Parintele Gheorghe Calciu Dumitreasa – ultima conferință înainte de adormire

Vizionați înregistrarea ultimei conferințe a părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa ținută la Cluj în 2006. Este ultimul său mesaj către omenire.

Să avem rugăciunile sale!

Vizionare plăcută! (după clip aveți podcastul și transcriptul)

Powered by RedCircle

Scurtă biografie

… În 1948 a fost arestat, a stat 16 ani închis, urmând ca după aceea să mai stea încă 5 ani, cu totul 21 de ani în temnițele comuniste. Când a ieșit după 16 ani, în 1964, a făcut Psihologia și Teologia. A fost profesor la Seminarul Teologic din București. Acolo, având prilej cu dărâmarea Bisericii Enei, părintele a început o serie de conferințe, un fel de predici, scrisori către tineri, cuvinte, în care a atacat dur lumea aceea. Nimeni nu îndrăznea să se ridice cu cuvântul împotriva regimului: părintele a îndrăznit.

Pentru aceasta, într-o vreme în care nimeni nu mai era închis, în aceea perioadă, cei care tulburau liniștea încercau să fie puși deoparte, să fi e izolați; părintele a fost totuși 10 ani în închisoare. În 1979 a fost închis din nou, dar pentru că toată diaspora românească în frunte cu Mircea Eliade, cu Monica Luminescu, cu alții și alții; au ridicat glasul împotriva acestei condamnări. A fost redusă pedeapsa la 7 ani, după aceea la 5 ani, așa încât în 1984 a ieșit din închisoare și în 1985 a fost exilat. Forțat să iasă din țară, a stat în SUA, la Washington. Acolo este parohul și mentorul spiritual, duhovnicesc al acelei comunități, a bisericii Sf. Cruce.

Foarte pe scurt aceasta ar fi viața părintelui, de aceea l-am invitat aici și merită să-l ascultăm. Părintele fiind în vârstă și bolnav, n-o să țină aceste conferințe cum ne-am obișnuit noi. Am înțeles că o oră va ține cuvântul dânsului după care vor urma întrebările.

Biserica și episcopul

Am observat în ultima vreme, Biserica Ortodoxă Română este într-un fel de mocirlă, în care presa și autoritățile locale au declanșat învârteala ierarhilor, a preoților și de aceea vreau să vă citesc un document pe care Biserica Antiohiană Ortodoxă din America l-a emis privind episcopul în Biserica Ortodoxă

Pentru că, episcopul nu este un ales al poporului, ci episcopul este pus de Duhul Sfânt. De aceea, nimeni nu are dreptul să se ridice împotriva unui episcop atâta vreme cât el nu săvârșește nici un fel de abatere de la dreapta credință. Episcopul este capul unei comunităţi sau al unui Trup, el a fost sfinţit ca să cârmuiască. Prin urmare, demnitatea arhierească este cea mai înaltă din biserică. Această demnitate sau treaptă există prin voia lui Hristos, Întemeietorul Bisericii.

Menirea episcopului este de a învăţa, de a propovădui şi de a conduce credincioşii în actul de cult – Sfânta Euharistie. (Prin urmare, preotul paroh este doar un trimis al episcopului într-o biserică anume, din cadrul jurisdicţiei sale. Preotul slujeşte în numele episcopului, dar nu-l înlocuieşte pe acesta). Episcopul Îl închipuie pe Hristos în calitatea sa de cap al turmei: el este icoana Domnului, semnul vizibil al prezenţei reale a lui Hristos în Biserică. Prin urmare, aşa cum a spus Sf. Ignatie al Antiohiei, unde este episcopul, acolo este şi biserica şi fără acesta nu mai putem vorbi de biserică.

Demnitate cerească și autoritate

Acest lucru înseamnă că treapta arhierească este o demnitate cerească. Existenţa acestei trepte sau a oricărei alte trepte, (demnitate sacerdotală) nu se datorează aprobării credincioşilor. Ea a fost instituită de către Hristos şi are autoritatea cârmuirii. Chiar dacă Biserica Ortodoxă îngăduie într-o oarecare măsură participarea laicilor la conducerea bisericii, această conducere nu se întemeiază pe oameni. Ortodoxia nu este un organ democratic, ci unul ierarhic. În limbaj teologic, forma ei de conducere este episcopatul monarhic.

De exemplu: dacă dioceza ortodoxă sirian-antiohiană din America are un Consiliu de Conducere, acesta nu este asociat în mod indispensabil cu Mitropolitul, ci el există doar prin bunăvoinţa ierarhului. El poate dizolva Consiliul cu un singur cuvânt.

