Sensul în viață, lâncezeala – părintele Teologos

Una din marile probleme astăzi – în special a tinerilor – este acuta lipsă de sens și lâncezeala sufletească.

Urmăriți acest material pentru a vedea o analiză a acestei teme foarte spinoase în care prezentăm cauzele și câteva sfaturi de a ieși din această moarte a sufletului.

Vizionare plăcută! (după clip aveți podcastul și transcriptul)

Powered by RedCircle

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Un chestionar…

La un moment dat, mai demult, a venit în Sfântul Munte un grup de medici, profesori universitari, oameni de știință din Italia sau din Anglia – nu mai țin bine minte de unde.

Aceștia, ne-au dat un chestionar pentru că erau impresionați – lumea științifică este impresionată – de faptul că în Sfântul Munte avem o viață foarte echilibrată, puține boli și trăim mult timp, suntem longevivi în Sfântul Munte, în general, părinții. Doreau să afle care este secretul longevității noastre. Ne-au întrebat ce mâncăm, cum mâncă, cum ne comportăm, programul de somn și așa mai departe. Și la sfârșitul chestionarului în clipa în care ne întreba, ne lua pe fiecare în parte și ne întreba, ne-a întrebat: „mai crezi că ai sens în viața ta? mai crezi că viața ta are sens?”

Ei, în clipa respectivă parcă m-a lovit o cărămidă în cap și am spus: „Bineînțeles, cum să nu! Este evident treaba asta.” Omul și-a dat seama cumva că a făcut o gafă și a încercat să-mi explice că știți, că în lume, foarte mulți și-au pierdut sensul, nu mai au sens în viață, cred că viața lor nu mai are sens și așa mai departe.

Da, de ce? Pentru că Ortodoxia oferă sensul vieții. Dumnezeu oferă sens. Înțelegeți?

Ortodoxia – știința medicală care vindecă cu adevărat

Ortodoxia este știință medicală și ceea ce vindecă Ortodoxia este moartea. Aceasta este boala cea mai serioasă, fraților, moartea, ruperea, însingurarea – și Ortodoxia ne vindecă de asta. Pentru că oamenii azi s-au îndepărtat de Dumnezeu din cauza asta sensul dispare. Sensul omului nu poate fi altul decât perfecțiunea personală veșnică – orice om dorește asta. Nevoia de victorie a omului nu poate fi împlinită de nimic – nici de bani, nici de poziții sociale, nici de faimă, nici de medalii de aur, de nimic fără numai de învierea lui Hristos, de depășirea morții.

Vedeți, Sfânta Scriptură, nu ne vorbește despre dinozauri și erele geologice în modul în care ne vorbește o carte de știință, bineînțeles, dacă ne vorbește. Scopul Scripturii este mântuitor – adică de împlinire a scopului nostru în viață, care este, după cum spuneam, perfecțiunea, împlinirea persoanei în veșnicie și în comuniune, în iubire.

Dintr-o dată se vede că totul are sens, că apare valoarea. Fără sens, fără scop, fără Dumnezeu nu există valoare și asta pentru că valoarea nu este cantitatea de bani pe care o dăm. Valoarea unei entități, fraților, a unui lucru, a unei idei este dată de procentul în care entitatea respectivă ne ajută în împlinirea scopului nostru. Dacă scopul nu există, atunci nici valoarea nu există. Și scopul, cum spuneam, este unul absolut, duhovnicesc și nu pierderea timpului scrollând pe rețelele de socializare sau risipindu-ne în centrii de atenție care astăzi s-au înmulțit așa de mult.

Nu mai avem timp sau nu mai avem sens?

Spunem că nu mai avem timp, că nu am făcut nimic. Așa este și asta se întâmplă pentru că nu mai avem sens, nu mai folosim timpul pentru desăvârșire. Mintea este răspândită în toate direcțiile masiv paralel, făcută bucăți de acești centrii de atenție. Facem lucrurile din ce în ce mai repede: răspundem pe whatsApp, vedem pe TikTok, pe Facebook, știrile, YouTube etc. Avem mașini, roboți și mijloace de comunicație incomparabil mai bune decât în trecut și totuși nu avem timp. De ce?

Pentru că nu-l folosim spre desăvârșirea noastră, fraților!

