Cuvintele pot fi o formă de violență – părintele Teologos

Din păcate, aproape toți avem experiența faptului că de cele mai multe ori cuvintele sunt o formă de violență. Multe din necazurile noastre s-ar fi evitat dacă am fi știut să gestionăm cuvintele.

Vizionare plăcută! (după clip aveți podcastul și transcriptul)

Powered by RedCircle

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Cuvintele ca formă de violență

Am vorbit despre clevetire și judecată, fraților – și de aici rezultă că de foarte multe ori cuvintele sunt o formă de violență. Cum spunea cineva că e mai bine să cădem din cauza faptului că suntem la o înălțime decât să cădem că deschidem gura. Să cădem din cauza înălțimii și nu din cauza limbii. Da. E adevărat însă, că, metaforic vorbind, gura, vorbirea multă ne poate duce la înălțimi, la slavă deșartă, fraților, de unde e mult mai periculos să cădem. Înțelegeți?

Din cauza asta este mult mai bine să spunem multe în puține cuvinte decât să vorbim mult și să nu spunem mai nimic. Vorbirea deșartă, fraților, este foarte rea, întunecă mintea și la cei care sunt supuși la această avalanșă și, mai ales, întunecă mintea celui care vorbește. Adică și la vorbitor și la ascultător. De ce? Pentru că acesta nu numai este absorbit de tot ceea ce spune ci, foarte probabil, că simte și plăcerea, satisfacția a ceea ce vorbește că „Vezi, cine sunt eu! Vezi, cât de tare sunt eu și cine sunt!” Înțelegeți?

Din cauza asta, fraților, vorbirea perfectă, textul perfect este textul din care nu mai poți să scoți lucruri, nimic și nu cel în care nu mai ai timp să mai adaugi. Adică să mai zic și altele…

Iluzia cunoașterii

Din păcate, astăzi oamenii nu mai au experiența a ceea ce înseamnă luminarea minții și din cauza aceasta, deschidem gura foarte ușor. Suntem specialiști – am devenit specialiști în orice domeniu – și când spun asta nu spun neapărat că această mare răutate de care toți suferim o și conștientizăm. Suntem învățați astfel de mass-media. Suntem restructurați, ni s-a schimbat modul de gândire.

Vin la mine oameni și mă întreabă: părinte cum e cu cutare, cu cutare? Cu diferite lucruri profesionale, cum să aleagă în viață – chiar un copil m-a întrebat zilele trecute „Părinte, ce fac pisicile noaptea?” și eu am răspuns „Nu știu!”. Fraților, trebuie să avem putere să spunem „nu știu”. Dacă nu știu, nu știu. Înțelegeți? E foarte important asta. Nu ca în media că ne pricepem la toate. Nu ne pricepem la toate. Înțelegeți? Să mai și tăcem, e foarte important asta.

Apreciem enorm încrederea și evlavia oamenilor față de noi, de mine, ticălosul, însă – cum să vă spun? – ceea ce mă impresionează, în primul rând, este faptul că oamenii pățesc un șoc atunci când răspund cu „Nu știu!”.

Socotesc că și asta e o formă de smerenie, fraților, nu?

E adevărat, însă că mass-media ne învață exact contrarul – să deschidem gura foarte ușor. Astfel, paradoxal, ajungem să ne însingurăm. Cum spuneam de multe ori, extremele sunt de la diavol. Pentru că cine dorește să stea lângă un om care vorbește în continuu?! Referitor la vorbitul mult, spune Sf. Isaac Sirul că „de multe ori că am vorbit, m-am căit – că am tăcut? Niciodată”. Înțelegeți?

Ce este vorbirea

Să vedem atunci de ce sunt atâtea probleme cu vorbirea. Întâi de toate vorbirea este efect al căderii lui Adam, al nedesăvârșirii noastre. Apropos de mândrie – că tot vorbim – noi ne mândrim foarte tare cu faptul că avem un limbaj articulat și că suntem superiori însă, de fapt, vorbirea asta este un efect al căderii noastre. De ce?

