O experiență șocantă: călătoria spre Adevăr – Klaus Kenneth

Vizionați pe unul dintre oamenii care au avut una dintre cele mai imposibile și extraordinare vieți de pe acest pământ – Klaus Kenneth – cum își povestește viața cu totul ieșită din comun din perspectiva căutării Adevărului iubitor a lui Hristos, într-o conferință ce a avut loc cu puțin timp în urmă la Timișoara.

Veți auzi întâmplări extraordinare povestite din experiența sa cu Islamul, Yoga, Hinduism, reîncarnare, șamanism, magie neagră și toate extremismele prin care Klaus a trecut. E un material lung, însă se merită! (puteți să-l vizionați pe bucăți)

Vizionare plăcută! (după clip aveți podcastul și transcriptul)

Powered by RedCircle

”Cine este Adevărul?”

Aș vrea să vă povestesc de ce anume ortodocșii sunt cei adevărați și cei importanți. Sunt mulți aceia care spun că ei au dreptate: musulmanii spun că ei au dreptate, catolicii spun că ei au dreptate, budiștii spun că ei au dreptate.

Mereu apare întrebarea: ce este Adevărul? Aș vrea să atrag atenția că întrebarea corectă nu este ”Ce este Adevărul?”, ci întrebarea este ”Cine este Adevărul?”. Și este o diferență!

După cum știm, istoria omenirii este formată din războaie ale religiilor. Vreau să vă spun că, creștinismul nu este o religie. În engleză am spune că, creștinismul este revelație, descoperire, nu religie. Pentru că, după ce Adam și Eva au ieșit din Paradis, imediat au început toate: Cain și-a omorât fratele, pe Abel, și atunci s-a născut întrebarea ”Unde ești, Dumnezeu?”. Unde este Dumnezeu?

Vechii fenicieni, vechii egipteni – fiecare au avut experiențe spirituale și au spus: „Acesta este Dumnezeu!”. „Ba nu, celălalt este Dumnezeu!” Și apoi au început războaiele. Eu cred că a venit un moment în care Dumnezeu Tatăl a spus în ceruri: „Ajunge! Cu toții vor să știe unde este Dumnezeu.” Și atunci l-a trimis pe Fiul Său și El a spus: „Aici sunt!”. Și astfel lucrurile ar fi trebuit să fie clare.

Poruncile fiecărei religii

Însă, încă de atunci au apărut secte, farisei pentru care legea era mult mai importantă decât iubirea. Moise a primit 10 porunci. Uneori am impresia că pe cea de-a unsprezecea a uitat-o. Când eram în America, am observat că oamenii erau destul de grași și m-am gândit ca a unsprezecea porunca ar trebui să fie „Nu mai mâncați atât!”.

Mai apoi, evreii au făcut 613 porunci din cele 10, iar Mahomed a devenit gelos și a zis: „Lasă, noi facem 2.000!”. Și a făcut Sharia. Apoi a copiat tot ce aveau și a pervertit lucrurile acelea și altele în plus, mai multe.

Eu am fost călugăr budist și noi aveam peste 2.200 de porunci. Nu e nimic greșit în legi! Nici în Sharia. Ele au rolul de a ne proteja, trebuie să-l apere pe om ca să nu cadă în păcat. Dar mereu m-am întrebat: „Ce este, de fapt, păcatul?” Și cândva m-am gândit că este iubirea de sine în loc de iubire. Egoismul. Cred că acesta este păcatul, este o crimă împotriva dragostei lui Dumnezeu. 

Există Dumnezeu! Există iubire!

Războaie peste războaie și, până la urmă, cine avea dreptate? Și eu am vrut să știu acest lucru: „Doamne, exiști? Dragoste, exiști?” Aceasta a fost, probabil, întrebarea centrală pentru mulți oameni. Pentru mine, poate ceva mai mult, pentru că eu nu am avut tată. Nu am avut nici mamă care să aibă dragoste, mama mea pur și simplu nu avea iubire. Așa nu crește nimic, rămâne totul îndoit, stricat, pentru că nu primește iubire. Cred că atunci au început toate. Există Dumnezeu! Există iubire!

Copilăria 

M-am născut în luna mai a anului 1945. Pe vremea aceea, nemții împușcau pe toată lumea. Am supraviețuit atunci, fiind bebeluș, de două ori: armelor și foametei. A treia oară, mama a încercat să mă gazeze. Deci, încă de la început, totul a fost destul de vesel în jurul meu.

La un moment dat, a fost pur și simplu prea mult pentru mine și pentru mama, iar ea a spus: „Eu nu mai pot fi mama ta.” Înainte de război, mama fusese atee, iar după război a devenit catolică. M-a luat de mână și m-a dus în biserică, a plâns, s-a rugat și a spus: „Te încredințez Mariei, Mama lui Hristos, să fie Ea mama ta, de acum”. Sfânta Maria a auzit, probabil, rugăciunea mamei, dar de răspuns, a răspuns un preot catolic. Aveam probleme cu poliția, aveam probleme la școală. Făceam parte dintr-o gașcă de băieți și participam la luptele dintre găști, iar în luptele acelea curgea sânge. Am avut un foarte mare ajutor din partea acelui preot, care a spus: „Eu pot să vi-l îndrept pe fiul dumneavoastră.” Și m-a luat în casa lui.

Omul acela a început să facă tot felul de lucruri magice asupra fotografiei mele: invocări, dar nu către Duhul Sfânt, ci către alte spirite. Prin aceasta, a reușit să frângă liberul meu arbitru. Asta a fost educația lui. A profitat de mine, pentru că era homosexual. Am fost violat timp de 7 ani. Aceasta a fost ucenicia mea creștină, asta a fost ideologia pe care am învățat-o.

Singurătatea era iadul

În vremea aceea, din mine striga o sete de iubire. Singurătatea era iadul. Dar, în același timp, striga din mine și dorința de răzbunare: „Pe creștinii ăștia eu vreau să-i distrug!”. Dar eram prea tânăr. Când preotul și-a găsit o altă victimă, un alt băiat, m-a lăsat să plec. Eu crescusem și am mers la universitate.

În 1967-68 era perioada hippie. Aveam părul lung: „Love and peace! And drugs” – ”Dragoste și pace! Și droguri!” A fost sex, dar pace nu a fost niciodată. Nici în droguri nu exista pace. Din acest motiv am fost încă de două ori pe moarte: din cauza supradozelor. Am ajuns la spital, unde  mi s-au făcut spălături stomacale. La universitate îmi era clar, era evident că am o problemă. Și m-am gândit că poate ar trebui să fac psihoterapie, psihanaliză.

Timp de un an am fost la terapeut. Omul acela era inteligent și mi-a explicat iar și iar: toți erau de vină, doar eu n-aveam nicio vină. Dar eu știam exact că sunt vinovat pentru că știam că sunt rău. Nu mai voiam explicații, aveam nevoie de ajutor. Aveam nevoie de dragoste. Cred astăzi că psihologia este parte din medicină, are un rol, poate să ajute, dar este limitată. Așa că am renunțat.

Etapa filosofică

Apoi am avut o prietenă care mi-a sugerat să încerc filosofia: Platon, Socrate, Heidegger, Nietzsche. Foarte interesant! Oamenii aceia se întrebau același lucru: ”Care este sensul vieții? Unde este Dumnezeu?” Discută în profunzime, dezbat idei și păreri contra. Până când, într-o zi, am auzit vorba lui Nietzsche: „Dumnezeu este mort!”. Eu cred că Nietzsche era un dușman al bisericii. Nu era prost, văzuse că în biserică, la Vatican, există fariseism.

