. Ori pe unul Îl vom iubi și pe celălalt îl vom urî, sau invers. Adică nu putem să slujim și lui Dumnezeu și lui Mamona, nu există cale de mijloc, cale neutră. În momentul în care L-ai lăsat pe Dumnezeu, te-a luat diavolul în brațe. Deci automat ești sub înrâurirea lui. Și noi, ce se întâmplă? Noi Îl lăsăm pe Dumnezeu, ,,lasă El cu treaba Lui, că eu mă descurc”, dar de fapt în momentul în care L-am dat pe Dumnezeu deoparte, că eu mă descurc, ne ia diavolul în brațe, și atunci tot ce facem noi începe să aibă…un fel de întunecare, tot ce facem ne facem rău nouă, rău celorlalți.

Putem să avem bogăție de asta lumească dar sufletește ne facem rău și nouă și altora. Și atunci ne înecăm din ce în ce mai mult, că diavolul nu aduce bucurie, nu aduce pace, aduce o sete continuă de înavuțire, de a face rău, din asta se hrănește el. Și atunci omul care deviază pe calea asta, ajunge la un moment dat să devină din ce în ce mai întunecat, să se asemene stăpânului la care slujește. 

Rolul duhovnicului

Părinte drag, pe parcursul acesta al antrenamentului, așa cum ați spus, care e rolul duhovnicului?

Duhovnicul, am putea spune, că are unul dintre cele mai mari roluri în viața omului, pentru că vedem, ce i-a dat Dumnezeu preotului nu au nici îngerii, nu are nimeni. Deci prin apostoli, episcopi și preoți, vorbim de preoți pentru că sunt cei mai mulți, ei au fiecare parohia lui…Deci i-a dat Dumnezeu la preot darul acesta, cum spune că ,,ce leagă pe pământ, legat și în ceruri, ce dezleagă pe pământ, dezlegat și în ceruri Și asta ce înseamnă?

Că a dat Dumnezeu șansa asta mare, ca noi, murdărindu-ne, să ne înnoim, să ne spălăm din nou. Dar cum? Sufletește curați. Exact ca și cum aduni în spate dintr-un sac, toate mizeriile de pe drum, și aduni, și la un timp greutatea sacului te apasă în jos, și începi să te apleci mai mult spre pământ, să vezi mai mult pământul, nu mai poți privi cerul, pentru că e greutatea asta. Ei duhovnicul e momentul acela în care îți ia sacul jos și te ușurează, și simți că poți privi cerul, că te îndrepți, parcă totul e frumos, vezi soarele, toate astea…

Ei, asta înseamnă duhovnicul, ne ia toată greutatea asta care am adunat-o noi, și nu numai atât, se șterge în fața lui Dumnezeu tot ce s-a luptat diavolul să ne împingă la astea rele, într-o clipă le-ai spovedit, te-ai căit pentru ele, te dezleagă duhovnicul și într-o clipă se șterge. Deci asta înseamnă că nu ne putem mântui fără duhovnic. 

Credința: sursa bucuriei

Părinte, omul credincios este un om mai bucuros sau este un om mai trist?

De mii de ori mai bucuros. Pentru că orice bucurie vine din suflet. De aceea avem noi o vorbă ,,zâmbetul englezesc”. Eu îi mai zic ,,rânjet” că nu poți să îi spui zâmbet, acela când n-ai bucurie sufletească, dar e datoria ta să zâmbești. Artificial la toată lumea, și vezi o mască acolo, exact ca o persoană de piatră care…dar la omul acela care trăiește sufletește, omul acela îți zâmbește cu toată fața.

Vezi uneori câte un om când îți zâmbește, parcă îi zâmbesc ochii, i se luminează totul, zâmbește cu toată fața, pentru că e e bucuros în interior. Și bucuria aceasta vine de la liniștea sufletească, de la împăcarea cu Dumnezeu de la care vine și împăcarea cu ceilalți. Și toate acestea îți aduce o bucurie și o liniște sufletească, încât simți că trăiești. Vezi o muscă, un fluture, o floare o pasăre, te bucuri de ele, de toate, pentru că nu te lasă bucuria interioară să nu te bucuri de ele.