Să vă spun ceva. În satul bunicilor era un eveniment să intre mașina în sat. Ziceau: „o venit mașina de la oraș!” Nu exista telefon, mai bine-zis exista telefonul CAP-ului care mergea și nu prea mergea, oamenii nu aveau nici mașini, era un singur tractor, cel al CAP-ului care mergea și nu mergea, televizor dacă doreai era la vecina mai departe… și totuși aveau mult timp. De ce? Pentru că știau care sunt prioritățile. Care e sistemul de valori. Care e sensul vieții. Fără sens nu avem sistem de valori. Nu avem nimic. Totul este întors cu susul-în-jos. Totul e haos: sau Hristos sau haos.

Timpul ne este dat pentru pocăință – timp nu a existat și nu o să mai fie. Timpul este posibilitatea schimbării, a pocăinței. Aici este importanța capitală a morții: faptul că după moarte dispare timpul, că după moarte nu ne mai putem pocăi.

Deci dacă nu avem sens, nu mai avem timp și atunci ne cheltuim timpul fără sens, făcând lucruri fără rost. Este ca și cum nu am mai avea timp și lucrul ăsta se simte. Altceva este timpul din punct de vedere fizic care este definit pe baza timpului de înjumătățire a unui izotop radioactiv de cesiu, dar vorbim de timpul duhovnicesc pe acre îl simte omul. Dar acest timp dispare și asta este lenea duhovnicească. Sensul este îndumnezeirea, fraților și NU închinăciunea la celular.

Dacă acest scop dispare, dacă acest sens dispare, atunci dispar toate și avem diferite definiții efemere ale valorii și avem obiecte cu valoare haotică, schimbătoare, efemeră doar ca să ne împlinim patimile. Adică iubirea de sine, în principal. Patimile au un caracter ambiguu, absurd. Un fenomen foarte interesant – omul este încrâncenat pe tema patimilor și cu toate astea, înăuntrul lui este o mare tulburare. De ce? Pentru că nu este finalitatea împlinirii scopului.

Acest caracter fals, ambiguu apare și în tema libertății: vedeți că omul pătimaș este rob patimilor sale. Astăzi vrea una, mâine vrea alta… Chiar dacă, paradoxal, spunem că „nu mai vede nimic altceva” decât împlinirea patimilor sale – de exemplu, face totul pentru bani, slavă sau putere. Sare de la una la alta chiar dacă în general scopul lui zice că  e banul.

Libertatea și sensul

Libertatea ca să fie libertate, trebuie să aibă un sens – libertatea nu este o băltoacă amorfă în care e permis orice. Asta ne duce la hidoșenia ateismului și, deci, într-un final la neîmplinirea sufletească, la lâncezeala duhovnicească.

Bun și atunci de ce oamenii nu vor sensul, libertatea? Ok, vor acestea – toți le dorim, însă, nu dorim să ne lepădăm de patimile noastre. Nu așa zice Domnul? „Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume, și oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau viclene.” Da, așa e: noi vrem să ne ferim de adevăr, de lumină și de sens pentru că faptele noastre sunt rele.

Akedia

Deci lâncezeala, akedia provine din patimi, din faptul că dorim să stăm îmbrățișați cu patimile noastre ca o mare morsă mofturoasă – în principal cu iubirea de sine. Toți suntem așa, mai mult sau mai puțin. De obicei patima akediei, lâncezelii provine din vorbitul mult și uitatul lui Dumnezeu și din iubirea de plăceri bineînțeles. Cine e stăpânit de patima asta, are o moleșeala minții în nevoință, o noapte a minții, băltirea existențială; fericește duhul lumesc, laic, are scârbă față de duhovnicie, față de lucrurile înalte și în general o defăimare a lui Dumnezeu ca nemilos şi neiubitor de oameni, o plictiseală de citirea psalmilor și de cărți duhovnicești.

Akedia e neputincioasă în rugăciune, dar e tare ca fierul în slujirea în cele materiale – modă și așa mai departe, tehnologie, știri. E neobosită în lucrul mâinilor când vrea să facă ceva şi iscusită în așa-zisa ascultare, numai ca să scape de rugăciune și de viața duhovnicească. Da, ok, ascultarea e ascultare, însă să avem grijă să facem toate la timpul lor. Știți ce se întâmplă? Pentru că e mai greu să te rogi decât să lucrezi, celui care nu-i place rugăciunea își mângâie iubirea de sine prin lucrul de mână, zicând că „am de lucru și nu mă pot ruga acum”.