Și astăzi, în zilele noastre, sunt atât de mulți tineri care sunt împotriva bisericii și care, dacă-i asculți, au avut experiențe negative, nu au primit dragoste, n-au primit îndrumare, li s-a dat cu morala în cap: „Trebuie, trebuie!”. Oamenii nu vor morală, nu vor să fie învățați. Ei vor să fie iubiți și înțeleși. Pot să-i înțeleg. De aceea cred că avem nevoie de oameni model, care să emane nu doar teologie seacă, ci dragoste și lumină. Există și în politică, dar și în biserică și în toate domeniile, oameni despre care englezul ar spune: „It’s nice to be important, but it’s important to be nice!” – ”E bine să fii important, dar mai important este să fii bun!” Dar acest lucru a fost uitat de mulți.

Pe un perete din Hamburg scria: „Dumnezeu este mort”, iar dedesubt era semnat ”Nietzsche”. A venit un student care a tăiat propoziția și a scris: „Nietzsche este mort”, semnat ”Dumnezeu”.

Islamul

Atunci am avut senzația că filosofia e ca un drum înfundat: niciodată nu ajunge mai departe. În afara universității, dar tot în Hamburg, am întâlnit muncitori turci care lucrau în Germania și care mereu s-au dovedit oameni foarte cumsecade. M-au invitat adeseori la masă și am discutat despre islam. Și pentru că oamenii aceia erau cu adevărat drăguți, am zis să încerc și cu religia. Desigur, nu mi-am dorit să cunosc islamul din Hamburg, ci din țările în care el este învățat și practicat.

În vacanțele dintre semestre am plecat în călătorii. Studiam pentru a deveni profesor, dar mereu întrebarea ”Unde este Dumnezeu?” s-a dovedit mai importantă decât studiul. Și astfel, dintr-odată m-am trezit în Turcia. Apoi am mers în Persia, în Iran. Mi-am făcut prieteni în Afganistan și am devenit tot mai pătimaș și din punct de vedere spiritual. Iar când am ajuns în Pakistan și apoi în Indonezia, în Malaiezia, în multe țări islamice, m-am întrebat: „De ce oamenii ăștia nu au democrație? În toate țările acestea sunt dictatori?”.  Până când am înțeles că însuși Coranul este o dictatură. Sharia, legea lor, tot dictatură este.

Totul se bazează pe frică

Trăisem ceva în genul acesta, copil fiind, și la catolicism: „Dacă nu mergi la biserică duminica, o să ajungi în iad!”. Mereu frică! Oamenii aceia, cu toții, se temeau. În Algeria, prietena mea mi-a povestit că fiecare familie o supraveghează pe cealaltă să vadă dacă merge sau nu la moschee. Totul se bazează pe frică. În Pakistan am întâlnit o asemenea ură împotriva a tot ce nu era musulman! Pentru oamenii aceia, cu toții eram niște necredincioși. Cine sunt ăia, să zică că eu sunt un necredincios?! Ce știu ei despre mine? Dumneavoastră știți că în cea mai creștină țară, Cappadocia, tuturor necredincioșilor li s-a tăiat gâtul?! Iar fanatismul acesta există și astăzi, dar există și la noi, la ortodocși. Și în Serbia și Muntenegru am întâlnit astfel de prostănaci fanatici, iar fanatismul nu poate fi Dumnezeiesc.

Dacă încalci legea în islam, vei fi biciuit în mod public. Iar eu mereu mă temusem și mereu am fost pedepsit – de mama, de preot. Nu voiam să trăiesc același lucru și în islam. Eu îmi doream să-L cunosc pe Dumnezeu, să cunosc iubirea. Dar iubirea este mereu personală. Allah trăiește singur, undeva dincolo de Lună, de Pluto, de Jupiter. Dumnezeul nostru se numește Tatăl și are un Fiu. Există deja o relație aici, iar asta mi-a lipsit mie.

Hinduismul

Am intrat și într-o sectă a meditației transcendentale, Yoga și toate aceste lucruri. La sfârșit am mers până în India și am sperat că în această mare religie a lumii să-l găsesc pe Dumnezeu, să găsesc dragostea. Hinduismul este absolut fascinant și interesant. Așa încet merg lucrurile la mine în cap, încât am avut nevoie de 7 ani ca să trec prin tot.

Locuiam în Calcutta și în timpul meditațiilor îndreptate către Brahma, Shiva, Krishna, mi-a apărut Kali cea Neagră. Aceasta a fost mama mea: când mama adevărată se uita la mine, mi se făcea pielea de găină și mi se făcea frică. Mama era extraordinar de frumoasă, era cântăreață de operă, era un star. Dar mie mi-a fost mereu frică de ea. Până la convertirea mea, mie mi-a fost frică de femeia aceea, până în 1981, închipuiți-vă! Iar în imaginea aceasta a unei zeități foarte frumoase, chiar sexy, a zeiței Kali, stăpânitoare peste moarte, mi-am regăsit mama.

Puteri de medium

In Calcutta există un templu al lui Kali în care și în zilele noastre se aduc jertfe de sânge. În timpul acestor meditații, s-au întâmplat în mine diverse lucruri: levitam, simțeam ca și când sufletul mi-ar părăsi corpul și făceam călătorii astrale.

Părinții ortodocși pe care i-am întâlnit mai târziu mi-au spus că datorită harului lui Dumnezeu am putut să mă mai întorc de unde am plecat, pentru că, în mod normal, când sufletul părăsește corpul, corpul cade și e mort. Puteam să îi privesc pe oameni, să văd prin ei, să le văd aura. Am avut puteri de medium. Puteam să aud și să văd gânduri ale oamenilor morți. La un moment dat, Klaus a început să nu se mai teamă. Amintiți-vă, căutam dragostea, dar aveam și ură împotriva creștinilor. Iar în momentul acela, undeva la jumătatea anilor ’70, în India, cu toți oamenii pe care i-am întâlnit puteam să mă joc. Frică nu-mi mai era decât de moarte. Așa că, logica mea mi-a spus că trebuie să omor moartea ca să fiu mai puternic.

Și acum urmează trei puncte. În primul rând, am citit în una dintre scrierile hinduse, ”Bhagavad Gita”, că zeul Krishna spune: „Am venit să-i distrug pe păcătoși.”. Încă o lovitură în cap. Eu știam că sunt păcătos, dar iarăși să fiu distrus?! Toți vor să mă distrugă, nu e nimeni la care să găsesc iubirea?!

Reîncarnarea 

Al doilea punct era reîncarnarea. Hristos vorbește despre renaștere în Duhul Sfânt, dar hinduismul crede că ne reîncarnăm în alt corp dacă nu reușim să scăpăm de păcate în viața aceasta. Așa că, avem încă o șansă în viața următoare. Și dacă nu, încă una în cealaltă viață. Și există chiar un punct unde spune că dacă nu reușiți deloc să vă eliberați, trebuie să treceți prin 8.400.000 de reîncarnări, iar apoi veți fi în mod automat liberi. Asta însemnă că, la sfârșit, Sfântul Apostol Petru și Sfântul Apostol Pavel, Hitler și Stalin sunt același lucru. Și asta mi s-a părut o nedreptate legalizată. Atunci, construcția hindusă din mine a început să se clatine.