Deci un om credincios…căci mulți înțeleg că, credința, dacă mă duc la biserică trebuie să stau cu capul în jos, trebuie să plâng…Nu! Trebuie să te bucuri și să slăvești pe Dumnezeu. A, că ai momentele tale când vorbești cu Dumnezeu și îți ceri iertare, și îți pare rău și plângi și te căiești, da…dar un creștin adevărat zâmbește la toată lumea, e cu respect față de toată lumea, are mâna întinsă să ajute pe toată lumea, e cu drag față de toată lumea, îi îmbrățișează pe toți, sare repede să ajute, nu așteaptă să fie slujit, slujește.

Deci el e cu drag, îi vezi fața luminată. Acela dacă se duce în biserică, nu se duce să pună rânduială celorlalți, el se duce pentru el, se bucură de ce se întâmplă în biserică, se căiește de faptele lui rele și stă de vorbă cu Dumnezeu. Deci omul acela, în colț unde stă el, pe o rază de câțiva metri simți că e bucurie. Când te duci la biserică să prezinți moda, să le arăt eu celorlalți că nu știu să facă cruce, că nu știu să facă nu știu ce, pune o rânduială în biserică, că eu sunt creștin vechi, păi degeaba te duci. Zice ,,pomul îl cunoști după roade”.

Pune tu o livadă de cireși de meri de ce vrei tu, aștepți un an, doi, zece, și-i vezi că cresc mari, frumoși, frunze frumoase dar rod nu. Chemi pe unul să-i taie că nu au niciun rost, taie la lemn e foc. Ei, cam așa se uită și Dumnezeu. Bun, un an, doi, trei, patru, cinci, îți dau tot ce trebuie, și tu roade nimic. Tu îi pui în rânduială pe ceilalți. Că tu ești grozav, ți se pare că ai ajuns la o măsură și zici ,,bă, tu nu faci bine cruce, tu nu faci metanie, tu nu te-ai închinat cum trebuie, nu stai în poziția care trebuie în biserică”, adică te duci să-i pui în rânduială pe ceilalți, nu pentru tine. Și atunci tu niciodată nu guști din bucuria credinței.

„Gustul” Ortodoxiei

Că mă întreba cineva ,,Părinte de ce mulți se duc de la credință la sectari la alte religii?”. Din cauză că aceia nu au gustat niciodată ortodoxia. Aceia permanent au fost, vorba aceea din popor ,,Gică contra”, că nu i-a plăcut ceva, nemulțumit de ce a zis preotul în biserică, ce a zis celălalt, cum a cădit cum a făcut, tot timpul găsește o nemulțumire. Deci el nu se duce să stea de vorbă cu Dumnezeu în biserică, nu se duce să se spovedească pe el, spovedește tot satul. Sau adică să te duci pentru tine.

Măi, am supărat pe Dumnezeu, mă duc să caut să mă împac cu Dumnezeu, mă spovedesc, îl întreb pe părintele duhovnic ,,părinte cam ce ar trebui să fac să îndrept puțin…am supărat pe Dumnezeu, am greșit cu asta, mi-am înșelat nevasta, am băut, am fumat, am făcut, am înjurat, ce trebuie să fac?”. Și atunci duhovnicul spune ,,uite măi, încearcă așa, fă o rugăciune, uite aici așa, aici așa…”, deci te împăcă cu Dumnezeu. Deci la fel când te duci la biserică te duci să te împaci cu Dumnezeu, să-I mulțumești lui Dumnezeu și să-I mai ceri pentru ce ai tu nevoie. 

