Închisoarea: zborul către îndumnezeire – d-na Galina Răduleanu

Vizionați un interviu plin de mireasma duhovniciei mărturisitoare și de înțelepciunea vârstei cu doamna Galina Răduleanu în care doamna medic psihiatru ne împărtășește o mică parte din experiența sa din închisoare.

Un om duhovnicesc se concentrează pe duhovnicie indiferent de situația în care se află și rodul care îi aduce această concentrare îl face ca această duhovnicie să constituie scopul vieții sale.

Vizionare plăcută! (după clip aveți podcastul și transcriptul)

Powered by RedCircle

Doamne ajută doamna Galina, sunteți la Mănăstirea Paltin, mănăstire de maici, ctitorită de Părintele Justin Pârvu, pe care l-ați cunoscut și l-ați iubit foarte mult, și știm că îndrăgiți mănăstirile și viața mănăstirească, și ne povesteați cum temnița pentru dumneavoastră, a fost cumva ca și pentru Părintele Justin, cum spunea, că a fost ca și chilia unei mănăstiri. Și, dacă puteți să ne povestiți despre viața duhovnicească din închisoare, și asemănarea cu viața unui călugăr în mănăstire. 

Este o asemănare și în același timp este și o deosebire. Acolo, la închisoare, n-am dorit-o în mod special, am fost obligați, a fost o asceză forțată, în timp ce dumneavoastră ați dorit-o și ați venit spre această asceză din tot sufletul. Noi am fost obligați să o suportăm, dar i-am avut beneficiile în așa măsură, încât atunci când mă uit înapoi, și mă uit de foarte multe ori înapoi, pentru mine închisoarea și mai ales trăirea din închisoare nu a fost numai o chilie de mănăstire, ci a fost un colț de rai. Atât de intensă  fost această trăire, cum nu pot explica și pe care atât de mult mi-am dorit să o mai trăiesc înainte de a pleca definitiv de pe pământ, încât l-am rugat pe Dumnezeu, să îmi dea orice suferință, numai ca să pot să ajung să o mai retrăiesc.

Acea bucurie a suferinței adică, acel colț de rai…

O suferință înălțătoare, a fost o suferință purificatoare, desfăcătoare de materie, înălțătoare. Când eram în închisoare, trăiam această înălțare, făceam comparația ca și cum aș fi fost o lacelă plină de tot felul de saci, plină de tot felul de obiecte inutile foarte grele și pe măsură ce  descărcam lacela, ea începea să se ridice. În momentul în care am descărcat-o total, ea s-a înălțat. Așa făceam comparația cu trăirea de acolo. Dar trăirea de acolo, pentru că în general trăirile foarte intense și din interior, nu pot  să fie nici explicate, nici zugrăvite, nici vorbite, pentru că trăirile nu se pot transmite. O trăiești sau n-o trăiești. Și mai ales intensitatea trăirii. Noi avem un limbaj foarte limitat în ceea ce privește exprimarea. Același lucru, folosești același cuvânt pentru un om cu o simplă durere de cap, spune ,,mă doare””, și pentru altul care poate are o tumoră cu niște dureri îngrozitoare, folosește același cuvânt, spune ,,mă doare”.

Nu avem posibilități de intensificare. Trăirile sunt legate mai ales de calitate și de entitate. Și cele din urmă…nu pot să treacă fără să ai un moment fără să-ți treacă, fără să nu ai un moment fără să-ți treacă o imagine din închisoare prin minte. Și în ultimul timp m-am gândit la acea trăire mai către sfârșitul închisorii. Pentru că, inițial, trebuia să te dezbari, să-ți arunci acele  greutăți inutile, trebuia să te cureți, trebuia să te purifici ca să poți să trăiești înălțarea. Dar la sfârșit, când începuse începutul iluminării, era o trăire foarte tainică, adică, poate că exagerez și poate că nu se cade să fac asemenea comparații, dar era ca o taină care se petrecea în altar în momentul prefacerii. Trupul și sufletul tău intra în această taină a prefacerii.

Te prefăceai într-o senzație de lumină, de căldură, plină de dragoste a tuturora. Dar era numai începutul și n-am avut parte de mai mult. Când începuse am fost eliberată. 

Când ați început să simțiți această prefacere…

Această prefacere, când am început să o simt, atunci a venit eliberarea, care a fost  de fapt o înrobire, robia lumii. Știam că așa va fi, drept pentru care, eu când am ieșit din închisoare, am plecat plângând. Știam că o voi pierde. Și așa s-a întâmplat. De aceea m-am rugat în ultima perioadă, Doamne  dă-mi orice, numai să pot să retrăiesc ceea ce începusem să trăiesc acolo. Deocamdată, Dumnezeu a început, dar să vedem.