De fapt, am explicat de foarte multe ori, hai, să o spunem iarăși pe scurt, că e important. Dumnezeu ne-a creat pe toți ca o minte gigantică, un singur om format din multe persoane de două genuri: masculin și feminin – după chipul Sfintei Treimi care este un singur Dumnezeu în Trei Persoane. Bineînțeles că noi azi nu mai avem conștiința acestei realități pentru că suntem îmbucățiți de păcat.

Deci noi la ora aceasta trebuia să ne cunoaștem gândurile și să ne partajăm trăirile și sentimentele. După cum Dumnezeu unul este, al fel și noi trebuia să fim una. Păcatul ne-a rupt de Dumnezeu, între noi și în noi. Prin păcat, Adam cel global s-a spart în indivizii constituenți. Deci și darul clarvederii, al cunoașterii gândurilor și, în general, al universului interior al celuilalt este un dar natural care s-a pierdut prin cădere și noi acum încercăm să ne exprimăm trăirile, sentimentele, universul interior prin limbaj. Este imposibil asta, fraților. Imposibil. Cele mai mari trăiri nu se exprimă prin limbaj. Înțelegeți?

Vedeți că în quasi-totalitatea descoperirilor din lumea de dincolo, toți spun că este imposibil de descris, că nu sunt cuvinte – toți își manifestă neputința de a se exprima prin limbaj. Simultan însă au o mare dorință de a comunica celorlalți și totuși o reținere care provine din smerenie, bineînțeles, și din faptul că nu pot să comunice mai departe, că nu sunt înțeleși sau că sunt înțeleși greșit. Asta arată că această formă de comunicare prin limbaj nu este cea pe care Dumnezeul cel perfect a hărăzit-o pentru noi. Înțelegeți?

Acum trebuie să știm că Dumnezeu a îngăduit asta pentru că dacă am avea partajarea experiențelor, cunoașterea gândurilor în halul în care suntem acum, nu am fi putut să ducem. I-am fi judecat și mai mult pe ceilalți, scârbiți de ceea ce vedem în ei, văzând puținul rău pe care îl au și neluând în seamă multul bine pe care îl au, uitând însă faptul că noi suntem mult mai murdari decât ei pentru că noi, din cauza iubirii de sine, tindem să vedem numai binele la noi și nu ne privim cu sinceritate neajunsurile. Înțelegeți?

De fapt acesta este starea de iad, fraților. Separarea de ceilalți pentru că nu suntem pregătiți, nu suntem în stare să-i acceptăm așa cum sunt și să ne arătăm așa cum suntem în lumină, fără însă să-i presăm cu ceva prin fapte sau prin cuvinte. Ci pur și simplu prin prezența noastră. Să ne arătăm lumina prin prezența noastră tăcută. Dacă prezența noastră este deranjantă – și cel mai des este deranjantă prin cuvinte – atunci este foarte probabil că nu suntem pregătiți pentru rai.

Adevărata comunicare

Când o să ajungem în rai, adică în deplinătatea iubirii, atunci putem să comunicăm cu celălalt oricum ar fi celălalt, însă vedeți ce spune Sf. Ap. Pavel: după prima și a doua sfătuire aici pe pământ, lasă-l. Nu este de folos, pentru că nu dorește Dumnezeu ca în clipa respectivă să comunicăm. Starea normală a minții și a cugetului este netulburarea și unirea cu norul supraluminos al dumnezeirii, după cum spune Sfântul Dionisie Areopagitul.

Ura viscerală a celorlalți este, uneori, foarte dificil de contracarat și asta nu neapărat din cauza faptului că nu are cineva dreptate, ci din cauza încrâncenării, încăpățânării pe care ura aceasta o generează. Vedeți pe unul că scrie, scrie și vorbește, vorbește… Ferească Dumnezeu!

Să vă dau două exemple, oarecum complementare.