Părinte, pot să vă confirm ceea ce spuneați dumneavoastră, cu chipurile luminate, am văzut atâtea nenumărate aici în Athos…Altceva vreau să vă întreb: are șanse mai mari omul credincios să nu se teamă atât de ușor, să nu-i fie frică, să nu fie manipulat și, evident, ținem cont se tot acest context din ultimii ani, că a fost și pandemie și război, și se anunțe crize economice, para-economice…Poate fi omul credincios mai puternic, mai rezistent în fața vitregiilor acestora ale lumii?

Nu mai puternic, foarte puternic. Și revenim la ceea ce am spus; oamenii aceia credincioși care au umplut cerul de sfinți, li se punea în față: ,,îți iau averea”, gândiți-vă, Sfântul Vasile cel Mare, parcă la el a venit Iulian, la unul din sfinții mari, și a spus ,,ia-o dacă am ceva”. 

Dăruirea totală

Averea lui era dată săracilor…

Da, totul. Zice ,,te omor”, ,,mă trimiți mai repede la Hristos!”. Adică nu exista vreo teamă de ceva din acestea pământești. Singura teamă era să nu-mi pierd sufletul, să nu mă depărtez de Dumnezeu. Și toate celelalte cad; zvonuri de războaie de boli, nu au nicio treabă, toate acestea ne duc cu gândul la faptul că ne ducem mai repede la Hristos, nu are nimic vine războiul, Slavă Ție Doamne, mă iei mai repede”, vine o boală, ,,poate prin boala aceasta mă curățesc și mă iei mai repede”. Lucrurile acestea ne întăresc de fapt.

Omul într-adevăr, care e ancorat în Dumnezeu nu se teme de nimic. E om și el, deci nu că nu vin momente de teamă, dar imediat se aruncă cum se zice la picioarele lui Dumnezeu sau cum spunea Cuviosul Paisie  Aghioritul ,,măi, să ne ținem cu amândouă mâinile de fusta Maicii Domnului, cum se ține copilul acela prunc de fusta mamei lui, și nu-i dă drumul, ca să nu o piardă. Ei, lucrul acesta trebuie să-l facem și noi. Orice strigăm la Maica Domnului, căci ea e legătura noastră cu cerul și orice cerem la Maica Domnului și ne este de folos, nu ne refuză niciodată.

Roadele credinței. Un exemplu

Părinte, în parte ați atins acest subiect, dar țin să-l completăm, care sunt roadele credinței?

Deci ce se întâmplă, prin credință dobândim harul lui Dumnezeu. Și dacă dobândim harul lui Dumnezeu, ,,roada duhului este dragostea, bucuria, bunătatea, pacea, îndelunga-răbdare, și la omul care are bucurie, are pace, cutremure vin, nu are nicio  treabă. Ce înseamnă chestia asta a credinței? Eu îmi amintesc de un lucru, eram și eu simplu om din lume, la 19 ani. Eram în armată în Iași, la o subunitate de poliție imediat după revoluție. Și eram noi, în anul acela în mai fusese vreo două cutremure puternice. Și eram noi într-o subunitate, era un bloc mare cu multe etaje.

Și erau doi caporali, le plăceau lor să mă înțepe: ,,ce Dumnezeu, că nu este Dumnezeu, ce tot ne spui tu de Dumnezeu?”. Că eu mă mai ciondăneam cu ei pe tema asta. Plutonul nostru eram 100 de soldați. Și le puneam de obicei dimineața gustarea, că nu voiau niciunul. Și am mai luat unul după mine ,,hai măi să punem noi că toți dădeau coate…Și venise caporalii aceia, și eu tocmi le puneam pe masă ceaiul. Și au venit ei la mine, ,,ce tot spui tu de Dumnezeu, că nu este Dumnezeu…” și mă ciondăneam cu ei. În momentul acela a început cutremurul. Eu chiar eram cu o oală de ceai o duceam pe masă.