Spuneați că ați întâlnit camarazi care au îndurat mai greu suferința și unii chiar s-au lepădat de credință. Ce credeți că a făcut diferența ca unii dintre dumneavoastră să accedeți spre sfințenie, iar alții să se înverșuneze împotriva lui Dumnezeu?

Eu n-am stat cu femei care să manifeste ca împotriva lui Dumnezeu, dar citind acum o carte despre Părintele Arsenie Papacioc, care pentru mine e un sfânt real, el spune că erau două categorii în închisoare, care erau negative: erau cei care colaborau cu răul și cei care erau indiferenți față de rău. Deci nu am avut înverșunări împotrivă, dar am avut colaboratori și am avut indiferenți. Ori același lucru se întâmplă și în zilele noastre, mai ales, pentru că, dacă noi credem că Dumnezeu există, există și diavolul. Și cea mai mare istorie asupra omului modern este ca să ne facă să credem că el nu există. El există și are niște metode nebănuite, foarte sofisticate, poarte psihologice, foarte tehnice și foarte moderne. Nebănuite și neînchipuit de eficiente. Nu ne dăm seama și nu realizăm, pentru că nu-l realizăm ca prezență.

Dar această indiferență care pune stăpânire încetul cu încetul este evidentă și se realizează cu metode din ce în ce mai avansate și psihologice și care pornesc de la cele mai mici vârste. Pentru ca să pui stăpânire pe o nație și pe omenire, trebuie să pornești în a pune stăpânire pe vârsta cea mai tânără, pe copil. Copilul este ținta actuală și a fost. Dar mai ales acum, copilul este cel care, modelându-l, modificându-l, trasându-i o nouă linie de existență, ajungi să fii stăpânul omenirii. Și acestui copil, de mic, i se spun anormalități și grozăvii pe care el trebuie să le considere normale, pentru că prin repetiție, și asta îmi amintește de această metodă, de când eram copil și citeam cărți, mi-au rămas în minte două cărți.

O carte, în care era o povestire în care diavolul a vrut să piardă trei oameni. Și i-a închis pe fiecare, deci era foarte ciudat faptul că această carte a fost scrisă cu o grămadă de secole înainte și unui copil. Mie mi-a rămas în minte, ca un lucru înfiorător. Acum mi se pare că este exact ce se întâmplă. Deci a pus, și fiecare dintre ei, trebuiau să repete, poate ani, o singură frază. Primul trebuia să spună ,,noi l-am omorât”. Al doilea trebuia să spună ,,pentru un codru de pâine”, al treilea: ,,așa ni se cuvine”. După ce au stat și au repetat aceste cuvinte ani în șir, diavolul le-a dat drumul. Pe drum, au găsit un om omorât. Cei din jur s-au  adunat în jurul lor și au întrebat ,,cine l-a omorât?”. Primul: ,,noi, noi l-am omorât!”. ,,De ce?”. ,,Pentru un codru de pâine!”. ,,Păi o să fiți spânzurați!”. ,,Așa ni se cuvine!”.

Asta este metoda actuală. Pentru un copil nu era de înțeles, dar mi-a rămas în minte ca un lucru neînțeles, dar totuși foarte impresionant. Și un exemplu practic îl reprezintă ceea ce s-a întâmplat în Basarabia. În Basarabia, dacă te duci, cred că mai mult de 50%, dacă îi întrebi ,,uite, vorbim aceeași limbă, avem aceeași istorie, strămoși, români”. ,,Nu, noi suntem moldoveni!”. Deci ani în șir li s-a spus că sunt altceva decât români. Din copilărie, din toate manualele, din tot ce exista mass-media, li s-a introdus în cap la fel ca și celor cărora li s-a spus cele trei fraze. Și aceasta este metoda care se folosește și acum în școli. De mic copil, i se spune copilului că anormalul este normal, că Dumnezeu nu există niciun fel de rost al tău, tu poți să ți-l schimbi, așa cum îți schimbi sexul, îți schimbi și rostul. Deci tu ești Dumnezeu.

Deci copilului i se introduce în cap ceea ce au făcut primii îngeri care au vrut să doboare pe Dumnezeu și să fie ei Dumnezeu, de fapt asta trebuie să facă el acum, el trebuie să fie Dumnezeu. Și în felul acesta…de fapt, diavolul are un singur scop, de când l-a făcut Dumnezeu pe om. Să distrugă creația. Și o urmărește prin toate metodele. Comunismul a fost o metodă, metoda de distrugere prin forță, prin brutalitate, prin tortură, prin chin…nu a mers.