Întâi de toate îmi aduc aminte de cineva foarte drag mie, la care i-am spus că raiul este întrepătrunderea persoanelor, partajare a experiențelor. Și i-am spus că eu o să fiu în tine, tu o să fii în mine, noi să fim în Dumnezeu și Dumnezeu în noi Și eu o să mă bucur și o să mă desfătez de frumusețea ta și de frumusețea tuturor celorlalți. Și atunci fratele respectiv a zis: Nu, nu, nu vreau asta!…M-am îngrozit fraților, pentru că vedeai că omul era chircit de păcatul său. Înțelegeți? El nu era pregătit pentru rai. Ferească bunul Dumnezeu! Nu știu dacă o să uit vreodată treaba asta.

Poate că aici e și o formă de smerenie, știți? Înțelegeți? Aici vorbitul, paradoxal, ascunde, filtrează, pentru că spunem numai ce dorim noi. De fapt, exact din cauza asta spovedania este privată. 

Vedeți că toate slujbele bisericii sunt publice – inclusiv botezul unde omul merge dezbrăcat – spovedania, nu. De ce? Pentru că ceilalți nu rezistă la rău, la distorsiunea din noi. Înțelegeți? 

De ce vorbim

Avem nevoie de vorbit în starea noastră, fraților, pentru că trebuie să comunicăm, dar este mai mare tăcerea, fraților, pentru că avem acest rău în noi, fiecare dintre noi avem, să nu zicem că celălalt are și noi avem. Deci din cauza asta trebuie să știm că tăcerea e mai înaltă. Mult mai mare este tăcerea pentru că prin asta îi ferim pe cei dragi ai noștri – adică pe toți oamenii, fraților – să fie victimele iadului nostru interior.

O carte

Înainte să vă dau cel de-al doilea exemplu, aș dori să amintesc de o carte care arată ce se poate întâmpla în clipa în care iadul nostru interior iese afară. Cartea se numește „Solaris” și e scrisă de Stanislav Lem, după care unul dintre cei mai mari regizori din istoria omenirii, Andrei Tarkovski a făcut un film fenomenal cu același nume. Fraților, vă recomand să vedeți filmul – dacă, desigur, ne țin balamalele. Să ne înțelegem, este un film sovietic din 1972. Socotesc însă, că geniul lui Tarkovski este dincolo de orice…

Despre ce este vorba? Pentru că, posibil, să fie puțintel cam dens și are multe interpretări, însă în principal însă este vorba despre imposibilitatea de a comunica între două entități și despre ce înseamnă clipa în care aduci iadul la suprafață.

E vorba despre o navă, chipurile science-fiction, care merge în apropierea unei planete și această planetă este un ocean imens, toată planeta este un ocean și ăștia cercetează acolo ce se întâmplă și la un moment dat încep să apară tot felul de lucruri care era imposibil să se întâmple așa ceva acolo. Cei de pe pământ socotesc că ăștia au luat-o razna, că nu e adevărat ce spun și în ultimă instanță trimit pe cineva, pe un om foarte simplu, un psiholog, care merge și este întâmpinat foarte curtenitor de către membrii echipajului.

La un moment dat, începe să i se întâmple și acestuia și vede că și ceilalți au tot felul de vizitatori și în clipa în care începe să afle ce se întâmplă cu vizitatorii ăștia, este împins afară din universul celorlalți membrii ai echipajului, într-un mod foarte brutal care contrasta foarte puternic cu politețea cu care fusese întâmpinat. Și atunci încet-încet începe să-și dea seama acest psiholog că planeta din fața lui este un ocean gânditor. Înțelegeți?

Ocean care încerca să comunice, să le arate oamenilor că este bucuros, că sunt bine-veniți oamenii sau pe de altă parte, că era rănit de razele X pe care acești oameni le trimiteau către oceanul respectiv, care încercau să comunice și ei. Și atunci, acest ocean gânditor de puteri nemărginite, un fel de Dumnezeu de fapt a zis: ah, știu cum să comunic, văd că ei au un univers noetic, adică gânduri foarte intense. Știu ce o să le fac. O să le aduc la realitate gândurile.