Știa pe fugă afară toți. Au ieșit în platia din fața clădirii toți soldații acolo, eu am dus frumos oala pe masă și apoi am ieșit ușor în ușă. Cutremurul așa voia clădirea. Și am ieșit, dar  n-am ieșit afară. M-am rezemat de colțul ușii, de toc, și mă uitam la ei toți. Exact în față erau cei doi caporali. Așa făceau cruce amândoi. Și atunci am început să zâmbesc așa, m-am dus la ei și am zis ,,de ce faceți cruce că nu este Dumnezeu?”. ,,Lasă asta acuma, tu nu vezi?”. ,,A, deci dintr-odată v-ați trezit că este Dumnezeu. Deci ei care spuneau că nu este Dumnezeu. Erau primii în față, nu le mai era rușine că în spatele lor mai erau 100 de soldați, comandanți, ei primii făceau cruci mari. 

Deci nu este om ateu, nu există așa ceva. 

Nu există atei

Mai ales în fața nenorocirii, a necazului…

Deci un om, dacă îi dai drumul într-o fântână rotundă de 10 metri, din care nu are nicio șansă să iese, și i-ai pus capacul și i-ai spus ,,s-a terminat”, cel mai mare ateu …la început va încerca toate căile posibile să iasă, și o să vadă că nu se poate, și la urmă o să înceapă și el, cât e de întuneric acolo, ,,Doamne dacă ești pe undeva, amintește-ți și de mine!”.

Știți, din fundul fântânii nu putem privi decât cerul…

Păi nu ai nicio cale. Asta se întâmplă. Oamenii ajunși pe buza prăpastiei, când văd că nu mai au nicio șansă, atunci se trezesc că nu mai sunt atei.

Cum să ne comportăm

Părinte, credința în lume, unde ați umblat o vreme și credința în Sfântul Munte Athos…Putem să le comparăm puțin? 

Deci credința peste tot e credință. Nu contează locul, că aici e mai liniștit așa, te ajută puțin mai mult, adică avem responsabilitate mai are. Adică dacă pleacă de acasă, s-a trezit dimineața și spune ,,Slavă Ție Doamne că m-am trezit și azi!”, se duce la icoana Maicii Domnului, îi sărută icoana și spune ,,Maica Domnului, în mâinile tale mă încredințez, mă duc la treabă, ajută-mă, ai grijă de mine”, Maica Domnului stă așa, ,,măi s-a încredințat mie, nu cumva să pățească ceva”.

Își face Athos acolo…

Da. După aceea până la muncă se duce, trece pe lângă o biserică, face cruce, nu îi este rușine, spune ,Slavă Ție Doamne! Sfinte Mina, Sfinte Gheorghe… a cui e biserica, ai grijă de mine”. Merge mai departe, vede o bătrână că se târâie săraca pe stradă, abandonată, ,,Doamne ai grijă și de ea”, vezi un bețiv, ,,Doamne ajută-l să depășească și el lucrul acesta!” În mintea ta fără să știe nimeni fă lucrul acesta, adică pune un pic de milă față de ceilalți. Ajungi la servici, salută-i pe toți acolo, indiferent că ieri te-ai certat, chiar de ți-a făcut un rău, salută-i, întreabă-i de sănătate și fă-ți cu drag munca.

Să lucrezi ca pentru Dumnezeu orice muncă. Nu că nu mă vede șeful…nu! Fă-o cu drag. Pentru că de acolo o să se vadă roadele. Orice faci cu drag, primești răspuns de la Dumnezeu. Și apoi când vii seara iar acasă, ,,Slavă Ție Doamne! Maica Domnului îți mulțumesc că m-ai adus iar acasă, la familia mea, la copilașii mei”, și poți transforma totul într-o rugăciune, fără să stai ore-ntregi în rugăciune. Să transformi toată ziua într-o rugăciune, într-o slăvire a lui Dumnezeu. Deci Dumnezeu poate, toate să le facă frumoase, într-o clipă.