De ce spuneți că nu a funcționat? Poate a funcționat…

Pentru că a creat, vorba Părintelui Papacioc, a umplut cerul de sfinți, și a creat anticorpi. Pe când dacă ademenești și dacă perseverezi aceeași aceeași idee, copilului i se pare normal. ,,Noi suntem moldoveni”, peste un secol sau mai puțin, or să spună că acesta este normalul. Normalul este ceea ce este anormal. Normalul este ca eu, de la 10 ani, să simt dacă sunt băiat sau fetiță… Deci anormalitatea aceasta va deveni normală, și tu care vei  fi de altă părere, vei fi stigmatizat, sau dacă pe vremea comunismului erai dușman al poporului, acuma ești incorect politic și vei fi  exmatriculat prin alte metode. Deci metodele sunt diferite, dar scopul e același. Același.

Și cum putem lupta cu un astfel de sistem de manipulare?

În primul rând să ieșim din indiferență, să nu mai fim indiferenți. Această formulă pe care o au toate părțile, mai ales la noi la români – ,,merge și așa” sau ,,nu te băga”…Să nu mai fim indiferenți. Indiferența este actul de bază la ora actuală. Fiecare colaborează, hai să zicem că nu sunt foarte mulți, dar în schimb ceilalți sunt aplatizați, sunt indiferenți, ,,nu, merge și așa!”. Să ne pese, să ne pese de ce se întâmplă. Adică a iubi pe celălalt și a servi aproapelui, pe care ni-l recomandă Hristos, pornește de la un  lucru nesemnificativ în aparență – să-ți pese. Să-ți pese de vecinul tău, să-ți pese de cel de la capătul străzii, să-ți pese de cel din orașul tău, din țara ta, de la Polul Nord sau din Africa de Sud. Să-ți pese ce i se întâmplă lui. Să-ți pese că în Ucraina sunt măcelăriți oamenii. Să-ți pese, să nu fii indiferent. Să nu găsești argumente că…

Schimbăm ceva? Că poate mulți sunt decepționați pentru că nu mai văd nicio schimbare, indiferent dacă se implică sau nu emoțional…

Nu știi când va veni schimbarea. Știi, marea e făcută din picături. Dar picătura asta trebuie  să o pui. Pentru că altfel nu mai ești în pace cu propria ta conștiință. Tu trăiești cu conștiința ta și n-ai voie să renunți la ea. Tu n-ai voie să-ți reproșezi că n-ai făcut, chiar dacă ce ai făcut ți se părea la un moment dat că este inutil. Dar pentru tine nu este inutil. Pentru tine ca om, ca să fii om, nu este inutil să fii credincios ție însuți.

E important să fim noi înșine niște picături spre bine…

Bineînțeles că spre bine. Adică să nu fii indiferent. Să …nu știu…

În închisoare, între camarazi, între surorile din temniță, ați simțit sentimentul acesta de indiferență?

Cum să spun, acolo nu puteai să reacționezi vizibil, dar în tine însuți…cu tine însuți aveai ce aveai. Cu tine trebuia să te lupți, cu tine trebuia să faci curățenie, să ai o anumită dorință de a fi într-un anumit fel. Eu nu puteam să știu ce este în sufletul fiecăreia, dar vedeam, unele mi-au fost adevărate exemple. N-am să le uit niciodată.

Care a fost prima închisoare în care ați intrat?

Prima a fost la Brașov, unde m-a luat inițial din satul în care eram medic, terminasem medicina de doi ani, la Poiana Mărului la câțiva zeci de kilometri de Brașov și au venit acolo ca să mă ridice și m-au luat de acolo. Mi-au făcut percheziție la dispensar, la locuință și era într-o vineri, mi-am luat rămas bun și m-au dus la închisoare la Brașov. De fapt eu trebuia să ajung la București, dar ei nu puteau să mă ducă…Și în închisoare primul meu contact a fost o doamnă care avea o față foarte tristă, dar pe urmă mi-am dat seama că în fiecare celulă în care intrai în închisoare, erau cele care te primeau, erau informatoarele închisorii, trebuiau să spună tot ceea ce puteau să culeagă de la tine și erau obligate să culeagă. Da, asta pentru că eram de tranzit…

La Brașov era de tranzit deci…

Da, m-a întrebat așa, printre altele, de ce m-au arestat și le-am spus că din cauza credinței. De fapt nici eu nu știam de ce. Și peste jumate de oră imediat au chemat-o la anchetă, ca să spună…dar nu-mi dădeam seama de toate astea. Și am stat sâmbătă, duminică…duminică comandantul de la Uranus, închisoarea de la Uranus era locul unde erau anchetele, domnul Enoiu, venise în weekend la Brașov  și mi-a făcut cinstea să mă ia în mașina cu care se întorcea la București și eu am călătorit cu domnul Enoiu care m-a pus în vedere nu cumva să fac vreun gest necugetat în mașină…

Ați discutat ceva în mașină?