Dar pe de altă parte, prin zeița Kali aveam acea putere cu care voiam să omor moartea. Brahma, Shiva și ceilalți zei îmi spun: „Klaus, sau fiecăruia dintre dumneavoastră cum vă cheamă, tu ești zeu!”. Noi, ca ortodocși, suntem fii ai lui Dumnezeu, suntem moștenitori ai împărăției lui Dumnezeu, dar nu suntem dumnezei. În hinduism exact asta ar trebui să fim. Toți oamenii se tem de moarte. Și atunci e logic, dacă eu sunt Dumnezeu, pot să omor moartea. Kali mă va ajuta. Unde găsesc moartea?

Lângă templul lui Kali era o clădire, o casă a morții fondată de Maica Tereza. Aceasta aduna oameni bolnavi de pe străzi, iar în casa aceea mureau în fiecare zi câțiva oameni. Am ieșit din templul lui Kali și când am pus mâna pe clanța ușii de la acea casă a morții, m-am întrebat: „Klaus, dacă moartea se dovedește mai puternică, ești pregătit să mori?”. Nu mai aveam alternative. Trebuia să-mi asum lupta. Eu sunt zeu!

Am intrat. I-am văzut pe acei oameni bolnavi, muribunzi. În loc să aud strigăte, am găsit o pace pe care aproape că o puteam prinde în mâini. Ce se întâmplă aici? Dintr-odată gândul la moarte dispăruse cu totul.

Maica Tereza

În acești ani, din Himalaya și până în sudul Indiei călătorisem deja 4.000 de kilometri. Am văzut guru, după guru, după guru, iar în acel moment m-am gândit că poate și Maica Tereza este un guru și este posibil să îmi spună ceva. Auzisem de ea Ia Calcutta, știam că a primit premiul Nobel pentru pace, dar pentru că era creștină, nu mă interesase. Am întrebat:

– Unde e Maica Tereza?

– Lucrează undeva pe afară.

– Pot să o văd?

 – Mâine dimineață, la ora 5, va fi acolo.

Am sosit a doua zi dimineață. Acolo era o camera mare, cu 150 de măicuțe și toată se rugau. În plus, erau și catolice. Nu știam care este Maica Tereza și nu puteam să întreb pentru că toate se rugau. Stăteam în ușă, pentru că nu voiam să intru acolo, și-a venit o soră bătrână, mi-a dat cartea ei de rugăciuni ca să mă rog și eu cu ea. În acele rugăciuni am găsit ceva ce avea legătură cu iubirea. Am început să plâng. De când eram copil nu mai plânsesem pentru că nu voiam ca adulții să aibă o victorie asupra mea, văzându-mă că plâng. 20-30 de ani mai târziu stăteam acolo, tremuram și plângeam. Nu mai puteam nici să vorbesc. I-am dat bătrânei cartea și m-am dus acasă.

Nu am înțeles ce se întâmplase. Era ceva mai puternic decât mine. Dar nu era moartea. M-am gândit că dacă ele la ora 5 dimineața, așa devreme, deja se roagă, ar trebui să mă duc la 4:30 ca să pot să întreb care e Maica Tereza.

A doua zi dimineață, la 4 jumătate eram acolo. Intru în cameră, dar ele se rugau deja. Iar am stat la ușă, dar de data asta mi-am spus: „Klaus, astăzi nu vei mai plânge!”. Vine bătrâna, îmi dă cartea și iar am început să plâng.

Dar nu doar trei sferturi de oră, ci încă o jumătate de oră peste cele trei sferturi. Nici măcar nu mă puteam opri.

Știți că, atunci când plângem, se închide cumva gâtul și nu mai putem. vorbi. I-am dat bătrânei cartea și m-am dus iarăși acasă. Ce se întâmplă aici? În dimineața următoare, la ora 4 eram deja acolo, speram că ajunsesem înainte să se apuce surorile de rugăciune. Dar ele se rugau deja, habar nu am când se trezeau. Evident, acolo, la ieșire, vine bătrâna, îmi dă cartea și am bocit două ore.

Adevărul este în inima ta

Când am vrut să-i dau cartea înapoi, nu a luat-o, ci m-a prins de încheietura mâinilor și s-a uitat în ochii mei. În acel moment am știut că ea e Maica Tereza. Văzusem, probabil, poze cu ea, dar 3 zile a stat lângă mine și nu mi-am dat seama că este ea. Probabil că și ea văzuse, între timp, că nu sunt cine știe ce jurnalist curios. Timp de 3 zile și-a dat seama că lui Klaus nu-i merge bine și a înțeles că trebuie să-l ajute.

– Cum te cheamă, ce cauți aici, în Calcutta?

Din nou a apărut vechiul căutător de religii: „Caut Adevărul”, i-am zis. „Vai, ce bine sună, sigur am impresionat-o”, mi-am închipuit eu. Dar ea a râs de parcă prostie mai mare nu auzise în toată viața ei. M-a luat în brațe și mi-a spus: „Nu poți să găsești adevărul în Calcutta”
M-a bătut cu mâna pe inimă și mi-a spus: „Klaus, nu în Calcutta, nu în Mexico City, nici în New York nu vei găsi adevărul, ci în inima ta”.

Agresiv, eu i-am zis atunci: „Ce este adevărul?”. A râs și mai tare și-a spus: „Klaus, e a doua întrebare greșită pe care o pui! CINE este adevărul, nu CE este adevărul!” În acel moment am observat că femeia are umor, este cool și mai ales, are dragoste. De-aș fi avut așa o mamă… Și în acel moment ne-am împrietenit cu adevărat. În primele zile m-am străduit să o convertesc la hinduism, dar nu am reușit, iar apoi, săptămâni întregi, în fiecare dimineață mi-a spus niște lucruri atât de grozave pe care și astăzi le găsesc în biserica noastră mare. O să vă spun un pic mai târziu la ce mă refer.

Dar încearcă cu mama lui Hristos

Ea mi-a promis că se va ruga pentru mine și zece ani mai târziu am întâlnit-o în Lausanne. Mi-a spus: „Nu te-am uitat niciodată. De 10 ani mă rog pentru tine. Știi, Klaus, pot să înțeleg că tu nu vrei să-l accepți pe Hristos pentru că este bărbat, iar tu ai fost chinuit rău, ani de zile, de bărbați. Dar încearcă cu mama lui Hristos”.

Interesant, și mama mea mă încredințase Mariei. Acum, Maica Tereza îmi spunea același lucru: „Încearcă la ea! Pentru că, dacă vei călători în continuare fără Dumnezeu – aveam deja de gând să plec în Tibet – ai să dai de greutăți peste greutăți în viața ta. Și atunci, strig-o pe Maica Domnului. Și ca să nu uiți, ține minte că natura a făcut în așa fel încât Maria să se afle în fiecare palmă.” Uitați-vă la mâna voastră. Fiecare om are un M în palmă. De la Maria. Nu există vreo mână fără M. Vedeți, știu să citesc și în palmă.

Budismul

Apoi am plecat în Tibet. Aveam speranța că, dacă am ajuns la ultima mare religie a lumii, trebuie să găsesc acolo dragostea sau adevărul sau pe Dumnezeu. Acest lucru se întâmpla în 1979, încă nu exista turism acolo. Mâncarea, să zicem că nu era românească, nu era așa de bună acolo, sus. Eram aproape la 5.000 de metri înălțime. Mi s-a spus că iarna poate să dureze 4-5 luni, cu temperaturi de minus 40 de grade. Cred că trebuie să fii născut special ca să poți să stai acolo. Pentru mine, ca vestic, nu era o opțiune.