Fraților, trebuie să ne tăiem voia – să ne ne-voim. Nevoința este negarea voii. Să ne călcăm în picioare voia noastră, prin ascultarea bineplăcută lui Dumnezeu. Din cauza asta, omul ascultător nu cunoaște lâncezeala și este har-nic (harnic). Cuvântul vine de la „har” pentru că hărnicia este aducătoarea harului. Astfel, în comunitățile unde există ascultare, în chinovii de exemplu, acolo lâncezeala nu există, pe când dacă unul e singur atunci lâncezeala este ca și consoartă nedespărțită, fraților.

În cel mai rău caz, ne târâm ca morsa mofturoasă, cum spuneam – adică nu facem nimic, și asta mai ales dacă e cald, adică la amiază sau dacă suntem cu burta plină. Știți, la amiază omul are o cădere din punct de vedere biologic. Din cauza asta David zice la Psaltire „Ferește-mă Doamne de săgeata ce zboară ziua și molima care bântuie la amiază”.

Din cauza asta, bătrânii și cel puțin în mănăstirile din Sfântul Munte se începe foarte devreme și la amiază dormim. Mă rog, în lume, ce să zic, e cam dificil în anumite medii. De ce? Asta pentru că altfel dracul trândăviei sufleteşti aduce pe la amiază o tremurare cam de trei ceasuri, împreună cu dureri de cap, ameţeli și toate acestea. Pe la trei după amiază, acestea se mai domolesc, iar când se pune masa, sărim precum arcul, știți, hop și noi. Desigur că atunci când soseşte vremea rugăciunii, iarăşi se îngreunează cu trupul. Și dacă stăm la rugăciune, atunci ne scufundă iarăşi în somn şi ne răpeşte stihul din gură cu căscături cu totul necuvenite. Crunt, fraților. Știți că e fenomenal: se vede omul la privegheri că îl rupe somnul și după priveghere e fresh, stă afară, vorbește. Asta nu e energie demonică, fraților? Înțelegeți?

De asemenea, și când vorbesc cuiva: dacă vorbesc ceva duhovnicesc și folositor unor oameni care au probleme în acest domeniu, vezi că nu-i interesează, chiar dacă ei întreabă. Și mai ales dacă sunt dependenți de tiktok sau alte aplicații de genul ăsta, după 5 secunde, niciun minut, imediat sunt în alte părți.

Dacă însă le vorbesc despre ceva lumesc, imediat se înviorează. Zic războiul sau pandemia sau ceva, imediat se aprind. Fraților, cele duhovnicești ne mântuie. Mai ales că nu sunt eu care să vă informez despre război sau despre pandemie și așa mai departe.

Nevoința

Toți dorim să avem dragoste, bucurie, pace, îndelungă-răbdare și toate celelalte daruri ale Duhului Sfânt și asta dorim printr-o apăsare pe buton – într-un mod magic. Nu se poate. Trebuie să ne lepădăm de patimile noastre, să ne nevoim – numai așa vom căpăta sens și bucurie. Însă oamenii nu doresc să se nevoiască, să facă ceva ci numai să afle lucruri.

Oameni buni, faceți ceva, că dacă nu faceți este lâncezeala sufletului – mare patimă akedia. Desigur că este bine, că totuși, doriți să aflați însă trebuie să și faceți ceva și trebuie să vă apucați de ACUM. Din clipa asta. Trebuie să avem program și încet-încet să ne ocupăm să ne desăvârșim. Să nu spunem că mai e mult până departe – știu asta – însă ca să ne ajute Dumnezeu trebuie să facem și noi un pas. Da, ok, ascultați cuvinte duhovnicești. E bine, dar nu destul. Trebuie să facem ceva. Înțelegeți?

O formă de akedie, de lâncezeală, de băltire existențială și duhovnicească este când cineva vrea să afle știri, ce a făcut acela, celălalt sau ce se mai întâmplă sau pur și simplu se lălăie precum morsa, după cum spuneam.

