Cum și de ce plângem – părintele Teologos

Dacă plânsul după Dumnezeu aduce pacea, atunci cu adevărat merită să analizăm de ce plângem și cum putem să plângem cu plânsul duhovnicesc. Amintim de asemenea, cauzele contemporane care ar trebui să ne înmoaie inima și ne împingă să plângem – dincolo de păcatele noastre.

Urmărind acest material veți afla niște sfaturi practice în acest sens. Trebuie să ne găsim pacea și să scăpăm de duritatea inimii noastre.

Vizionare plăcută! (după clip aveți podcastul și transcriptul)

Powered by RedCircle

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Plânsul după Dumnezeu. Ce ne oprește

Am vorbit în episodul trecut despre plânsul ca făcător de bucurie și așa și este – desigur că ne referim la plânsul după Dumnezeu. Ceea ce se întâmplă este, de fapt, similar cu fenomenul în care o mamă se ascunde de copilul ei ca acesta s-o dorească și mai tare, însă când vede că cel mic începe să plângă, atunci mama îndată își face apariția.

Acest lucru se întâmplă și în relația noastră cu Dumnezeu și asta din, aproximativ, aceleași motive: adică noi oamenii suntem căzuți, suntem fii ai lui Adam și credem că le știm pe toate, că le facem pe toate, că le putem pe toate și ne aventurăm să facem totul singuri, inconștienți de pericolele care ne pândesc. Ca și sugacii, nu… Chiar mai mult, strigăm către Dumnezeu că „N-avem nevoie de Tine! Nu exiști!” și atunci ne încurcăm în ițele logicii noastre, în problemele de netrecut, în incapacitatea logicii noastre de a rezolva ecuația umană. Înțelegeți?

Vedeți că logica nu este capabilă să-l rezolve pe om, însă este destul de capabilă să-și dea seama de această neputință a sa. Această tensiune ar trebui să-l împingă pe om în spre credința în Dumnezeu. Din păcate, însă, cum spuneam, cei mai mulți nu mai cred în Dumnezeu, din varii motive – cel mai adesea fiind vorba de faptul că li s-a prezentat un dumnezeu fals, s-au scandalizat sau nu vor să accepte consecințele existenței lui Dumnezeu. Adică nu vor să accepte lepădarea de patimi, fraților. Vrem să fim îmbrățișați cu patimile noastre, asta e problema.

Urmările lipsei de credință

Datorită faptului că nu mai cred în Dumnezeu, această tensiune crește până când sistemul nervos nu mai rezistă și pleznește. Și atunci apar problemele mari: depresia, plânsul disperat și nu cel după Dumnezeu. Astea sunt mari probleme care nu sunt rezolvate decât de credința cea adevărată – care are efect terapeutic. Erezia – falsul dumnezeu sau drumul mai mult sau mai puțin fals că către Dumnezeu – nu are efect terapeutic, datorită faptului că nu duce niciunde. Astfel problemele nu sunt rezolvate.

Acestea cresc cu atât mai mult cu cât oamenii sunt mai mândri, se cred mai capabili, se cred mai apți – adică mai atei. Ei cred că știu foarte bine tot ce li se întâmplă și cum să-și rezolve problemele. Fraților, nu e așa!  Când spun „atei” nu subînțeleg aici numai pe ateii declarați, ci – într-un sens mai larg – și pe cei care sunt atei prin comportamentul lor, adică nu relaționează deloc sau aproape deloc cu Dumnezeu. Sunt creștini doar declarativ, doar cu numele fraților, și nu ca mod de viață.

Să nu uităm că suntem în pragul unui război nuclear, fraților. Eu personal, așa ca monah, nu prea urmăresc ce se întâmplă pe glob, însă îmi este foarte dificil să găsesc fapte concrete care să arate Ortodoxia declarată sau prin comportament – în cazul unor fapte sau oameni mai mult sau mai puțin care se declară pe sine ortodocși sau mă rog, creștini. Asta se vede doar în cazul unor oameni așa pe ici pe colo, în cazul unor oameni izolați. Spun asta pentru că Ortodoxia nu este un partid, un curent de gândire – ortodoxia este modul corect de a fi, după cum spune părintele Rafail Noica și alți mulți părinți sau, cealaltă definiție pe care o spun de multe ori, Ortodoxia este medicina corectă care vindecă sufletul.