Desigur, autoritatea episcopului nu este absolută. Ea operează doar în cadrul Bisericii şi numai atunci când slujește menirii treptei sale. Epsicopul se supune dogmelor, normelor morale şi canonice ale bisericii. Dacă le încalcă pe acestea, poate fi acuzat de către enoriaşii săi şi poate fi depus de un sinod de membri egali în demnitate. Nici un episcop nu poate obliga pe membrii bisericii căreia îi aparţine să creadă în ceva ce nu face parte din învățătura Bisericii Universale, nici nu poate lipsi pe vreunul dintre credincioşii săi de drepturile sale, fără o cauză dreaptă.

Tot aşa, episcopul nu poate acorda privilegii nimănui, pentru nimic în lume, pentru lucruri care nu au temei în credinţa dogmatică sau canonică. Este adevărat că, în anumite împrejurări, episcopul poate interpreta dreptul canonic cu mai multă largheţe şi îl poate pune în aplicare mai îngăduitor, dar nu îl poate încălca. Dispensa episcopului nu înseamnă nesocotirea canoanelor, ci o abordare a lor cu iconomie. Există şi situaţii în care episcopul nu poate să facă nici măcar acest lucru, de exemplu, nu poate da o dispensă unui heterodox ca acesta să primească o Taină a Bisericii. Sfintele Taine sunt doar pentru cei din Biserică.

Infailibilitatea

Mai mult, episcopul nu este infailibil, nici toţi episcopii luaţi împreună nu sunt infailibili, nici Patriarhul – episcopul cu cel mai mare titlu – nu este infailibil şi nici toţi Patriarhii. Singurul lucru infailibil este învăţătura Bisericii, credinţa Bisericii, Adevărul, aşa cum sunt ele păstrate în Sfânta Scriptură, în sinoadele ecumenice, în învăţăturile unanime ale Sfinţilor Părinţi.

Infailibilitatea nu ţine de om, ci de Duhul Sfânt, care se sălăşluieşte în Biserică şi o «călăuzeşte spre tot Adevărul» (In.15 :26). Prin urmare, dacă episcopul învaţă ceea ce i-a fost dat să înveţe şi propovăduieşte ceea ce i-a fost îngăduit să propovăduiască, adică credinţa Bisericii, el nu poate fi contrazis, pentru că, în această ipostază, el este reprezentantul tradiţiei ortodoxe universale. Orice neascultare a unui episcop bun este un păcat şi poate duce imediat la excomunicare, la excluderea imediată din biserică.

Biserica și democrația

Din tot ce s-a spus, ar trebui să înţelegem că este falsă şi dăunătoare tendinţa contemporană a unor ortodocşi de a transforma Biserica într- o instituţie democrată pentru că aceştia compară Biserica cu o instituţie politică şi îl reduce pe episcop la ceva ce seamănă unui preşedinte. Dar în democraţie, preşedintele şi rangul său există ca urmare a unei structuri omeneşti, pe când în Biserica ortodoxă, demnitatea arhierească există prin voia lui Dumnezeu.

Este adevărat că, în ortodoxie, enoriaşii au un cuvânt de spus, în privinţa celui care îi va conduce, dar acest fapt nu denotă votul democratic, ci unitatea Bisericii. Și, repetăm, episcopul are puterea de a conduce, pentru că Duhul Sfânt i-a conferit harisma puterii (darul duhovnicesc). Biserica ortodoxă este un organism ierarhic, episcopul este cel mai înalt membru al bisericii sale – el este capul bisericii sale, omul care slujeşte lui Dumnezeu în numele bisericii şi bisericii în numele lui Dumnezeu. El este icoana Domnului Iisus.

Rugăciunea

Ceea ce vreau să vă spun acum este o problemă a rugăciunii pioase.

Nu îmi plac definiţiile. Dar rugăciunea este fără îndoială o lucrare pornind de la Dumnezeu şi care se întoarce la Dumnezeu. Duhul rugăciunii este un dar pe care Duhul Sfânt îl pune în fiecare dintre noi, mai mult sau mai puţin. Ne face mai activi sau mai puţin activi. Şi în acelaşi timp rupe o barieră care se pune între noi şi Dumnezeu.

În încercarea de a te ruga se întâmplă întotdeauna o interferenţă a voinţei divine cu voinţa umană. Să ştiţi că niciodată o rugăciune nu se face fără stăruinţă şi fără pietate. Eu nu sunt pietist, dar vreau să vă spun că fără voinţa lui Dumnezeu nu am fi în stare să ne rugăm nici măcar Tatăl nostru. Pentru că, în momentul în care ne apucăm să ne rugăm, o mie de demoni ne asaltează.