Chiar dacă știrile sunt tot aceleași se mai uită încă o dată și încă o dată și mâine poate că apare ceva, desigur nu ca să se desăvârșească din punct de vedere duhovnicesc, ci ca să-și omoare timpul. Desigur că vânează știrile, adică merge pe la unul și la altul de curiozitate. Înțelegeți? Deci nu numai pe net, ci și prin vecini. Și întreabă să afle tot felul lăsând nevoința și rânduiala pe planul ultim.Cum spune Sf Apostol Pavel că umblă fără rânduială. Nu lucrează, ci umblă fără rânduială. În greacă chiar și rimează.

Curiozitatea ca parazit

Fraților, curiozitatea așa cum este ea acum este un parazit al căderii lui Adam. Omul trebuie să fie integru și să-și retragă mintea din simțuri, după cum spun Avva Isaac și Avva Dorotei. Adică îmi zice gândul: ia să gust puțin din asta… Nu n-o să gust! – o să zic. Ia să văd ce-i acolo… nu, nu o să văd! Ia, să aud ce zice acolo… Nu, nu o să aud! Cum miroase parfumul ăla… Nu! Să pun mâna acolo… Nu pun mâna! … Să mă interesez ce se face dincolo… Nu mă interesez! Înțelegeți? 

Trebuie să avem mintea de oțel, pentru a ne păstra integritatea, pentru a nu o lăsa să se îmbucățească în simțuri. În clipa în care mintea se adună și se roagă atunci se întoarce în spre sine și prin sine către Dumnezeu, după cum spune Sf. Vasile cel mare. Cu toate că este de oțel împotriva păcatului este pufoasă către oameni ca și un ursuleț și iubește cu iubirea lui Dumnezeu pe toți și pe toate. Înțelegeți?

Fuga de rugăciune, de spiritualitate, de duhovnicie mai îmbracă și alte forme chiar mai subtile: să mergem să-i vizităm în mod exagerat pe cei în nevoie ca să-i ajutăm, să-i mângâiem, să stăm cu ei, să reparăm ceva prin casă, să îmbunătățim, însă, desigur, azi pe primul plan este dependența de celulare, de internet. Fraților, trebuie să avem timp, program pentru rugăciune întâi de toate și după aceea celelalte!

În mediile duhovnicești este clasic faptul ca cineva să lucreze în timpul rugăciunii fără să fie neapărată nevoie, ca să-și ascundă lâncezeala – sau, cealaltă extremă, când cineva are nevoie stringentă de ceva, atunci să nu-l ajutăm, să nu ne jertfim pentru el, pentru că – vezi Doamne! – noi ne rugăm. Fraților, extremele sunt de la diavol. Desigur că rugăciunea este esențială și evităm tot ce ne coboară atunci când ne rugăm, însă trebuie să avem discernământ, fraților, să avem iubire.

Ascultarea și programul – esențiale

Aici este esențială ascultarea: ascultarea de conducătorul duhovnicesc și de program astfel încât să ne menținem echilibrul și să nu uităm de scopul nostru. Singuri este foarte, foarte dificil să reușim. Acesta este unul dintre principalele motive pentru care lâncezeala luptă pe cei singuri – pentru că le lipsește ascultarea față de conducător și pentru ei programul rămâne. De fapt, asta se întâmplă nu numai în cazul unui pustnic, fie el monah sau om în lume, ci și în cazul comunităților. Dacă nu există lideri, oamenii lâncezesc. E nevoie de lideri ca să-i împingă pe oameni înainte.

Foarte puțini sunt cei care au atâta zel pentru a înainta. Și asta este valabil în multe domenii, mai ales în domeniul duhovnicesc unde vrăjmașul luptă atât de acerb. În acest punct, fraților, aș dori să vă spun că, da, desigur este nevoie de conducător duhovnicesc bun. Alegeți-l pe cel mai bun care puteți – chiar dacă nu e perfect – și țineți-vă de el, pentru că un conducător duhovnicesc de nota 6-7 este imens mai bun decât lipsa oricărui conducător duhovnicesc. Desigur că toți dorim un conducător duhovnicesc de nota 10, însă să nu uităm că doar Unul a fost de nota 10 dimpreună cu preacurata Sa Maică și pe Acela L-am răstignit.