Știți ce-nseamnă un moment de har? Chiar auzeam de la un părinte, spunea că povestea o femeie: era amărâtă, era într-un birou la servici, mai avea câteva colege, se mai certase, avea o stare, ajunsese în cea mai grea stare…și la un moment dat o sună soțul și zice ,,bună iubita mea, ce faci?”. ,,Păi ce să fac, dar de ce m-ai sunat?”. ,,Așa, ca să-ți spun că te iubesc și voiam să văd dacă ești bine!”. Atât a fost. A închis telefonul și zice ,,pluteam, simțeam că sunt cea mai fericită femeie.

Ea, din starea aceea, doar că i-a spus soțul că ,,am vrut să văd ce faci și că te iubesc”. Deci lucrul acesta pentru ea, atenția aceea cât de mică, i-a transformat viața în rai. Vedeți, uneori, un simplu cuvânt, treci pe lângă cineva amărât, ,,hai frate ce-i cu tine, lasă că are grijă Dumnezeu, hai să mergem mai departe”. Dacă i-ai spus lucrul acela la omul acela amărât pe marginea drumului, și poate i-ai ridicat toată deznădejdea.

O relatare de la Sf. Ioan Iacob Hozevitul

Spune frumos la Cuviosul Ioan Iacob Hozevitul de la Ierusalim, că era un om pe un pod, se plimba pe acolo deznădăjduit. Și tot se uita, era o apă învolburată dedesubt, și tot se uita el. Și l-a văzut careva, ,,ce e frate?”. ,,Lasă-mă…că vreau să-mi pun capăt zilelor, s-a terminat”. ,,Dar de ce? Stai, ce ai de pierdut dacă-mi spui și mie?”. ,,Lasă-mă Părinte…”. ,,Hai spune-mi omule!”. Zice ,,uite, am făcut toate păcatele posibile. Și crime, tot, m-am dus și m-am spovedit și mi-a spus duhovnicul că nu pot să mă împărtășesc până la moarte, la ce am făcut eu, și numai mila lui Dumnezeu mă mai poate ierta. M-am dus la episcop, mi-a spus același lucru.

M-am dus la patriarh, mi-a spus același lucru, la câte am făcut eu. Mai este pentru mine vreo șansă? Nimic! Mă duc să mă arunc în apă să termin cu toate”. Atunci acesta îl ia de mână, ,,uite, te mai rog un lucru, mai lasă 24 de ore”. ,,De ce să mai las?”. ,,Eu dimineață fac Sfânta Liturghie, vino să te spovedesc, și eu dimineață te împărtășesc la Sfânta Liturghie”. Deodată s-a luminat acela, a început să-i strălucească fața, ,,cum părinte, faci așa ceva pentru mine?”. ,,Eu fac și iau asupra mea totul, vino!”. L-a luat pe acela și atâta plângea, a coborât cerul în sufletul lui. Deci lucrul acesta, noi, de multe ori punem legea în față – ,,nu cutare!”. Și poți să pierzi un om cu legea asta.

O relatare din Muntele Athos

Uite, îmi amintesc un lucru, am citit într-o carte veche, povestea, era un duhovnic, pe la anii 1800 și ceva, aici în Athos undeva, duhovnicul Ieronim și el mai ieșea afară la Tesalonic, mai avea familii unde mai spovedea. Și se duce la o familie, și erau foarte speriați părinții. Zice ,,ce e cu voi?”. ,,Fiul nostru lucrează la haremul sultanului. Și mai trăiește cu femeile de acolo, ale sultanului, și dacă află sultanul, i-a luat gâtul. În fiecare zi se duce acolo, s-a împrietenit cu câțiva acolo, are trecere, și ce ne facem, nu putem să-l oprim, că s-a obișnuit, și atâtea femei acolo, și omul nu vrea să renunțe”. Și a încercat să discute cu el, ,,nu părinte eu nu pot, dacă nu mă duc o zi eu mor, adică era atât de împătimit”.