Exemple pentru a înțelege rugăciunea

Când eram copil, mama ne ducea la biserică. Noi eram unsprezece copii şi ea ne ducea la biserică şi, copii fiind, îi spuneam mamei că ne dor picioarele, că vrem să ieşim afară. Şi mama ne spunea: „Măi, voi nu ştiţi ce înseamnă rugăciunea şi nu ştiţi să vă rugaţi lui Hristos, dar durerea picioarelor voastre este rugăciunea voastră către Dumnezeu”.

Într-un sat era o crîşmă şi oamenii beau, adică bărbaţii, că pe vremea aceea nu mergeau femeile la crâşmă… Acuma mai merg… Acolo oamenii beau şi înjurau şi se băteau, iar în toată crâşma era un singur demon, unul dintre cei mai mici, care stătea şi dormea pe tejghea, pentru că nu avea ce face. Iar în satul acela era o femeie văduvă, cu şapte copii şi toţi se rugau seara. Şi împrejurul casei era o legiune de draci…

Să ştiţi, fraţilor, ca şi în jurul bisericilor noastre mari legiuni de draci se învârtesc, încercând să rupă pe cineva. Pentru că unde să se ducă demonul să lucreze? La discotecă, la crâşmă, pe plajă? N-are ce face acolo. Duhurile rele lucrează acolo fără osteneală multă. Însă în biserică este credinţa cea adevărată, rugăciunea cea adevărată, pe care noi o practicăm, pe cât ne stă în putinţă şi demonii ne înconjoară din toate părţile şi lovesc acolo unde este mai mare sensibilitatea noastră spirituală. Pentru că strecoară îndoiala, pentru că strecoară gândul că degeaba te rogi, pentru că strecoară gândul că ai ceva mai bun de făcut, sau îţi strecoară gândul că rugăciunea aceasta nu va fi ascultată. Dar, dacă stăruim, situaţia se schimbă.

Închisoarea și rugăciunea

Când am intrat în închisoare ştiam puţine lucruri despre credinţă, foarte puţine. Când am intrat la Medicină, ştiam anumite lucruri despre rugăciune, dar venind la Bucureşti, am asistat la începuturile Rugului Aprins, o organizaţie de rugăciune şi de credinţă pe care o făcuseră Sandu Tudor [viitorul ieroschimonah Daniil de la Rarău, mort în temniţa comunistă de la Aiud – n. n.], Părintele Stăniloae, Părintele Ghiuş, Părintele Băbuş, [Alexandru “Codin”] Mironescu, o serie întreagă de laici şi de clerici care au făcut cicluri de rugăciuni şi de predici, vorbind despre perlele deşertului, şi am rămas surprins câte adâncuri ascunde rugăciunea, ce adânc duhovnicesc se găseşte în ea şi cât de mult ne putem noi transpune în rugăciune, pentru a face din rugăciunea noastră o rugăciune adevărată.

Toate aceste figuri sunt figuri extraordinare ale Bisericii noastre, care, în decursul timpului, au murit, dar au lăsat în urma lor o dâră luminoasă şi mulţi dintre noi urmăm această cărare pe care părinţii noştri din ţară ne-au trasat-o atunci. Acolo am învăţat foarte multe lucruri. Şi din ce în ce m-am adâncit, până când în 1948 am fost arestat, iar când am ajuns în închisoare, într-adevăr am simţit că rugăciunea lucrează.

Rugăciunea este strădanie

Am stat în închisoare cu diverşi oameni politici, cu diverşi ierarhi, cu diverşi preoţi buni, cu călugări şi am înţeles că rugăciunea este strădanie. Foarte mare strădanie.

În momentul rugăciunii, în momentul când te aşezi la rugăciune, diavolii te atacă şi, după primele cuvinte, după primele scurte rugăciuni pe care le faci, el, diavolul, îţi pune în minte tot felul de gânduri. Gânduri lumeşti. Tot felul de gânduri neimportante. Până şi ideea de a şti cât e ceasul lucrează în mintea ta. Până şi ideea de a şti dacă afară e soare sau nor. Toate acestea lucrează ca nişte acţiuni nevinovate, dar ele strică glasul rugăciunii din inima noastră.