Mi s-a dat adresa celui despre care se spunea că este cel mai mare maestru budist în viață, din întreaga Asie. Numele său era Ajahn Chah și se afla în Thailanda, în junglă. Acolo am intrat în mănăstire, am devenit călugăr. Și m-am întors la întrebarea „Unde este Dumnezeu? Se află în Nirvana? Ce este Nirvana?”

Și aici vin învățăturile budiste care se apropie incredibil de mult de învățăturile ortodoxe. Lao Tzu, Confucius, Buddha, au trăit cu 650 de ani înainte de Hristos. În comparație cu hinduismul, ei aveau o simțire în suflet, în inimă, trebuie că au simțit ceva. De aceea cred că se pot apropia cu învățăturile lor de cele ale părinților noștri ortodocși. Pentru că întrebarea pe care Buddha și-a adresat-o a fost „De ce sunt oamenii răi?”.

De unde vine răul?

De ce este război între Ucraina și Rusia? De ce există război între tată și fiică, între soț și soție? De unde vine răul?

Și Buddha a găsit răspunsul corect: totul începe în cap, prin gânduri. Așa ne spun și părinții noștri ortodocși. Începe totul în gând! Doar că Buddha a tras concluzia greșită din această premisă. El a spus că dacă vrem să biruim răul, trebuie să ne oprim din a gândi. Cuvântul central pentru noi, ca și călugări, era: „Renunță, dă drumul! Desprinde-te de lume!”

Și Hristos ne spune să ne desprindem de lume, să nu ne legăm de cele materiale. Călugării noștri nu au interese materiale. La fel și călugării budiști. Există multe paralele. Dar diferența este că, pentru Buddha, ca să mergi pe acest drum trebuie neapărat să fii călugăr și trebuie neapărat să fii bărbat. Sunt două diferențe foarte mari față de ortodoxie: ca indivizi, ca soț și soție care au copii, putem la fel de bine să ne găsim drumul. Și femeile pot să și-l găsească.

Vouă, femeilor, trebuie acum să vă spun: în ochii lui Buddha, voi sunteți demoni. Nu este o glumă ce vă spun acum, este demonstrat din punct de vedere istoric. Una dintre zicerile centrale ale lui Buda a fost ”Viața este suferință și suferința este viață”. Voi, femeile, ne ispitiți pe noi, bărbații. Voi faceți să se nască copii pe lume. Din cauza aceasta ciclul viață – suferință, suferință – viață merge mai departe. Deci, voi sunteți vinovate pentru tot. Din păcate, domnul Buddha, s-a înșelat aici.

Klaus, călugăr budist

Am devenit călugăr, îmi era indiferent dacă fără sau cu femei. Misiunea noastră, ca și călugări, era să devenim liberi față de gânduri. Maestrul nostru ne-a spus că, dacă reușim 3 sau 6 minute, nu mai țin minte exact, să nu gândim deloc, am ajuns în Nirvana. Putem să facem un test: încercați să nu gândiți timp de 5 secunde. Acoperiți-vă ochii, urechile și încercați să nu gândiți 5 secunde. Este imposibil, corect? Cele 5 porți ale noastre – văzul, auzul, mirosul, gustul și simțul tactil – mereu fac să se întâmplă ceva în capul nostru. Noi am învățat prin trei forme de meditații să respingem gândurile.

În această mănăstire, ne trezeam dimineața la ora 3. În templul central făceam meditație prin respirație. Urmăream fluxul respirației, cum inspiram, cum expiram. Imediat cum venea vreun gând, urmăream iarăși fluxul respirației.

Puteai să fii obosit. Erau 35 de grade și 90 % umiditate acolo, în junglă. Fără curent electric, deci nu era aer condiționat, nu exista apă curentă, era totul foarte ascetic. O alta formă de meditație era meditația prin mers, cu un pahar de apă pus pe cap. Părul ni-l rădeam la fiecare 14 zile. Desigur, dacă ar fi căzut paharul de pe cap ar fi fost o rușine groaznică. Mergeam meditând tocmai ca să nu gândim.

Exista și o a treia formă, meditația prin mantre. Mantrele sunt niște silabe pe care le repetam. Stăteam acolo și tot repetam. Acesta era exercițiul.

Intrarea în iad

După trei ani și jumătate, Klaus a ajuns în Nirvana. Dar aceea a fost intrarea în iad. M-am așteptat să găsesc Paradisul, dar în camera mea de călugăr, prin pereții de lemn, intrau demoni, ca o ceață. În filmele din Hollywood reușesc foarte bine să imite cum vin ei. Nu erau fantezii, chiar îi vedeam. Acele chipuri înfricoșătoare aduceau o groază satanică, și de câte ori voiam să meditez, în locul gândurilor veneau acești demoni.

Astfel, am fost atât de cuprins de teamă, încât a trebuit să părăsesc mănăstirea. Acest lucru a fost groaznic, pe de-o parte pentru că filosofia budistă, privită din punct de vedere uman, este atât de elevată, de bogată, și include un concept care se cheamă metta, este vorba despre iubire, dar nu este iubirea pe care o știm din creștinism. E un fel de ”să nu îi faci rău celuilalt”, nu e iubirea activă. Este respectul pentru natură, respectul pentru oameni. Din punct de vedere uman era atât de elevat încât îmi părea foarte rău că trebuie să renunț.

Abia mai târziu, în ortodoxie am găsit același lucru, prin Sfântul Sofronie. Pot să vă întreb care dintre dumneavoastră ați auzit de Părintele Sofronie? Deci nu este necunoscut. Am învățat de la el, mai târziu, când a devenit prietenul meu, despre acea piramidă care reprezintă valorile pământești și care, din punct de vedere lumesc, este cu vârful în sus: fiecare vrea să fie cât mai sus, prin orice mijloace, prin corupție, ca să spună ”Eu sunt regele! Eu sunt președintele!”.

Piramida cu vârful în jos

La fel este și în budism. Și în filosofie tot așa este, și în psihologie. Apoi a venit Cineva – despre care v-am spus că nu este religie, ci revelație – și El a întors piramida cu vârful în jos. „Cei din urmă vor fi cei dintâi.” Uau, ce nebunie e asta?! „Fericiți cei săraci cu duhul.” Ce e asta!? Dacă îmi dă cineva o palmă peste obraz, trebuie să îl întorc și pe celălalt?! Sigur că evreii au fost destul de deranjați de asta pentru că toți voiau să fie acolo, sus, în vârful piramidei și atunci L-au pus pe cruce. Pentru mine, cea mai mare dovadă că Hristos este fiul lui Dumnezeu constă în faptul că niciun om, timp de 20.000 de ani, nu a avut ideea de a întoarce piramida cu vârful în jos.

Putem să ne întoarcem până la oamenii din Neanderthal sau până la fenicieni, piramida este mereu cu vârful în sus, totdeauna a fost așa. Biblia spune că asta este lumea. Sfântul Apostol Pavel spune că cea mai mare înțelepciune a lumii este nebunie în fața lui Dumnezeu. Astfel de idei nu poate avea decât Dumnezeu, oricât ne-am uita la oamenii din jur. Pentru mine, aceasta este dovada absolută cu Iisus a fost Dumnezeu, un om nu putea să gândească așa ceva. Dar eu încă regretam budismul pentru că încă nu îl cunoșteam pe Hristos. Întrebarea mea era: ”Unde mai pot găsi ceva?”, pentru că nu mai rămăsese nici o religie în care să mai caut. 