Și oamenii se trezeau față în față cu conștiința lor întrupată. Fraților, ăsta este iadul. Atunci, oamenii respectivi începeau…, era fenomenal… Și acesta se întâlnește cu o fată care se sinucisese din cauza lui. Înțelegeți?

Însă nu spun cum se termină cartea și filmul. Comunicarea dintre oameni este… ferească Dumnezeu! Așa, în starea noastră căzută aici pe pământ. Tăcerea, fraților.

Un alt exemplu

Al doilea exemplu, este din direcția opusă: când cineva vorbește, vorbește, vorbește și este sigur de poziția sa și nu se mai oprește. Folosește pe ceilalți numai să-i aprobe poziția și să-i aibă pe post de auditoriu.

A venit aici cineva dintr-un grup de mai mulți oameni și zice „Părinte, pot să vă pun o întrebare?” – „Da”, zic. …Și începe să facă un expozeu foarte lung, alambicat – monopolizând discuția – și chiar dacă este evident ce vrea să zică, o spune chiar el, nu se oprește și aduce argumente peste argumente – dacă vreau să-l întrerup într-un final din jenă față de ceilalți, el tot nu se oprește și continuă…. într-un final nu pune nicio întrebare sau zice un „Așa este părinte” în care abia se aude intonația interogatoare și continuă cu alte subiecte. Atunci sunt nevoit să intervin și să zic „Nu, nu e așa!” pentru că altfel o să spună mai departe că „Părintele a zis” sau că „Părintele m-a validat” și ajungem la lucruri foarte urâte. Nu, n-am zis. Înțelegeți?

Este una dintre cele mai dificile situații pentru mine, mai ales dacă monopolizează discuția și numai el pune întrebări. Trebuie măsură, fraților. Trebuie să ascultăm. E adevărat că sunt anumite caractere care se impun, însă fraților haideți să ne gândim puțin și la ceilalți – să ne vedem limitele.

Eu în mod special încerc să mă limitez pentru că, nu-i așa, uneori poziția îmi dă un avantaj, însă, fraților, dacă vorbim mult, e posibil să se întunece mintea, ne umplem de slavă deșartă, credem că suntem cineva, judecăm pe alții și așa mai departe. Dacă însă Dumnezeu ne validează, atunci ne va ajuta. Și să știți că această validare, această ieșire din această lume vine numai prin cruce. Pentru că altfel rămânem în slavă deșartă. Ați văzut pe cineva că vorbește sau comunică cu mulți oameni și este apreciat de aceștia și își menține echilibrul? În spate se află o cruce mare, fraților. O durere mare, analoagă…

Un exemplu de cruce

Să vă spun un caz: Jean Michel Jarre, nu știu dacă ați auzit de el, este unul dintre cei mai mari compozitori ai secolului 20. Jarre deține recordul la audiență. Deci omul a avut 3 milioane jumate de oameni în fața lui… care și-au plătit și bilet. 3 milioane jumate. Bucureștiul nu are 3 milioane jumate de oameni, printr-o comparație. Și l-a întrebat reporterul: „domule Jarre, cum v-ați simțit în clipa în care ați avut 3 milioane de oameni și jumătate în fața dvs., ce ați simțit?” Și Jarre a spus: „nimic.” „Domnule”, zice reporterul, „ce ați simțit? Poate că nu ați înțeles bine întrebarea.” Și a spus Jarre: „nimic.” „De ce, puteți să ne explicați?” Și zice Jarre: „știți, tatăl meu nu m-a dorit toată viața”.

Tatăl lui, Maurice Jarre, un celebru compozitor de muzică de film de la care moștenise de fapt, harisma, nu l-a dorit. A fost un copil nedorit. Și toată viața lui el a încercat să dovedească că poate și el ceva. Și dacă ne uităm la istoria muzicii, fraților, puteți să căutați pe wikipedia, o să vedeți că omul a schimbat istoria muzicii. Și cu toate astea, taică-su nu l-a dorit. Și zice Jarre: „m-am văzut cu tatăl meu, cred, de vreo 15 ori în viață și această durere a mea nu poate fi depășită de nimic chiar dacă aș avea 3 milioane de oameni în fața mea.” Înțelegeți?