Din cauza asta avem, de fapt, și viețile sfinților și, mai presus de toate, faptele și viața Domnului nostru Iisus Hristos așa cum apar în Biblie. Vedeți în Biblie și în Viețile sfinților nu scrie atâta să avem curaj cât ni se dau motivele să avem curaj, ni se dă sensul. Ni se spune „Uite ce se poate!” – „Luați-o pe aici!”. Din cauza asta sunt atât de importante exemplele: ca să știm că există sens și cum să ajungem să ne împlinim acest sens și, deci, să scăpăm de lâncezeală.

Sensul adevărat al vieții

O problemă foarte mare aici, este faptul că, dacă nu suntem atenți și sensul nostru nu coincide cu sensul adevărat al vieții atunci ne putem deznădăjdui, ferească bunul Dumnezeu! Pentru că, după cum spuneam, încercăm să căutăm raiul, sensul acolo unde nu este. De obicei noi credem că sensul adevărat este reușita în această lume și recompensa din partea oamenilor. Nu este așa. Raiul este dincolo, iar aici, după cum spune Sf. Isaac Sirul, să știm că dacă facem un lucru și nu avem ispită după aceea înseamnă că nu l-am făcut cum trebuie. Înțelegeți?

Trebuie să ne retragem mai mult sau mai puțin din lume, însă iubindu-i pe oameni și nu cu senzația de „câine bătut”, ci cu iubirea mare față de Dumnezeu și ferirea de păcatul, distorsiunea care este atât de prezentă în societate.

Da, este adevărat, că de multe ori suntem răniți de lipsa de înțelegere, de diferitele comportamente ale celor de lângă noi și uneori ne simțim singuri ca alergătorul de cursă lungă și ne vine să ne oprim din cauza durității oamenilor de lângă noi care simțim că ne presează. Trebuie însă să avem grijă să ne alegem cursa corectă și să nu ne oprim pentru că ne pierdem sensul.

Cum spuneam, sensul nu poate fi altul decât îndumnezeirea, adică stabilizarea, despărțirea sufletului de trup cu o inimă iubitoare. Plini de iubire. Astfel trecem de la moarte la viață cu moartea pe moarte călcând și ne vom împlini sensul. Trebuie tot timpul să ne gândim la trecerea noastră, la moartea noastră, cum vom trece dincolo pentru că dacă ne uităm sensul vom face fapte fără sens și vom spune cuvinte fără sens. Lâncezeala ne închide în noi, și vom fi ca un asteroid rătăcitor fără sens printr-un cosmos fără sens. Din păcate acesta este nihilismul care predomină astăzi și care chinuie atât pe oameni.

Un caz

Să vă dau un caz. Pe un forum, hacker news se numește, celebru printre programatorii de top, la un moment dat se discuta o problemă foarte mare, ea s-a rezolvat și după aceea, se pun tot felul de întrebări mai așa, de viață. Și un foarte mare programator care a fost de fapt, unul dintre directorii de la Google în ceea ce privește îmbunătățirea motorului de căutare, după care ani de zile a fost directorul biroului de consilieri de la Casa Albă. Hai, să nu-i spun numele că încă trăiește și acest super-programator a fost întrebat de către cineva acolo, pe forum, dacă are copii. Și el a spus: nu, nu am copii. Celălalt a întrebat: de ce? Și el a spus: pentru că nu doresc să-mi condamn copiii la moarte.Înțelegeți? E groaznic.

Adică omul nu avea sens, vedea lumea asta ca și un mare râu care merge inexorabil către moarte, un mare cimitir care se revarsă în neant. Înțelegeți? Omul era foarte trist cu toate că am spus că e un super-titrat. A fost ani de zile șeful biroului de consilieri de la Casa Albă.

Pe de altă parte, țin minte pe p. Iosif Vatopedinul care în continuu ne vorbea cu expresii de genul „επι του σκοπού του προκειμένου” – „să ne concentrăm pe scopul subiectului nostru” sau „το κέντρο του στόχου” „centrul țintei” care din punct de vedere a unei limbi foarte literare poate că nu sună bine, mai ales că le repeta, foarte des – însă din punct de vedere duhovnicesc sună foarte, foarte bine – trebuie să fim focusați ca un laser pe ținta noastră care este moartea, moartea corectă – adică moartea cu o inimă iubitoare. Atunci când p. Efrem, ca egumen, dorea să-i spună câte ceva din cotidianul mănăstirii, p. Iosif nu dorea, nu-i plăcea. Spunea: nu, nu vreau asta. Că el era concentrat pe sensul lui, pe scopul lui. Spunea în continuu că „așteaptă trenul și nu ma vine” referindu-se la moartea sa. E foarte important asta, înțelegeți? Pentru că se ocupa numai de cele care îl ajutau pentru atingerea perfecțiunii.