Gândurile ca avioanele

Părintele Porfirie spune că aceste gânduri care ne vin nouă în minte în timp ce ne rugăm sunt ca nişte avioane. Le auzi departe, foarte încet, ca pe un zgomot, aşa, fără insistenţă puternică, şi creşte, şi creşte, şi creşte, şi când ajung deasupra capului tău, te copleşesc cu zgomotul lor, şi apoi trec mai departe. Dar dacă intri în conversaţie cu asemenea gânduri, ele fac din inima ta aeroport. Mă întreabă unii credincioşi cum să facă să lupte împotriva gândurilor omeneşti care vin în minte când se roagă. Primul lucru este să nu le dai atenţie. Adică să le laşi să treacă peste capul tău. Al doilea lucru este să chemi ajutorul lui Dumnezeu şi al îngerului păzitor. Şi al treilea lucru este să nu deschizi inima ta pentru o conversaţie cu gândurile rele. Pentru că demonul este mai puternic decât noi.

Cum ne rugăm. De la Sfinții Părinți

În primul rând, trebuie să ne rugăm cu pietate şi cu umilinţă. Citind rugăciunile de spovedanie scrise de Sfântul Ioan Gură de Aur, de Sfântul Simeon Noul Teolog, de alţi Sfinţi ai Bisericii noastre, extraordinari, pe care ne-am învăţat să ni-i facem modele, vedem că înşişi acei părinţii îmbunătăţiţi mărturisesc ispitele pe care le-au suferit, gânduri necuvioase, răutăţi, explicaţii raţionale date rugăciunii.

Iată ce spune Sfântul Simion Metafrastul: “Căci ce rău n-am săvârşit? Ce păcat n-am făcut?”. Când citesc rugăciunile dinaintea spovedaniei şi împărtăşaniei, mă gândesc câte răutăţi nu am făcut în viaţa mea. Dacă un sfânt precum cei care au scris aceste rugăciuni, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Simion Metafrastul, a fost ispitit, cum să nu fiu eu ispitit? Dacă un sfânt spune că a rostit vorbe deşarte şi a săvârşit beţie, lăcomia pântecelui, pizmă, iubire de avuţie, cum să fie oare gândurile mele? Însă tot Sfântul Simion Metafrastul mai zice: “Ştii mulţimea răutăţilor mele. Dară şi credinţa mea o ştii”. Iar aceasta este o mare consolare. Pentru că Dumnezeu nu ia în seamă numai rugăciunea mea efectivă, ci şi strădania mea.

Lupta

Diavolul turbează atunci când cineva se roagă. Aşa se explică de ce suntem aşa de atacaţi atunci când ne rugăm. Este o armată de demoni care ne aduc toate gândurile acestea josnice. Ele nu sunt răutăţi mari, dar este de ajuns că aceste gânduri omeneşti se interpun şi ne despart de Dumnezeu. Gândurile te împresoară, amintirile îţi răpesc liniştea, lucruri fără importanţă îţi vin în minte.

Îndată ce ţi-ai pregătit inima şi ţi-ai curăţit mintea de grijile zilei, pe care oricum nu le poţi birui de tot, veghează şi vezi din care parte vine diavolul. În clipa aceea, îngerul de rugăciune care te veghează vine de-a dreapta ta, iar diavolul de rugăciune care te veghează, de-a stânga ta. Diavolul de rugăciune încearcă să te ia de la rugăciune, să rupă relaţia ta cu Dumnezeu, iar îngerul îţi pune în inimă gânduri curate, îţi sprijină mintea, raţiunea bună, ca să te opui tuturor influenţelor rele şi ca să faci o rugăciune cu adevărat bună.

Părintele Roman Braga spune că, atunci când te aşezi la rugăciune, trebuie să goleşti mintea ta de orice închipuire şi nici în timpul rugăciunii să nu îţi închipui nimic, pentru că Dumnezeu va pune în mintea ta golită de imagini Duhul Său cel Sfânt şi te va umple de prezenţa Sa.

Mărturisesc că şi eu am încercat să fac aşa, adică să-mi golesc mintea de tot ceea ce constituie lumea aceasta şi relaţia mea cu lumea aceasta materială, dar n-am reuşit întotdeauna. Sunt clipe în care reuşesc. Sunt clipe în care mă înalţ deasupra acestor imagini, dar această ridicare durează puţin, din cauza neputinţei mele.