Deci întotdeauna dacă cineva oferă oamenilor mult și nu se mândrește, întotdeauna în spatele lui se află o cruce mare. Înțelegeți? 

Să vorbim puțin și concentrat

Deci fraților, pentru noi cei mici, este mult mai bine să vorbim mai puțin și concentrat. Atunci ne putem menține echilibrul mult mai ușor.

Dacă vorbim mult asta e de fapt semnul neștiinței, paradoxal. Să știți, pentru că omul cunoscător întâi de toate cunoaște cât de limitate sunt capacitățile sale și – după cum am spus la început – este conștient și de limitările acestui mijloc de comunicare.

Când spun că trebuie să fim conștienți de limitele capacităților noastre, nu mă refer numai la știința de carte, fraților. Aici mă refer și la incapacitatea noastră de a ne controla – adică să nu cădem în glume nelalocul lor, în clevetiri, în agresivități, minciuni și toate acestea. Limba este ca și o mașină de curse cu un șofer mult prea puțin experimentat care nu are reflexele necesare pentru a o comanda. Ca un bolid, fraților.

Pentru că e nevoie oricum de concentrare când vorbim, fie că dorim să epatăm – adică să ne dăm rotunzi, fraților – fie că dorim să fim atenți să nu rănim sau să-i distrăm pe ceilalți – oricum ar fi, mintea se întunecă pentru că este preocupată să conducă bolidul ăsta. Înțelegeți?

Mintea și grija de ea

Desigur că mintea se întunecă mai ales dacă suntem agresivi cu celălalt. Ei, și de aici se răcește dragostea față de Dumnezeu, pentru că nu mai vorbim cu Dumnezeu, ci cu ceilalți. Și ne separăm de ceilalți și, implicit, ne separăm de Dumnezeu. Și dacă se răcește dragostea apare trândăvia, gândurile spurcate, trupești, somnul, starea de mare morsă mofturoasă, mare morsă mofturoasă ȘI… bineînțeles, împrăștierea minții, fraților.

Mintea trebuie să fie adunată în sine și să se roage, așa îi ajutăm cu adevărat pe ceilalți. Mintea rugătoare va ști să spună cuvântul la momentul potrivit. Că tot mă întreabă unii cum să-i aducem pe alții la credință, mai ales pe copiii celor care mă întreabă – zic „ce să mă fac cu copilul? cum să-l aduc la biserică?” – adică el vrea niște cuvinte magice, vrea să fac conferințe și așa mai departe. Fraților, cred că aici se potrivește zicala – nu știu dacă o știți – mai bine să discuți cu Dumnezeu despre ceilalți, despre copiii tăi, decât să discuți cu ceilalți despre Dumnezeu. Slujba, rugăciunea este esențială pentru că acolo discutăm cu Dumnezeu pe când afară discutăm despre Dumnezeu. La fel și canonul. Da, ok, e nevoie și de asta, de vorbit. Altfel nu aș mai vorbi aici. Dar întâi de toate rugăciunea, da!

Pe de altă parte este și celălalt care nu înțelege direcția acestui bolid și se produc tamponări destul de urâte, înțelegeți? Trebuie să fim foarte atenți ce spunem că nu știm de multe ori cum o să o vadă celălalt, cum o să o ia. De exemplu, scrii un mesaj pe skype, whatsApp sau Dumnezeu mai știe și vezi că celălalt explodează. Ferească bunul Dumnezeu! Înțelegeți?

Să nu credem că celălalt are aceleași puncte tari și puncte slabe sau același sistem de valori. Din cauza asta, cuvântul nostru să fie dres cu sare, dulce, moale și să avem grijă să nu facem glume nelalocul lor. Nu știm unde este slab celălalt.