Astăzi, cei care sunt la putere, fraților, nu știu cât sunt de ortodocși. Înțelegeți? Sau mai bine zis, știu, dar să nu intrăm în detalii.

Arme de distrugere

Dacă cei care sunt totuși creștini se comportă astfel atunci ce putem să spunem despre asiatici, despre necreștini? Nu știu dacă știți, la ora asta cea mai puternică armă de pe glob – mai puternică, mai puternică decât avioanele americane și decât tancurile rusești este o aplicație făcută de chinezi – TikTok.

Este o armă de importanță națională pentru ei, am mai amintit asta și sunt folosite la maxim toate cunoștințele științifice posibile astfel încât să genereze oamenilor dependență de această aplicație și să le genereze plăcere. E o formă de drog, fraților – o plăcere distorsionată, păcătoasă ca să le termine mințile nu numai lor, adică utilizatorilor, ci și urmașilor lor, copiilor lor. Bineînțeles, asta dincolo de faptul că le distruge productivitatea și capacitatea de atenție și de concentrare.

Trebuie să știți că sunt algoritmi de IA diferiți pentru China și pentru restul lumii. Înțelegeți? Vă  este spionat celularul și tu însuți cât de mult se poate pentru a te face dependent – sunt folosiți inclusiv algoritmi de recunoaștere facială pentru a promova ce este mai adictiv, mai atractiv și într-un ritm cât de alert posibil. Știți foarte bine că durata videourilor e limitată astfel încât pușeul de dopamină, excitarea să fie din ce în ce mai deasă, mai rapidă. De asemenea, comentariile și titlurile sunt limitate la foarte puține caractere ca să te limiteze în gândire, să nu te poți exprima. Să fie totul rapid, superficial.

Asta e o formă de război, fraților. E crunt.

Din cauzele menționate mai sus, medicul Dumnezeu – am spus că este terapeutic Dumnezeu și Ortodoxia este terapeutică – harul lui Dumnezeu care ne iubește foarte mult, de multe ori se retrage pedagogic încă de la începutul deviației noastre astfel încât să ne arate că nu mergem în direcția corectă. Dispare siguranța, dispare luminarea, dispare iubirea, dispare pacea.

Omul cel vechi

Coloana vertebrală a lui Adam celui căzut, a omului celui vechi din noi este egoismul, duritatea inimii, îngâmfarea, ÎN-fumurarea. Îmi place foarte mult acest cuvânt românesc – „înfumurare” – pentru că arată exact fenomenul de întunecare a minții care apare în clipa în care cineva se încrede în sine.

Ceea ce trebuie noi să facem acum este să ne oprim din goana asta și să ne întoarcem puțin înspre noi înșine și să plângem puțintel, fraților. Dacă nici amenințarea cu un război nuclear, dacă nici o armă de puterea de distrugere a Tiktok-ului nu ne pune puțintel pe gânduri, nu știu ce ne mai poate pune pe gânduri să ne întoarcem din faptele noastre cele rele, să ne pocăim, să plângem.

Trebuie să nu încetăm să ne închipuim mereu în noi și să ne cercetăm adâncul, abisul  focului veșnic și pe slujitorii nemiloși, pe judecătorul neîndurat și neiertător, fraților, ca să ne putem pocăi puțin, să ne putem înmoia inima puțin. Trebuie să ne gândim la prăpastia nemărginită a văpăii celei de sub pământ – astea nu sunt iluzii. La coborâşurile strâmte ale locurilor şi hăurilor subpământene şi înfricoşătoare, fraților – abisale – și toate acestea.

Toate acestea și ca și realități concrete, însă și ca și înțelesuri spirituale: nişte coborâşuri şi prăpăstii haotice ale unor străfunduri aproape subcreaţionale, dobitocești. Știți foarte bine la ce mă refer. Sper să nu știți, dar cred că știți. Sau ale unor stări în care creaţiunea e redusă în trepte gradate la o diminuare a existenţei, ajungând aproape să fim niște umbre ale existenţei. Sunt trepte de umbră care chinuiesc tocmai prin această împătimire extremă de o creaţiune lipsită de izvorul existenţei sale care este Dumnezeu. Aceasta e şi o permanentizare a unei stări de suflet lăbărţată – ne sborșim, ne lăbărțăm – lipsită de intensitatea trăirii în plinătatea vieții. Paradoxal, voi tinerilor căutați această intensitate, însă o căutați acolo unde nu e, fraților – adică în trup – și o căutați așa cum nu trebuie – adică prin râs.