Icoana

De aceea, eu cred că, fiind carne şi suflet, fiind trup şi minte, avem nevoie de nişte trepte. Avem nevoie să ne agăţăm partea raţională din noi, partea imaginativă din noi, de ceea ce vedem în faţă, şi în special de icoană. Icoana este cea care face prima treaptă în ridicarea noastră în domeniul spiritului. Este bine ca, dacă ai în faţa ta o icoană, să-ţi fixezi antenţia ta asupra icoanei. Să faci din Sfântul pe care îl reprezintă o legătură între tine şi Dumnezeu. După aceea poţi să îţi închipui viaţa Sfântului, să vezi minunile pe care le-a făcut, să vezi ajutorul pe care ţi l-a dat în alte împrejurări, să vezi prezenţa lui în icoană, sau în moaşte, sau în sufletul tău. În felul acesta depăşeşti şi al doilea stadiu. Al treilea stadiu este acela în care în mintea ta imaginile acestea nu mai lucrează, ci totul vine de la Dumnezeu, prin umplerea spaţiului duhovnicesc cu prezenţa lui Dumnezeu în sufletul tău.

Rugăciunea cu voce

Dacă te rogi cu voce tare, pentru că de multe ori ne rugăm cu voce tare, pentru că ne putem concentra mai mult, să nu te laşi răpit nici de rezonanţa cuvintelor, nici de fraza frumoasă, căci unele rugăciuni sunt foarte frumoase. Să nu te laşi ispitit de „estetică”. Mi-aduc aminte că prima dată când am citit Acatistul Rugului Aprins[Daniil Sandu Tudor: Imn Acatist la Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu], nu am înţeles nimic. Aşa de frumos suna Acatistul Rugului Aprins, aşa de extraordinar de teologic suna, încât n-am rămas decât cu… o idee de frumos. Dar şi asta a fost bună. Pentru că prin frumosul mistic, Dumnezeu a lucrat în noi.

În general, dacă ne rugăm fără cuvinte, numai cu gândul, există un decalaj între mintea mea şi rostirea cuvintelor. Medicii zic aşa: că în momentul când spun ceva în gând, de exemplu Tatăl nostru, spun dintr-o răsuflare, dar epiglota, organele mele fonetice, lucrează mai încet. Se face un decalaj între gândul meu şi rugăciunea propriu-zisă. De aceea, chiar dacă te rogi în gând şi rosteşti în gând cuvintele chiar incomplete, este bine să realizezi o rezonanţă între cuvânt şi gând. Altfel imaginea se dublează. O dată prin gând şi o dată prin tentativa epiglotei, care face o mişcare foarte mică, dar are o inerţie. Şi rămâi în urmă şi pierzi concordanţa între gând şi rostirea rugăciunii.

Când mintea pleacă de la rugăciune

Dacă mintea te părăseşte în timpul rugăciunii, ducându-se cine ştie pe unde, întoarce-o înapoi. Încearcă să-ţi întăreşti atenţia. Şi îngerul rugăciunii îţi spune nu doar că ai pierdut rugăciunea, ci şi locul exact unde ai pierdut-o. Dacă această întrerupere a rugăciunii este o obişnuinţă, atunci îngerul nu îţi mai poate spune. Pierzi şi recâştigi, pierzi şi recâştigi, şi nu avansezi decât foarte puţin. Dar dacă ai o atenţie, o trezvie a gândului, a minţii şi inimii tale, atunci într-adevăr îngerul îţi aminteşte unde ai pierdut dulceaţa rugăciunii.

Sunt nişte mici exerciţii care îţi recheamă înapoi gândul. De exemplu, când te aşezi în genunchi, prin aplecarea genunchilor toată fiinţa ta s-a angajat în rugăciune. Simpla unire a palmelor tale te angajează din nou în rugăciune. Semnul crucii sau cel mai mic gest contribuie la chemarea înapoi a rugăciunii. În felul acesta, cu gesturi mici şi nespectaculoase, putem face ca îngerul să ne aducă înapoi rugăciunea şi să mergem mai departe cu ea.

Tipuri de rugăciuni

Sunt persoane care încearcă să înlocuiască rugăciunea cu rugăciunea inimii. Cred că asta este pentru cei mai avansaţi. Am fost la Essex, în Anglia, unde ei practicau rugăciunea inimii. În cerc şi adeseori înlocuiau vecernia cu rugăciunea inimii şi, în cerc, era un cerc de călugări şi de călugăriţe, fiecare spunea de o sută de ori rugăciunea inimii. Întâi unul, apoi altul, apoi altul… Mi se părea că e un fel de contabilitate. Fiecare îşi număra de câte ori a spus rugăciunea. Părea o contabilitate pe care o ţineai lui Dumnezeu…

Problema este aşa, fraţilor. Toate rugăciunile încep cu rugăciunile numite începătoare, cu Trisaghionul, Împărate ceresc…, Sfinte Dumnezeule…, Preasfântă Treime…, Tatăl nostru…, Crezul, Psalmul 50, apoi rugăciunile către Maica Domnului. Acestea sunt rugăciunile de bază. Fără acestea degeaba intri în rugăciune, chiar dacă eşti un avansat, ca Sfinţii Părinţi de la Sfântul Munte, nu ca noi. Trebuie să-ţi pregăteşti inima ta pentru rugăciunea cea mare. Prima rugăciune este către Sfântul Duh, apoi către Sfânta Treime, apoi către Dumnezeu Tatăl – şi aşa mai departe. Toate au o destinaţie precisă. Adeseori îi întrebam pe copiii de la Seminar, unde eram profesor, cui este închinat Împărate ceresc… Nu ştiau. Toţi făceau rugăciunile, dar nu ştiau Cui se adresează!