Nu, el era cu prietenii, cu șoferul cu un prieten, eu eram în spate cu încă doi care mă supravegheau.

Ce vârstă aveați?

27 de ani. Era în ”60. Mi-aduc aminte că la Ploiești s-a oprit pentru nu știu ce, era în piața de la Ploiești, pe vremea aceea erau peste tot megafoane din acelea mari, difuzoare mari și cânta la difuzorul acela o melodie simfonică. Și seara am ajuns la București, unde m-au preluat și m-au băgat în celulă.

Unde la București?

La Uranus. Asta era lângă Podul Izvor care urca. Au dărâmat-o. Istoria trebuie dărâmată ca să nu lase urme. Era o fortăreață imensă cu subsol, cu etaje multe…

Ca și mănăstirea Văcărești, pe care au dărâmat-o…

Da. Dar Mănăstirea Văcărești a dărâmat-o Ceaușescu. Și Uranus tot Ceaușescu a dărâmat-o. Era de fapt un depozit de armament, a fost foarte puternică, avea ziduri groase. Deci prima dată am intrat într-o celulă unde mai erau două persoane, una din ele era colaboratoarea Securității, eu nu știam, habar nu aveam. Cealaltă  care era cu mine, știa, dar nu mi-a spus niciodată.

Oare de ce?

Îi era frică, ca nu cumva eu, de frică, să spun. Nu mi-a spus, dar știa precis. Eu nu, eu eram de o naivitate care era mai mult decât naivitatea.

O paranteză, e bună naivitatea la ceva? E bună și naivitatea?

Până la un punct și până la o anumită vârstă. După anumită vârstă nu se mai numește naivitate. Își schimbă denumirea. Și, nu știu, eram destul de calmă, pentru că…în sinea mea…în general tata îmi vorbise despre închisoare pentru că avea prieteni care fuseseră închiși, cel mai bun prieten a lui tata, Părintele Ilie Brețcu murise la Aiud în ”51.

Tatăl dumneavoastră, Părintele Boris…a făcut și dânsul închisoare…

Era deja închis, era de 6 luni închis. 

Practic pe dumneavoastră v-a arestat mai mult pentru că erați fiică de preot? 

Nu, m-au arestat pentru că au găsit la percheziție la tata niște caiete de ale mele în care îmi exprimam părerile politice împotriva regimului și mai ales pentru o frază m-au arestat.

Știu că ați repetat-o, dar poate ne-o mai spuneți…

Da, fraza aceea a fost de fapt motivul arestării mele. Prietena lui maica Mina mi-a spus când am cunoscut-o, mi-a spus că o să-mi aducă să citesc poeziile lui Radu Gyr. Poeziile astea nu mi le-a adus niciodată, nimeni nu le-a citit, dar fraza respectivă a fost motivul arestării. Se considera că am citit poeziile lui Radu Gyr. Și acesta a fost motivul aparent, și pe urmă au tras concluziile inteligente că dacă tatăl are concepția anticomunistă și fiica scrie despre regim tot împotrivă, imposibil între ei să nu fi fost discuții. Era un articol care includea și discuțiile. Articolul 209 punctul 2 litera A, în care era denumit ,,delict de uneltire”. Delict de uneltire putea să fie orice, orice. Dacă spuneai de exemplu, că, mărfurile străine sunt mai bune decât românești, primeai 3 ani de închisoare pentru că se spunea ,,subminezi economia națională”.

Eu am stat cu cineva care a avut 3 ani închisoare, era o secretară de la un sat popular din județul Ilfov, care a spus că Galdarin e o minciună rusească. Și pentru asta i-au dat 3 ani închisoare. Deci în acest articol putea să intre oricine și orice. Astea cu spiritiști care făceau ședințe de spiritism, în care mediumul cădea în transă și era chemat de obicei un om politic. Îl chema de exemplu pe Titulescu. Și Titulescu era întrebat: ,,când scăpăm de comuniști?”. Și Titulescu răspundea ,,curând curând…”.

Da, n-am scăpat nici acum.

În orice caz, erau în cercul acesta care era un cerc de intelectuali, scria într-un caiet ce spunea mediumul, respectiv Titulescu, caietul era păstrat, unul dintre ei era informator, suna la Securitate, venea Securitatea lua caietul, cu adresă cu tot și îi lua ca din oală pe toți. Era plină Securitatea de spiritiști, mișunau în București.

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!