Aventurile de pe continentul American

Cu mulți ani înainte, pe când fusesem în America, la indieni, am sperat că ei îmi vor putea transmite o cunoaștere a naturii. Dar în acea vreme, la indieni nu am găsit decât rasism împotriva celor albi. Așa că am mers în Mexic și am încercat să îi cunosc pe zeii mexicani, pe incași, să primesc o învățătură magică acolo, în Mexic. Asta se întâmpla înainte de etapa budistă. Atunci, mi-a venit ideea că poate au o cunoaștere secretă în America de Sud, în Anzi, poate îl voi găsi acolo pe Dumnezeu.

Am plecat, am ajuns în Peru și în aproape toate țările Americii de Sud și acolo, iar și iar m-am întâlnit cu moartea. Și câteodată mă gândesc că îngerul meu păzitor s-a plâns lui Dumnezeu și I-a zis: „De când îl apăr pe Klaus, mi s-au tot ars aripile!”. Când treceam pe lângă moarte, în jurul meu mirosea a pene arse. Și pentru că Dumnezeu este un Dumnezeu al dragostei, și-a ascultat îngerul și a zis: „Bine, hai să facem ceva cu Klaus.” Și ce a făcut? S-a asigurat că în Columbia sunt răpit de o bandă revoluționară.

Nici asta nu a fost prea frumos pentru că știam că ei au împușcat mulți oameni, inclusiv turiști, fără milă. Poate vă amintiți că acum 5-6 ani s-au împăcat cu autoritățile lor și au primit și premiul Nobel pentru pace. Atunci a apărut știrea că împușcaseră, de-a lungul vremii, peste 20.000 de oameni. Mie, când m-au răpit, mi-a fost clar. Și mai ales mi-a fost clar când am încercat să evadez și mi-au dat cu arma în cap, încât mi-a curs sânge din ochi, și m-au dus sus, în munți, în tabăra lor revoluționară.

„Doamne, dacă exiști, salvează-mă!”

Acolo era un stâlp ce avea de jur împrejur sânge, am văzut 7 arme Kalașnikov în jurul meu și am știu că mai am o secundă după care vor trage. În acea secundă cred că a fost primul „Doamne miluiește” adevărat pe care l-am spus în viața mea. Și am mai zis: „Doamne, dacă exiști, salvează-mă!” Și Dumnezeu m-a salvat. După cum vedeți, nu sunt un zombi. Din niște tufișuri au ieșit grupuri de oameni și am văzut cum armele se îndreaptă către ei și trag. I-am văzut pe oamenii aceia prăbușindu-se, iar eu am reușit să scap. Aceste lucruri sunt scrise toate în carte mea. Este o carte evanghelică a la James Bond. În acel moment știam cu certitudine că există Dumnezeu. Dar nu știam cine este și unde este Dumnezeu.

În Bolivia am mai fost prădat încă o dată și atunci mi-a fost de ajuns toată suferința și singurătatea și m-am întors în Europa. În Elveția, o veche prietenă de-a mea, care fusese și ea adepta budismului, devenise dintr-odată creștină. „Dar ce face? A înnebunit? Nu poate să devină creștină!” Și ea mi-a zis: „Din contră. Iisus Hristos a fost cel care te-a salvat.” În trecut, ea a fost soția mea, iar acum este soră ortodoxă la părintele Sofronie, în Essex. Și din cauza ei am început să am îndoieli. Dacă ea îmi spune așa ceva… „Totuși, mie nu îmi place de Iisus.”, răspundeam eu. În Elveția am început să întâlnesc tot felul de tineri și de grupuri, așa cum e și ASCOR-ul (Asociația Studenților Creștin-Ortodocși Români) și toți îmi povesteau despre Iisus.

Pacea nu o poate da decât Hristos

Până când, un preot mi-a zis: „Klaus, poți să spui în mod conștient numele lui Iisus?” Am vrut să îl spun, dar nu a ieșit. Atunci mi-am dat seama că ceva nu e în ordine cu mine. Și preotul mi-a zis: „Klaus, ți-ai predat viața lui Kali, Shiva, Krishna și toți ceilalți, iar tu ești posedat de demoni. Puterea pe care ai avut-o nu a fost a ta.” Pentru că eu puteam să mă joc cu oamenii, dar de fapt erau demonii. ”De ăia nu scapi, pentru că tu i-ai chemat de bună voie. De bună voie nu vor pleca.”

Atenție mare, cine face yoga, de asemenea îi invită pe demoni. Vă pot demonstra asta. În școlile de yoga vă spun că sunt doar execuții, că e doar gimnastică. Fiecare asana, fiecare exercițiu este legat de o zeitate. Sunt energii care schimbă ceva în cap, în inimă și în suflet. Ei vorbesc de tot felul de teorii frumoase și promit pacea. Ce dau cu adevărat este relaxarea, asta chiar funcționează. Dar o plătești cu sufletul. Am scris o a doua carte: „Zei, idoli, guru”. Acolo explic exact cum funcționează lucrurile astea. Lumea e plină de școli de yoga pe toată planeta. Stați departe! Pacea nu o poate da decât Hristos, nu yoga. Pacea ne-o poate da preotul în Liturghie, când iese cu Crucea. Asta nu e relaxare.

De ce am pierdut pacea?

Dar de ce am pierdut noi pacea? De ce avem stresul? Cu banca, cu Ucraina, cu Rusia? De ce le avem? Pentru că l-am pierdut pe Dumnezeu prin păcat, prin egoism și prin dragostea de sine. Și singura posibilitate pe care o avem este să mergem la preot și să ne recunoaștem egoismul. Și dintr-odată vine iar pacea. Dacă facem yoga, această relaxare ne face atât de orbi încât în această orbire tocmai egoismul nostru nu îl mai putem vedea. Este atât de rafinat și de demonic ce se întâmplă în yoga! Este antihristică yoga. Suntem orbiți în loc să fim luminați.

Așadar, preotul mi-a zis: „Klaus, și dacă ai vrea, nu ai putea să îl cunoști pe Hristos. Dar pot să îți ofer să facem un exorcism, desigur, în numele lui Hristos, care te poate elibera. Hristos te poate elibera, tu singur nu poți”. 

Exorcizarea

Mă gândeam că, după islam, hinduism și budism, exorcismul chiar îmi lipsea din lista de experiențe, așa că am zis să îl bifez și pe acesta, că de făcut oricum nu va face nimic, nu mai am ce pierde. Timp de trei zile au fost lupte de necrezut, preotul spunea: „În numele lui Hristos, leg aceste puteri!” Aveam senzația că explodez. Omul vechi, egoul, toată puterea pe care o aveam era atacată. Iar la sfârșit, puteam să pronunț numele lui Iisus. Și atunci am spus: „Mi-ați spus atâtea despre Iisus al vostru, acum ce fac mai departe? Să mă rog Lui? M-am rugat lui Buddha, lui Allah, niciodată nu mi-au răspuns.”

Nici nu aveau cum să îmi răspundă pentru că ei sunt fondatori de religii și sunt morți, în schimb Iisus adevărat a înviat. Dacă el cu adevărat a înviat, înseamnă că trăiește, și dacă trăiește, înseamnă că Îl pot întâlni, înseamnă că pot vorbi cu El, dacă nu, înseamnă că și El e mort. Hai să testăm. 