Răbdare sau decădere

Fraților, până, însă, vine moartea trebuie să avem zel și răbdare. Zelul vine prin ascultare și prin rugăciune – adică prin orice formă de asceză care atrage harul pentru că numai așa se menține căldura zelului din interior și ieșim din iadul relativității interioare.

Dacă nu căpătăm siguranța că Hristos se naște în noi – da, că tot suntem în postul Crăciunului – nu putem să rezistăm ispitelor și cădem, decădem, ne corupem – ajungem în anii decadenței – „The years of decay” cum spunea cineva.

Desigur că, uneori, când Dumnezeu vrea să încerce pe cineva, lasă să vină acești ani ai decadenței peste noi indiferent de lupta noastră – indiferent dacă dorim sau nu. De fapt, este o lege de obște ca după câțiva ani de zel, 3 sau 4 – mai rar 5 – să apară această perioadă de decadență în care harul se retrage. Sunt și excepții în care perioada apare mai devreme sau mai târziu, e mai intensă sau mai puțin intensă. Toți trebuie să trecem prin crucea aceasta. În acești ani ai decadenței trebuie să facem răbdare, să avem rugăciune, să ne ținem de program și să nu ne pierdem credința și nădejdea. Să stăm în locul nostru și să nu părăsim lupta.

Exemplul Sfântului Athanasie

Sf. Athanasie Athonitul a făcut răbdare la sânge ani de zile cu acest duh al plictisului, al lâncezelii la picioarele Athonului, acolo unde este acum zidită mănăstirea Marea Lavră, nu foarte departe de aici. L-a luptat foarte mult acest duh, fraților, până la limita rezistenței sale. Când omul nu a mai putut, a zis că mai stă o zi și dacă Dumnezeu nu-i dă harul Său atunci va pleca de acolo pentru că nu e voia lui Dumnezeu să se nevoiască acolo. Ei, și atunci în acea ultimă zi i-a dat Dumnezeu harul său ca expresie a iubirii Sale și ca o explozie de lumină și astfel a zidit Lavra, fraților.

De aici învățăm că trebuie să ne luptăm cu duhul plictiselii prin rugăciune, ascultare, nevoință, adică, ne-voință – tăierea voii prin ascultarea de cei pe care îi validează Dumnezeu în fața noastră și, în ultimă instanță, de program. Și toate astea îmbălsămate în răbdare, fraților. Dincolo de asta și cântarea ajută – dar să fie duhovnicească, înălțătoare, încurajatoare, fraților, și nu toată anti-muzica la care asistăm astăzi.

Să știți că lupta Sf. Athanasie – patriarhul monahismului athonit – a fost gigantică: să stai singur ani de zile fără mângâierea harului fără să-și piardă nădejdea este fenomenal. Eu nu mai știu un caz similar, fără numai, bineînțeles Sf. Isaac. Avva Isaac Sirul a stat 32 de ani, din câte spune viața sa, fără mângâierea harului și după aceea a ajuns să aibă răpirea minții de începea să se roage de cu seara având soarele în spatele său, era răpit în extaz și se trezea dimineața cu soarele în față.

Concluzie și îndemnuri

Fraților, haideți să nu ne deznădăjduim, haideți să nu lâncezim, haideți să muncim puțin, să ne nevoim într-un mod mai duhovnicesc, nu atât de material și nu atât de departe de Dumnezeu și să nu așteptăm recompensă de la oameni și să nu dorim să apăsăm pe buton și totul să se întâmple, ci mai degrabă să facem ascultare cu iubire și gândul la moarte și cu răbdare față de cei pe care îi validează Dumnezeu, după cum spuneam.

Curaj să avem, să ne rugăm și să nu fim morse, cum spuneam!

Vă mulțumesc că ați avut răbdarea să stați cu mine până acum. Sper să ieșim din lâncezeală, din anii decadenței. Așa să ne ajute bunul Dumnezeu!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!