Aşa că este bine să începeţi cu rugăciunile începătoare şi apoi să avansaţi. Chiar dacă spuneţi numai rugăciunile începătoare. Încă o dată, şi încă o dată, şi de zece ori, şi de o sută de ori. Cu timpul, rugăciunea lucrează în inima noastră şi o reface, ca să mergem pe linia cea adevărată a rugăciunii. De acolo poţi să faci rugăciunea inimii, poţi să rosteşti alte rugăciuni. Dar cred că rugăciunea inimii, spusă noaptea, este o lucrare a Sfântului Duh, care lucrează în inima noastră şi pe care trebuie să o săvârşim cu toată pietatea.

Context pentru rugăciune

Când am intrat a doua oară în închisoare, intrasem în preoţie din ’72 până în ’78. În ’78 am fost scos din şcoală, din învăţământ, din Biserică, aşa că am fost dat, am fost livrat Securităţii, fără nici o protecţie eclezială. Nu mai aveam Biserică, nu mai aveam şcoală, nu mai aveam protecţie de nicăieri, nici un arhiereu nu şi asuma răspunderea pentru mine şi am simţit că sunt pierdut. Am fost arestat şi pus în închisoare. Multă vreme făcusem rugăciuni cu elevii mei de la Seminar. Ne întâlneam seara, citeam un text din Biblie, rosteam nişte rugăciuni. Dacă Dumnezeu punea în gura cuiva lucruri noi, cuvânt pentru explicarea textului biblic citit, îşi spunea cuvântul; dacă nu, plecam fiecare acasă, gândindu-ne la ce ar fi trebuit să facem acolo. Şi ajunsesem să cred că ştiu cu adevărat să mă rog…

Am ajuns în închisoare şi am văzut că nu ştiam să mă rog. Pentru că trăiam într-o atmosferă de spaimă în închisoare. Eram totdeauna tulburat. Când mă rugam, gardienii mă tulburau sau chiar mă băteau, ca să încetez rugăciunea şi nu reuşeam să depăşesc această încrâncenare din mine. Nu reuşeam să-mi fac rugăciunea mea. Nu reuşeam să zic: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul. Nici atât nu reuşeam… Era o încrâncenare în mine… Şi mi-am adus aminte atunci de ceea ce spune Sfântul Maxim Mărturisitorul despre rugăciune şi, într-adevăr, veneam cu rugăciunea… Cu rugăciunea adâncă, aşa… Încercam să-mi golesc mintea de toate răutăţile, de tot ce era rău în mine, de tot răul ce venea din afară, şi ajungeam până la un moment dat şi acolo se deschidea o prăpastie… O prăpastie îngrozitoare… Nu ştiam ce e acolo. Era îngrozitor şi mă trăgeam speriat înapoi. Până când, la un moment dat, am ajuns să mă arunc în prăpastie şi, aşa cum diavolul I-a spus lui Iisus că Dumnezeu va trimite îngerii Săi pentru ca să nu se lovească de piatră piciorul Lui, aşa s-a întâmplat şi cu mine. Dumnezeu a trimis îngerul care m-a salvat, şi nu s-a rănit de piatră piciorul meu…

Reabilitarea

Lumea încearcă să-i reabiliteze pe cei care au suferit în închisoare. Datorită credinței lor, datorită faptului că s-au opus regimului comunist și recent s-a făcut o intervenție pentru a se dezvălui dosarele celor care au colaborat cu securitatea sau care au fost torționari. Credeți că această inițiativă care este, totuși, pe linie de rute politice poate să răscumpere relele care au fost pricinuite în pușcărie.

Să-ți pun și eu o întrebare. Sa-ți răspund la întrebare cu o întrebare. Ai văzut torționar al cărui dosar să se publice?

Nu. Am citit doar.