– Cum te cheamă? (îndreptându-se către cineva din public)

– Teodora.

– Vedeți că nu e moartă. De aceea mi-a răspuns. Logic.

Prima rugăciune

Și atunci am spus: „Dacă cu adevărat a înviat, eu trebuie să Îl cunosc. Și cum fac asta?” Iar preotul mi-a zis: „Roagă-te”. „Dar nu știu cum să mă rog” i-am spus eu. „Cât se poate de simplu. Spune adevărul, spune ce iese din inima ta.” Îmi amintesc foarte bine prima discuție cu Iisus, am închis ochii și am zis: „Dacă exiști cu adevărat, dacă ești viu și dacă îi cunoști pe toți oamenii, atunci mă cunoști și pe mine. Și dacă mă cunoști și pe mine atunci trebuie să știi că eu nu cred în Tine. Dar am o propunere, dacă îmi vorbești, și eu sunt sigur că Tu ești cel care îmi vorbește, atunci am să cred în Tine.” Asta a fost prima mea rugăciune. Preotul a spus: „Perfect, Hristos îți va vorbi.”

Eu am crezut că e nebun. Poate îi vorbește episcopului, dar nu mie. Dar el mi-a spus din nou: „Îți va vorbi.” Se întâmpla sâmbătă seara. Duminică dimineață, 10 ore mai târziu, încă nu vorbise Iisus. Și am spus că iar se lasă așteptat. Atunci am zis: „Fă un exorcism turbo, poate se întâmplă mai repede.” L-a făcut. O oră mai târziu, mi-a vorbit Hristos.

Sfânta Împărtășanie

Eram în catedrala din Lausanne, era o sărbătoare religioasă în Elveția, ecumenică, fără ortodocși (doar catolici și protestanți). Catolicii au ostia, chiar mă întrebam, oare ei nu au citit Biblia? În Biblie se vorbește de pâine și vin. Protestanții au pâine și vin, dar pentru ei totul este simbolic, dar au totuși pâine și vin. Prietenii mei și fosta mea soție m-au împins împreună cu ei în biserică și când  a venit momentul împărtășirii, preotul a chemat oamenii să se împărtășească, iar prietenii mei mă îndemnau: ”Du-te și ia împărtășania!”.

Exista un întreg grup de rugăciune care se numea ”Klaus Keneth”, care de săptămâni întregi se ruga pentru mine. Și ei îmi tot ziceau:

– E momentul, e rândul tău să faci ceva!

– Ssssst, asta nu poți tu să decizi pentru mine, eu trebuie să decid.

În capul meu era o luptă: să iau sau să nu iau Sfânta Împărtășanie. Dar ce mi-a spus preotul? Că acela e sângele și trupul lui Hristos! Sunt canibal? Dar poate este ceva acolo, dar dacă au dreptate, atunci trebuie El să decidă, nu pot eu să decid. Am închis ochii și am întrebat: „Iisuse, să vin sau nu?” Și atunci El mi-a vorbit la fel de clar cum auziți dumneavoastră acum vocea mea. Și dacă nu mă vedeți, mă auziți clar. „Da, vino! Ți-am iertat toate.” La asta nu m-aș fi așteptat. Și astăzi, dacă mă gândesc la momentul acela, simt căldura, dragostea… În aceeași secundă am auzit un zgomot din înaltul catedralei și am observat că se îndreptă spre mine, am vrut să sar. Să vă închipuiți ca un fel de sabie care m-a tăiat în două.

Sentimente contradictorii

Nu mai aveam aer și era o lumină compusă din mai multe culori, iar eu aș fi putut să îi iau pe toți creștinii în mână și să îi trântesc. „Iar am fost păcălit, iar am fost dezamăgit.” Am simțit că am zburat afară din catedrală (biserica se află pe un deal, este un zid de pe care se poate sări în vechiul oraș). Fac 30 de pași și mă duc să mă ucid, nu se mai poate așa, e prea mare dezamăgirea! La jumătatea drumului, o altă voce, la fel de tare, dar vocea aceea era murdară, stridentă, ceva nu era în ordine cu ea. Această voce spunea: „Îți merge rău? Te simți aiurea? Fă ce ai făcut mereu.” Știți câți oameni au probleme cu alcoolul, câți oameni tineri au probleme cu pornografia, câți oameni nu pot renunța la dependența de nicotină?! În America sunt atâția oameni grași.

„Fă ce ai făcut mereu, atunci vei fi din nou fericit.” Asta este vocea care ne spune să facem ce am făcut tot timpul. Și vocea mi-a spus: „Întoarce-te, vezi ce e în spatele tău.” Trei domnișoare treceau pe acolo, și mi-a fost clar. Ori o distrug pe una dintre ele, ori sar eu de pe zid. Știam să afișez imediat zâmbetul lui Buddha. Așa cum oamenii spun ”Aleluia” fără să creadă ce zic. Unii mai spun și „Doamne miluiește”, dar habar nu au ce spun.

Contraatacul satanei 

I-am tăiat calea și m-am uitat în ochii primei dintre ele. Cu ajutorul puterilor lui Kali, sau poate că și Hristos era în mine, puteam să văd în sufletul omului uitându-mă în ochii lui. Și am văzut că, deși e frumoasă în exterior, în sufletul ei e tristă, lovită, nefericită. Klaus, cum poți găsi fericirea la un nefericit? Cum vrei să găsești mulțumirea la un nemulțumit? Nu e deloc logic. Și când am înțeles acest lucru, că am fost mințit, mi-am pierdut conștiința și am căzut la pământ. Între timp, prietenii și preotul, au ieșit afară, m-au văzut căzut, iar preotul mi-a spus: „Klaus, ceea ce s-a întâmplat mai devreme a fost un contraatac al satanei. Lui nu-i place când cineva schimbă taberele. Dar în același timp a fost un rezultat al rugăciunii.”

Tu I-ai spus lui Iisus: „Vreau să fiu sigur că Tu ești cel care vorbește!”. Vă spuneam că din hinduism aveam puteri de medium, puteam auzi voci și nu voiam să fiu păcălit din nou. De aceea, Dumnezeu a permis ca satana să-mi vorbească după Hristos. Acela a fost momentul în care am spus: „Satană, pe tine nu te mai vreau! Data viitoare când mai vii, te fac praf!”.

Preotul a râs și a spus „Klaus, tu nu-l poți învinge pe satana! E mai bătrân și mai rapid decât tine! Pe lumea aceasta, niciun om nu l-a învins pe satana. Cu o singură excepție, Iisus Hristos pe Golgota! Așadar, satana este învins de mult timp, de ce vrei tu să-l mai învingi o dată?”. E foarte simplu, și-a deschis palma și a spus: „Dacă tu, Klaus, ești în Hristos, satana este învins! Iar dacă nu ești în Hristos, atunci te poate învinge”.

„Nu te teme, în numele Meu vei fi mereu tot mai puternic!”.