Îmi aduc aminte de un citat al Eclesiastului: „Nebunul ridică glasul, în râsul lui, dar bărbatul înţelept de-abia zâmbeşte liniştit”. Asta e semnul înțelepciunii: un zâmbet liniștit, abia schițat. Asta se realizează, fraților, dacă ne gândim, cum spuneam, la cele de mai-sus, la judecată, la iad, dacă ne ținem mintea în iad și nu deznădăjduim, după cum spunea Sf. Siluan Athonitul. Pentru că lăbărțarea existențială care se află în sufletul nostru – adică DES-frânarea, fraților, la asta mă refer – această băltire existențială să fie strânsă prin cutremurare și să ne unească cu curăția prin focul plânsului cel de bucurie făcător. Înțelegeți? Plânsul e un foc și naște bucurie.

Plânsul duhovnicesc și pocăința

Am spus că plânsul duhovnicesc ne provoacă bucurie și moartea în Hristos, libertate. Pocăința este calea libertății și moartea este poarta către viață, către înviere. Am făcut un întreg episod pe tema asta. Așa scăpăm de război, fraților, nu altfel.

Trebuie să stăruim, plini de cutremur, în cererea rugăciunii, stând în faţa Judecătorului, în fața Domnului ca niște vinovați, ca să stingem cu înfăţişarea din afară şi cu starea dinăuntru mânia Dreptului Judecător. Adică plecăm capetele, să fim pioși. Să nu zicem că ceilalți sunt de vină și noi nu. Să nu încercăm să ne ascundem și să dăm bir cu fugiții sau să „ne aranjăm” crezând că putem să scăpăm cu patimile noastre. N-o să scăpăm. Ochiul lui Dumnezeu este atotvăzător, Dumnezeu este atotștiitor. Nu scăpați, fraților.

Un exemplu din viața Sfântului Porfirie despre delicatețea lui Dumnezeu

Să vă spun o fază: Sfântul Porfirie era la un moment dat cu niște ucenici sus la ultimul etaj al unui bloc foarte înalt și le zice Sfântul Porfirie: „Acum o să coborâm, o să vină un taxi, să ne urcăm în el, dar nu o să vorbiți”. Coboară ăștia, într-adevăr vine un taxi, se urcă în mașină, Sfântul Porfirie în față, ceilalți ucenici în spate. Șoferul îl vede pe Sfântul Porfirie că e preot, monah și începe să-și bată joc de monahi, începe să-i ia în râs pe preoți: că lipitorile societății, că nu fac nimic, că sunt trântori și așa mai departe. Ucenicii lui fierbeau în spate, dar nu puteau să zică nimic pentru că le-a spus avva, Sfântul Porfirie să nu zică nimic.

După nu știu cât timp în care îi făcuse troacă de porci taximetristul, zice și Sfântul Porfirie: „A fost odată ca niciodată, a fost un om. Și omul ăsta avea un prieten, un vecin care era foarte bolnav. Și prietenul l-a îngrijit pe vecinul său. Și îl îngrijea foarte mult, se ostenea foarte mult cu vecinul său care era bolnav, însă dracul iubirii de argint a intrat în inima celui care îngrijea și și-a omorât vecinul și i-a luat averea – o vie era, da și a vândut-o. Și cu banii pe care i-a luat s-a făcut taximetrist.”

Și în clipa respectivă șoferul pune o frână și zice: „De unde știi?”… Și atunci zice Dumnezeu prin gura Sfântului Porfirie: „De vreme ce știe robul meu, știu și Eu.” Și Sfântul Porfirie zice: „De vreme ce știe Dumnezeu, știu și eu. Hai, să te spovedești!”

Vedeți, fraților, Dumnezeu e foarte delicat, fraților – foarte delicat și așteaptă să ne pocăim, dar nu îi scapă nimic. Însă dacă noi nu ne pocăim, fraților, ne aduce Dumnezeu în locul în care ni se va frânge inima, în care ne vom smeri – să vă mai spun o altă fază, tot cum Sfântul Porfirie, că tot veni vorba.

Un alt exemplu despre delicatețea lui Dumnezeu

La un moment dat vine un grup de închinători la Sfântul Porfirie, printre care era și un frate care îi dă în dar o icoană Sfântului Porfirie. 

Sfântul Porfirie orbise de bătrânețe și începe să mângâie icoana: Ce frumoasă icoană, extraordinară, mulțumim foarte mult pentru icoană! Să vă binecuvânteze bunul Dumnezeu!”