Nu. Nu ai văzut nici unul. Să simți că a folosit această chestie ca o acțiune împotriva bisericii. El s-a pus din trecut, din început la zidirea bisericii Catedralei Naționale, a spus primarul că nu se va face, a spus președintele că nu se va face, și-a reușit să discrediteze ideea de monument național. Eu nu știu dacă e bine sau nu-i bine să construiești o biserică mare. Probabil că este bine.  Dar nu asta era problema. Problema era că a făcut în așa fel încât să discrediteze problema totală. S-acopere pe securiști. Să spună în mod lămurit că nu trebuie dezvăluite dosarele securiștilor, să vorbească în biserică.

Adică, dacă pe mine mă cheamă securistul și mă bate și mă amenință – la un moment dat nu mai era amenințare, ci era numai șantaj. Și eu ce crezi, pentru că eu stau acolo pe scaun, să știți că între mine și anchetator; în momentul când mă cheamă anchetatorul la ancheta și punea lumina peste mine și eu stăteam în întuneric, era o distanță între mine și el. Eram un umil, arestat. Se lucrează psihologic. Și-atunci de ce se publică ce-a făcut un om nefericit poate că trăiește sau poate că el s-a spovedit duhovnicului său. Sau chiar un arhiereu, s-a spovedit duhovnicului său. Deci, care este sensul acestei tulburări pe care o aduci în Biserică? Care este sensul acestei tulburări care-o bagă în inima credinciosului. Ce se urmărește? Vedeți dincolo de faptă. Vedeți intenția.

Așa cum Dumnezeu spune că ia în seamă și strădania, nu numai fapta, așa băgați de seamă ce demon se ascunde în fața intențiilor actualului guvern. Nu se face nimic bine. Pentru că noi suntem la discreția lor, ei sunt la fel de puternici ca și pe vremea comunismului. Și ca și atunci, pot să ne denigreze, pot să facă din noi ce vor.

Personalități din închisoare

Ce oameni duhovnicești, mai trăitori ați cunoscut în închisori?

Au fost foarte mulți. Au fost oameni politici, au fost oameni de știință, au fost profesori de umane în clasă cu dna Curie. Au fost preoți care au stat în închisoare cu Radu Turda și toată lumea aceasta care s-a ridicat la înălțimea sfinților.  A trebuie să fac o listă, cu toți printre care am trecut și cum au acționat ei asupra mea. Dar au fost oameni de mare ispravă.

Dacă l-ați cunoscut pe Valeriu Gafencu, Constantin Oprișan?

Pe  Valeriu Gafencu nu l-am întâlnit, dar vreau să vă arat această carte: Ioan Ianolide, „Întoarcerea la Hristos”. E cea mai bună carte care s-a scris despre închisori. Fără detalii de pitoresc sălbatic așa cum s-a întâmplat în alte cărți. Fără insistență pe lucrurile îngrozitoare. Aceasta este scrisă în legătură cu grupul misticilor din închisoare. Acești copii au intrat la închisoare sub Antonescu, a venit invazia rusească, Antonescu nu i-a grațiat.  A venit regele Mihai și nu i-a grațiat. Acești copii de 14 ani au ieșit la 39 de ani.

Ei erau la Chișinău. Aveau frăția de Cruce, adică inițiativa aceasta care pune accent pe gândit, pe credință, pe cinste, pe rezistență. Și rușii venea spre Chișinău, directorul închisorii i-a chemat și i-a spus așa: „Aveți 2 șanse. Să vă dați cuvântul de onoare că …, fără să treceți pe acasă pe undeva sau rămâneți aici și muriți.” De atunci, o mare zăpăceală, toți s-au dus direct la Aiud, cu excepția acelui copil care atunci avea 15 ani și care nu s-a dus la Aiud, s-a dus la părinți. Și au trimis din închisoare scrisoare: „Vino înapoi că ne faci de râs!”

Țineți sentimentul de cinste și de onoare. S-a întors copilul și a murit. Aceasta a fost educația lor. Când noi am fi făcut așa ceva?

„Întoarcerea la Hristos” – Ion Ianolide

Și-această carte e scrisă de Ianolide care a fost cel mai apropiat al lui Gafencu. Ea va fi lansată acum în câteva zile, care se ocupă exclusiv de grupul de tineri mistici care au depășit momentul politic, momentul de ură, de existență și-au dus la cunoașterea de Dumnezeu, așa cum trebuie să-L cunoască oricine dintre noi.