Atât de simplu este, iar acest lucru este valabil până astăzi. Același lucru despre cum să-l învingem pe satana, mi l-a spus și părintele Sofronie: să nu ne răspândim gândurile departe, ci să le direcționăm spre Hristos. În ziua următoare, a venit din nou momentul împărtășaniei și acum știam că Iisus chiar m-a chemat: „Vino, ți-am iertat totul!”. De data asta, eram hotărât să iau împărtășania. Preotul a venit din nou cu potirul și cu pâinea. A început să mi se facă teamă din ce în ce mai tare și când am vrut să mă ridic, m-a apucat panica, mi-a fost frică să nu se repete totul ca în ziua de precedentă, iar atunci Hristos mi s-a arătat pentru a doua oară și mi-a spus cu voce tare: „Nu te teme, în numele Meu vei fi mereu tot mai puternic!”.

Asta da afacere! Mereu am vrut să fiu cel mai puternic, normal că am acceptat! Așa am fost eu convertit! Am mâncat acea pâine și am băut acel vin! Ortodocșii mă întreabă uneori dacă în acea împărtășanie protestantă chiar era Hristos. Dragul meu prieten, sfântul Părinte Sofronie, mi-a spus: „Dacă Hristos însuși te cheamă să te împărtășești în acel moment, atunci da, Hristos a fost în acea împărtășanie! Poate pentru ceilalți nu, sau a fost doar simbolic, dar pentru tine a fost în acea împărtășanie. În plus, Hristos probabil știa că va veni ziua când tu, Klaus, vei fi ortodox”. Atunci m-am liniștit și având această credință am putut să mă întorc în Germania la mama mea, să o îmbrățișez. Ea nu m-a putut iubi, dar eu, dintr-odată, am putut să o iubesc. 

Iertarea eliberează!

În Stuttgart, în Germania, l-am regăsit pe tatăl meu. Bietul egoist, și pe el l-am putut iubi. Și mi-a fost milă de ei! Cel mai greu a fost să merg la acel preot. Iar acesta este momentul despre care Biblia ne spune: „credința mută munții”. Șapte ani de iad, dar avându-L pe Hristos am putut să merg acolo într-o zi de duminică, după o slujbă catolică. Am intrat în sacristie, preotul s-a uitat la mine tremurând, gândindu-se poate că vin cu poliția. Atunci i-am întins mâna și i-am spus: „Părinte, vă iert!”. Și de atunci sunt liber! Iertarea eliberează! Amintirile ne pot distruge. Din perspectiva psihologică, așa ceva nu poate fi iertat, dar împreună cu Hristos putem orice! Și din acel moment, eu sunt pe deplin liber.

Părintele Sofronie

Apoi nu mai rămăsese decât o singură întrebare: sunt catolic, reformat sau aparțin unei biserici libere? Toți oamenii pe care îi cunoscusem erau cumsecade. Dar bunul Dumnezeu are mereu alte planuri. Teologii cu siguranță cunosc scrierile Părintelui Sofronie și cartea sa principală despre Sfântul Siloan Athonitul. Sfântul Sofronie se afla iarăși în Lausanne, împreună cu cel mai bătrân călugăr de acolo, părintele Simion (părintele Simion a fost de multe ori în România, a avut multe conferințe peste tot, în București, în Iași). Cei doi se aflau deci în Lausanne pentru a traduce cartea în limba franceză. Și tocmai ce traversau pe la o trecere de pietoni și cine credeți că aproape că era să-i calce cu mașina?! Așa i-am cunoscut! Când l-am văzut pe părintele Sofronie am zis: „Pe acest guru l-am căutat toată viața!”.

Pe fața lui puteai citi dragostea. Avea 87 de ani și cred că la 97 de ani a murit, deci am fost împreună în ultimii săi 10 ani! Eram fascinat! Așa o barbă frumoasă avea preasfințitul nostru! Mi-a spus „Klaus, hai cu mine în birou!”. Prima întrebare pe care am simțit nevoia să i-o pun a fost „Părinte Sofronie, de ce sunteți așa de negri? Viața e plină de bucurie și de culoare!”. Mi-a spus să merg cu el, m-a dus la geam, iar sub geam era un bulevard mare. A tras perdeaua și mi-a spus să mă uit la mașinile care treceau. Mi-am spus „Oare ce o vrea, Doamne?” și m-am uitat: un Fiat verde, un Volkswagen albastru, un Mercedes negru și așa mai departe. A tras perdeaua pe geam, s-a uitat la mine și m-a întrebat care mașină mi-a plăcut cel mai mult.

Lecția de modestie

I-am spus că cea mai elegantă a fost Mercedesul negru. Mi-a răspuns atunci „De aceea suntem și noi îmbrăcați în negru!”. Dacă nu venea niciun Mercedes negru când m-am uitat eu pe geam? De unde a știut? Ce a fost pentru mine cu adevărat important a fost că, în loc să-mi dea o lecție teologică despre cât de buni și grozavi sunt ortodocșii, el s-a coborât la nivelul meu și a vorbit pe limba mea. Și a doua lecție, tot atunci în birou, în prima jumătate de oră, a fost o lecție a modestiei. I-am spus că voiam să fac o poză cu el. Nu a fost de acord, l-am întrebat de ce și mi-a răspuns: „Pentru că am peste 2.000 de poze care mă înfățișează așa cum nu sunt eu de fapt”. Dar dintr-odată a simțit că pentru mine era importantă fotografia, și-a dat jos ochelarii și a stat să-i fac o poză.

Cred că poza pe care i-am făcut-o este în cartea tradusă în limba română. Am observat această iubire și smerenie, pe care le simțeai în el. Apoi am plecat în Essex, în nord-estul Londrei, unde fondase acea mănăstire și am vrut să devin călugăr. Mi-a spus „Nu, Klaus! Pe tine Dumnezeu nu te-a făcut să fii călugăr!”. Mai târziu am înțeles. Cum să vă spun?! De la convertirea mea, care s-a petrecut în Lausanne, în 1981, chiar din acea seară am vorbit în fața a o mie de oameni în catedrală. Dumnezeu m-a chemat să fac această mărturisire, pe care o fac și în fața dumneavoastră, mărturisire pe care am făcut-o de la New York la San Francisco, în Suedia, Atena, acum doi ani am întâlnit milioane de oameni în Rusia.

Preot în blugi

Atunci am învățat ceva. Preasfinte, vă rog să nu vă supărați pe mine, mulți oameni tineri mi-au spus că nu mai pot crede în bărboși. Ne umplu de teologie, ei spun adevărul, dar nu ne atinge. Nouă ne lipsește experiența autentică a lui Hristos. Asta este ceea ce mi-au spus! Când întâlnesc oameni tineri pe stradă, și asta se întâmplă de peste patruzeci de ani, un preot nu poate folosi cuvântul cu „fu..”, dar eu pot! Dacă acesta este limbajul tânărului pe care îl întâlnesc, atunci eu mă cobor la nivelul lui. Așadar, părintele Sofronie a știut că eu ar fi trebuit să devin un fel de preot în blugi! Iar astăzi sunt îmbrăcat tot în negru! Pot vorbi diferit, dar conținutul mesajului este același. Aceasta a fost ideea părintelui Sofronie!

Când în sfârșit mi-am scris cartea, părintele Sofronie mi-a spus că așa ceva nu se poate publica. L-am întrebat ce am greșit, iar el mi-a spus „Klaus, în cartea asta tu nu te lauzi decât pe tine, iar asta este ceva tipic pentru protestanți!”. Și într-adevăr, așa era! Am rescris cartea și a apărut 18 ani mai târziu. Dacă nu mă înșel, și după convertirea Sfântului apostol Pavel a durat vreo 14-15 ani până când a început să predice… În fond, nu este vorba despre povestea mea, Iisus Hristos este cel care trebuie lăudat, nu Klaus Kenneth. Abia după aceea părintele Sofronie și-a dat binecuvântarea. Problema era că atunci când semnasem contractul pentru tipărirea cărții, am primit o sumă mare de bani. I-am spus părintelui Sofronie că primisem acei bani, pe care i-am și cheltuit și l-am întrebat ce să fac, deoarece editura aștepta cartea.