Și atunci îi spune ,,te rog un lucru, nu te mai duce, stai azi acasă, stai aici cu mine, ne mai rugăm împreună, și eu dimineață fac Sfânta Liturghie și te împărtășesc și apoi faci ce vrei”. Îl ia, mai vorbește cu el, l-a spovedit, a sta la Liturghie și el, l-a împărtășit, și i-a zis: ,,măi, dacă tot te-ai împărtășit azi, nu te duce azi, că L-ai luat pe Hristos”. ,,Bine părinte, nu mă duc!”. ,,Și uite, dacă tot nu te-ai dus, hai că dimineață fac iar Liturghie și te împărtășesc”. Și uite așa în fiecare zi, tot îl amâna, și îl împărtășea în fiecare zi.

Timp de 40 de zile l-a tot amânat, și acesta tot prindea putere. Și după 40 de zile, ,,eu trebuie să plec înapoi în Athos, sunt duhovnic, deacuma du-te unde vrei, ce am putut am făcut!”. ,,Părinte, deacuma să mă tai și nu mă mai duc!”.

Deci ce a făcut? A trecut peste toate canoanele, ăsta care cu o zi înainte și-a făcut de cap, 40 de zile l-a ținut din scurt, tot l-a spovedit, tot l-a sfătuit, și apoi când l-a lăsat, acesta era ancorat deja și a spus ,,să mă tai și nu mai merg acolo”. 

Puterea dăruită duhovnicului

Duhovnicilor le-a dat puterea de a trece peste tot ce ține de canoanele acestea. Lor le-a dat de a lega și dezlega. Asta înseamnă că ei pot lega și dezlega în funcție de situație. De aceea nu trebuie să luăm bătute în cuie canoanele. Li s-a dat șansa de a salva suflete. Și sunt situații în care dai legea deoparte, ca să câștigi sufletul. Crezi că dacă i-ai pus legea, și acela s-a dus și și-a pierdut sufletul, ai făcut ceva? Nu! De aceea trebuie foarte mare discernământ.

De asta și la Sfinții Părinți au spus când au spus ,,care este cea mai mare virtute?” – Dreapta socoteală! În toate dreapta socoteală. Căderile de-a dreapta și de-a stânga sunt cele mai rele, dar care sunt mai rele? Cele de-a dreapta. Care sunt de-a dreapta? Căderile acelea duse la extreme, de aici a ieșit ereziile, luptătorii aceia care ziceau ,,vai cum a făcut episcopul acela așa, eu îmi fac biserica mea!”. Adică cei care duc la extreme lupta. Și ies din biserică, devin mari luptători. De fapt acelea sunt căderile care dau în mândrie. Și ei deodată cred că sunt luptătorii bisericii, și ei de fapt luptă împotriva bisericii.

Încheiere

Părinte, recunoaștem în ceea ce spuneți, ceea ce a mărturisit de altfel, Părintele Cleopa la Sihăstria, Părintele Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii. Am sta aici la vorbă mult, zile întregi, însă formatul emisiunii este unul limitat și trebuie să ne încadrăm în timp. Vă mulțumim că ne-ați primit aici la Chilia Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, și nădăjduim că o să ne mai primiți.

Să vă ajute Maica Domnului, ei cât îngăduie Maica Domnului, și eu spun așa, cât ne ține și pe noi Maica Domnului aici, ea îi aduce pe cei care crede ea, și tot ea îi primește. Noi suntem doar slujitorii ei aici, mai dăm cu mătura, mai facem ceva și noi, suntem în casa Maicii Domnului, și atunci cu drag primim pe toți.

Vă mulțumim…

Să ne ajute Maica Domnului! Doamne ajută!

Oameni bun, aceasta a fost ediția de astăzi a emisiunii noastre, vă mulțumim că ne-ați urmărit, și, să ascultăm îndemnul Părintelui Pimen, să fim oameni ai credinței, să fim oameni ai bucuriei! Până data viitoare să auzim numai de bine, Doamne ajută!

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!