Imprevizibilitatea

Țin minte că o dată, eram în curte și m-am dat în spate puțintel pentru a face loc unui stareț care trecea prin fața mea și l-am călcat din greșeală pe un frate pe picior. Am simțit imediat și mi-am ridicat piciorul, și, deci călcătura mea a fost foarte ușoară. El, însă, a început să urle, urla și țopăia pe acolo prin curte, făcea cercuri, ca din gură de șarpe. De ce? Pentru că fratele avea o rană foarte mare la unghie și urla. Fraților, pe de o parte nu tr să judecăm, pe de altă parte să avem grijă, niciodată nu știi pe cine calci pe bătătură, niciodată nu știi cum e receptat cuvântul de către celălalt.

Deci trebuie mai mult să tăcem, fraților. Atenție! Bun, ok, tăcem tăcem – cred că v-am convins până acum, sper, însă pe de altă parte, atenție la depresie! Să nu ne însingurăm și să rămânem cu durerile provocate posibil și de ceilalți care ne calcă pe bătătură sau în principal durerile noastre interioare. Bineînțeles că cei care ne calcă, fără să vrea o fac.

Însă întâi de toate provocate de noi, de rănile și sensibilitățile noastre. Lăsați-o, fraților, că apă sub pod e! Trebuie totuși să mergem și să vorbim cu cei care ne pot vindeca. Să nu ne închidem în noi înșine, fraților. Să vorbim puțin, luminat și explicit atunci când e nevoie pentru că în clipa în care se închide gura se deschid ochii.

Pentru a tăcea

Cel care ascultă să știți că o să devină cel mai informat din cameră. Trebuie să învățăm să ascultăm mult și să vorbim puțin. Din păcate astăzi este exact reversul. Să ne ascultăm partenerii de viață, să ne ascultăm copiii, să ne ascultăm părinții. Și asta nu pentru a vâna ca și pantera un punct slab, o chichiță, o greșeală pe care o să o facă – și ei oameni sunt, nu? – și să le-o aducem iarăși și iarăși în față. „Că ai făcut…” Fraților, lăsați-o! Desigur că atunci când îi ascultăm pe ceilalți nu înseamnă neapărat că trebuie să fim orbi, ci iubitori – asta mai ales în cazul în care îi ascultăm pe copii.

Ascultăm ca să vedem cum se poate îmbunătăți situația, cum se poate crește iubirea și nu pentru a provoca separări, ruperi. Dacă prin vorbirea noastră sau prin tăcerea noastră ne însingurăm, nu facem bine fraților.

Trebuie să creștem iubirea în lume, pentru că este foarte puțină iubire și asta se realizează prin ascultare care implică mai multă tăcere decât vorbărie. Înțelegeți? Să ne desfătăm de liniște, fraților – „enjoy the silence” pentru că de cele mai multe ori cuvintele de violență după cum spunea cineva – Dumnezeu să îl ierte, că unul dintre ei a murit! În general, este mult mai bine să ne rugăm decât să vorbim.

Concluzii și îndemnuri

Fraților, dacă oamenii nu se folosesc de faptele noastre, nici de cuvintele noastre nu se vor folosi. Dacă oamenii nu se vor folosi de tăcerea noastră, nici de vorbăria noastră nu se vor folosi. Să nu uităm că dacă tăcem avem timp să iubim. Să contemplăm frumusețea infailibilă a celuilalt. Mai presus de cuvinte. Să fim înalți, liniștiți și tăcuți ca munții.

Niciodată să nu judecăm, să nu fim agresivi ci să încercăm să-i iubim pe toți. Aș putea să zic multe – chiar unii au o mare frică de memoriile mele. Că o să scriu o carte cu memoriile mele. Știți cum e: un monah în Sfântul Munte știe multe. Uneori cam prea multe. Fraților, deocamdată e mai bine să tăcem. Războiul nu e bun. Să ascultăm sunetul tăcerii. Dumnezeu știe pe fiecare. Așa să ne ajute Dumnezeu…

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!