Puterea rugăciunii

Și m-a întrebat dacă vreau să se roage pentru asta. Atunci am întâlnit pentru prima dată puterea rugăciunii. E vorba de editura Marshall din Londra, era cunoscută în toată lumea. Eu calculasem că dacă vor tipări cartea și o vor trimite în toate țările vorbitoare de limbă engleză, eu urma să fiu milionar. Părintele Sofronie a început să se roage și în primul an am primit o scrisoare de la editură că nu se vânduse nicio carte, la fel și în al doilea an. În cel de-al treilea an, cărți vândute – zero! Evident, eu nici măcar nu le trimisesem manuscrisul… Mi-au scris ei că renunță la contract! Astăzi nu mai există acea editură… Iată puterea rugăciunii părintelui Sofronie!

Apoi, următorul punct: voiam cu adevărat să devin ortodox. Comunitatea mea era o comunitate ortodoxă din Geneva. Arhimandritul Ioan a spus că nu poate să mă boteze pentru că eram deja botezat… Reformații, protestanții, catolicii și ortodocșii își recunosc reciproc botezul. Mi-a spus că puteam primi o mir-ungere, dar nu un nou botez. Dar dorința de a deveni cu adevărat ortodox era atât de puternică încât m-am dus la părintele Sofronie și m-am plâns că arhimandritul din comunitatea mea nu a vrut să mă boteze.

Părintele m-a întrebat „Vrei să mă rog pentru tine?”. I-am spus că da, iar el mi-a pus condiția să nu spun nimic la nimeni. Sâmbăta următoare m-am întâlnit cu arhimandritul Ioan, i-am spus din nou că vreau să mă botez și, surpriză, mi-a răspuns să vin săptămâna următoare ca să fiu botezat. Iarăși am văzut la părintele Sofronie puterea rugăciunii atunci când se ruga cu adevărat din inimă.

Zece ani de lecții din altă dimensiune

Adesea sunt întrebat „Klaus, ce povestea părintele Sofronie?”. Zece ani am primit lecții care parcă erau din altă dimensiune. Atunci când eram împreună – de obicei tu te duci la preot, dar de multe ori el venea în camera mea pentru că îmi cunoștea povestea și știa cât de sărac eram și că nu primisem niciodată dragoste – cred că stătea și câte două ore în camera mea, mă cuprindea cu brațul și mă înconjura cu dragostea sa pe care astăzi v-o transmit tuturor. Deoarece, cu cât dai mai mult, cu atât mai multă dragoste primești înapoi. Vă transmit această dragoste împreună cu puterea rugăciunii lui Iisus! În loc de a-l invoca pe Buddha, spune așa: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine!”.

Deseori când merg la liturghie, în America sau oriunde în bisericile ortodoxe, când preotul spune rugăciunile și corul răspunde „Doamne miluiește!” – de doisprezece ori, de patruzeci de ori – lumea se întreabă ce înseamnă „Doamne miluiește, Iisuse Hristoase!” Nu e „Buddha, Buddha”! 

Și asta vreau să vă transmit. Când vezi câte probleme poți avea cu tine însuți, cu dragostea de sine, cu dependențele de alcool, de pornografie, de nicotină și îți dai seama că nu le poți birui, atunci „Doamne miluiește!” devine autentic. Pentru că noi toți ne aflăm în fața unor arme ale satanei, ale celor cinci simțuri și ale ispitelor pe care ni le oferă lumea. Ele ne prind și nu reușim să ne eliberăm de ele. Atunci trebuie să spunem „Doamne miluiește!” sau „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, miluiește-ne pe noi!” Asta am învățat în zece ani împreună cu părintele Sofronie! Asta înseamnă rugăciune!

Când te rogi nu pierzi, ci câștigi timpul

De vreo două săptămâni am o nouă idee. Pentru mine, rugăciunea are trei niveluri. Primul este acela în care iei o carte de rugăciuni ortodoxe și în paranteză fie spus, sper că aveți cu toții rugăciunile dimineții, rugăciunile de seară, rugăciunile dinainte de împărtășanie… sunt atât de minunate și le știu pe de rost, este bogăție pură! Deci acesta este nivelul în care le citești. Este un lucru pe care îl fac mulți oameni doar pentru că este „ceva ce trebuie făcut”! Nu! Iubirea niciodată nu „trebuie”, iubirea este un magnet. Iubirea nu este o obligație.

Dacă vezi că atunci când te rogi nu pierzi, ci câștigi timpul, atunci ajungi la al doilea nivel, în care te rogi conștient, simțind din inimă, chiar crezând ceea ce citești acolo. Și dacă pe urmă auzi la Liturghie „fericiți cei săraci cu duhul”, poate te întrebi „Chiar sunt cu adevărat sărac cu duhul? Dar eu mă simt chiar bine. Nu fur de la oameni, nu sparg bănci, sunt un om bun, nu?”

Fericiți cei ce plâng pentru că aceștia se vor mângâia! Vedeți, acesta este nivelul în care înțelegi și zici „Doamne, ajută-mă să devin sărac cu duhul pentru că văd că singur nu reușesc!” Rugându-vă așa, întreaga Românie se va schimba. Se roagă la fel și în Ucraina, se roagă la fel și în Rusia și după aceea se războiesc! Dacă ar vorbi serios în rugăciune, nu ar mai putea face asta! Și acesta este cel de-al treilea nivel! 

Al treilea nivel de rugăciune

Eu când mă rog (mă rog dimineața și seara, soția mea este din Muntenegru, este și ea ortodoxă și se roagă la fel), stau în fața Lui, El chiar este prezent! (arătând spre icoana lui Iisus). Nu este fantezie sau o închipuire! Iisus a spus „Acolo unde sunt doi sau trei oameni adunați în numele Meu, sunt și Eu între ei!” Și așa L-am cunoscut ca prieten. Abia atunci te rogi în cel de-al treilea nivel, în care știi că ești în prezența lui Hristos! Și atunci ți se poate întâmpla ce i s-a întâmplat sfântului Siluan, care a stat în fața icoanei și dintr-odată Hristos însuși era prezent în icoană. Abia atunci suntem ortodocși cu adevărat! 

Voi sunteți tineri, eu am 77 de ani, mă duc curând! Dar voi sunteți viitorul! Și când vor veni problemele, va exista o singură soluție: dacă sunteți bolnavi, mergeți la spital, iar spitalul este biserica! Aveți nevoie de doctori? Aceia sunt preoții! Aveți nevoie de tratament? Acesta este împărtășania! Împărtășania ne vindecă și ne face liberi! Dar nu teoretic, nu teologic și nici filosofic, ci trebuie să fie întotdeauna personal, interiorizat. Vă mulțumesc frumos!

---

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!

Valoarea donației

20 €

5 €

10 €

31 €

50 €

100 €

300 €

Altă valoare

Valoare

€

Frecvența donației

O dată

Săptămânal

Lunar

Pomelnic Vii:

Adormiți:

Adresa de email

Numele de pe card

Donați