Are o istorie foarte încâlcită, ce a ajuns la mănăstirea Diaconești. A adus un sac sau doi saci pur documente. Care nu erau numerotate, nu știai cum să le pui încât maicile au căutat vreo 2-3 ani de zile ca să pună hârtiile în ordine ținând seama de cum sunt prezentate evenimentele. Știm care au fost evenimentele finale și cum se încadrează fiecare. Și vă sfătuiesc pe toți s-o cumpărați. Este o carte tulburătoare, marchează un prag, să știți, de la descrierea faptelor brute, torturi șamd până la înălțarea spirituală, în această carte cu: Gafencu, Ianolide, Maxim etc.

…Este cea mai bună carte. Cea mai adâncă investigație. Dacă o să citiți, de exemplu, ce spune Gafencu, toate paginile pe care Ianolide le-a transcris lui Gafencu sunt pagini de filocalii. M-am oprit la un moment dat la un text al lui Isihie.  

Experiența personală

Mai multe întrebări legate de experiența din închisoare, rugându-vă să ne spuneți măcar o întâmplare în care ați simțit ajutorul lui Dumnezeu.

În general în închisoare Dumnezeu ne primea la limită, adică Dumnezeu ne punea la încercare la limită, nu ne părăsea niciodată în momentele grele. Atunci când totul părea pierdut, Dumnezeu găsea ceva să ne scape. Mi-aduc aminte că în perioada la securitate, venise Bush în țară și de câte ori venea aducea o listă de încălcări ale drepturilor omului și eram tot pe prima pagină. Stăteam de șapte luni de zile singur într-o celulă, aveam o scândură care stătea pe pat și care dimineața era ridicata pe perete, trebuia să stai numai în picioare și care avea pe partea aceasta care stătea la perete, cu fața spre mine, avea smoală pe ea și am găsit o bucată de ipsos de la calorifer și nu știam ce să fac.

Mi-am adus aminte ca Pascal la doisprezece ani a făcut euclidiana și am zis hai sa încep și eu. Și am făcut un punct și am văzut că îmi dădea o posibilitate de infinități, nesfârșite și apoi s-a redus la o singură linie și așa am refăcut triunghiurile. Nu am făcut teoria spațiului, dar vreau să vă spun că a fost o experiență aproape mistică. Trăiam într-o lume cu două dimensiuni și am văzut ce înseamnă o paralelă care trebuie să cadă, am văzut ce înseamnă triunghiul, teoria triunghiurilor, aflatul ipotenuzei și așa mai departe. Toate le-am refăcut în decurs de șase luni de zile, nu aveam doisprezece, aveam treizeci și ceva de ani.

În perioada asta, ca să vă spun cum îmi petreceam timpul în afara rugăciunii. Șase luni de zile colonelul de securitate pe țară venea sau ce-o fi fost Dumnezeu știe și care îmi împuiau capul tot timpul că preoteasa a divorțat de mine, că băiatul meu mă blesteamă pentru că copiii toți mergeau în excursii prin Bulgaria la mare, că elevii mei au fost alungați din școală, din seminar, că mă blesteamă și ei și încet încet în capul meu a intrat ideea aceasta pe care ei mi-o băgau permanent, poate de zece, poate de douăzeci de ori pe zi și îmi anula și voința și posibilitatea de a judeca limpede, nu mai puteam să judec limpede.

Și mi-am adus aminte de mama. Și am zis: mama, toată lumea mă urăște, toată lumea mă disprețuiește, toată lumea mă blesteamă și tu m-ai părăsit? Si mama mi-a apărut în vis. Mama avea întotdeauna o față luminoasă și când mi-a  mai apărut în vis, dar de data asta era așa puțin încruntată, întunecată la față și a zis că nu te-am părăsit și eu. Și a doua zi, soția mea și copilul meu s-au aflat la vorbitor, că venise Bush în țară. Asta e un exemplu. Nu ne lăsa Dumnezeu până acolo încât să ne rupem, să ne sfâșiem de durere și necaz, totdeauna ne salva Dumnezeu.

Societatea și politica

Sunt mai multe întrebări, trecem brusc la altă temă de intrare în Uniunea Europeană. Ce reacție trebuie să avem în fața acestui guvern?

Pai, ăsta este un imperiu al diavolului așa ca nici nu mai vorbim. Poate până atunci se desfac ei, se spulberă.

Am citit de curând viața Sfântului Nectarie de la Eghina. Până atunci trăiam cu senzația că exista niște sfinți în viață însă necazurile pe care i le-au pricinuit Sfântului Nectarie episcopii din Alexandria și din Egipt mi-au ridicat semne de întrebare. Dacă acum o sută de ani era așa oare acum cum mai e? Cum să reacționez când aud lucruri rele despre episcopi?

V-am mai spus, nu va lăsați influențați. Episcopii sunt și ei oameni, fac și ei greșeli.

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!