Și frații zic: „Slavă lui Dumnezeu, părinte Porfirie, spuneți-ne un cuvânt de folos!”

Dar părintele Porfirie își făcea în continuu de lucru cu icoana: „Extraordinară, icoana! Dar cine a făcut-o? Cine s-a ocupat de ea? Fenomenală, icoana!”

Un frate zice: „Eu, părinte. Binecuvântați! Spuneți-ne un cuvânt de folos!”

„Fenomenală, icoană! Extraordinară, icoană! Dar cum ai făcut-o, cum ai lipit-o?”

Icoana era hârtie lipită pe o bucată de lemn. Și fratele zice: „Lăsați, părinte, spuneți un cuvânt de folos! Mare brânză acuma. Am pus clei, am pus foaia și s-a lipit.”

„Fenomenal! Fenomenal! Dar cum de ai pus cleiul, cum de ai lipit-o! Extraordinar, ce bună este…!”

„Părinte, lăsați-o baltă! Bine, am întins cleiul, am pus hârtia și s-a lipit.”

”Dar ce bine este lipită, dar cum de s-a lipit așa de netedă…?”

„Părinte, lăsați-o, spuneți un cuvânt de folos!”

„Extraordinară este icoana, dar cum de ai lipit-o?”

”Părinte, lăsați-o… Cum am lipit-o? Am pus jos, am pus clei, am pus hârtie, a pus o bucată de lemn și m-am suit cu picioarele ca să se preseze!”

”Ei, vezi! – spune Sfântul Porfirie. Asta să nu o mai faci!”

Înțelegeți? Sfântul Porfirie avusese descoperire de la Dumnezeu că fratele respectiv se urca cu picioarele pe icoană, adică punea un lemn, se urca cu picioarele ca să preseze hârtia să se lipească bine. Și Sfântul Porfirie l-a adus încet-încet până când fratele s-a spovedit public, a spus public. 

Înțelegeți? Dumnezeu e foarte delicat, dar nu se batjocorește.

Rugăciunea stăruitoare

Fraților, trebuie să plângem, căci nu poate Domnul să treacă cu vederea sufletul văduvit, care stă plin de durere în faţa Lui şi dăruieşte osteneli Celui neostenit – adică lui Dumnezeu. Înțelegeți?

Pe Dumnezeu nu-l deranjează rugăciunea noastră stăruitoare, ci din contră, se bucură pentru că știe că noi astfel ne hrănim. Dar să avem grijă să nu rănim persoane. În clipa în care cineva ne cere ajutorul, să dăm ajutorul cu discernământ bineînțeles, dar să ne rugăm îndelung. Și atunci când îi ajutăm pe ceilalți, să ne rugăm îndelung! Pentru că sufletul se hrănește cu harul lui Dumnezeu care vine – dincolo de Sfintele Taine – prin faptele bune dintre care la loc de cinste este rugăciunea, spovedania și plânsul, jalea interioară.

Trebuie să știți că cel care a câștigat lacrima sufletului, tot locul îi este potrivit pentru rugăciune pentru că el are această flacără înlăuntrul său. Harul este în el precum copilul în pântecele mamei și cel care are acest dar simte viața înăuntrul său.

Cu toate acestea, știți cum e: precum comoara care e ascunsă adânc în pământ e mai la siguranță decât cea arătată în piață și nu o fură furul, la fel și virtutea ascunsă e mai sigură decât cea afișată. Uneori părinții ajungeau la mari extreme ca să-și ascundă virtutea, să știți. Spuneau chiar că virtutea arătată nu mai e virtute. Să vă dau un exemplu.

Un exemplu despre ascunderea virtuții

La un moment dat au venit în schit părinții mari din pustie și i-au spus dicheului – avva schitului – că vor să vadă pe toți părinții din schit. „Avva, vrem să îi vedem pe toți părinții din schit.”

Acuma, știți cum e, în schit toți sunt buni, dar unii cu ciudățeniile lor, mai există și uscături în orice pădure și din cauza asta avva l-a chemat deoparte pe un frate și i-a zis: „Uite, care-i treaba! Te duci cu părinții prin schit, dar nu îi duci la ăla, la nebun.” Că era unul care era nebun în schit, care stătea în praf și se juca cu pietricele. Aduna toată ziua pietricelele și le punea în două grămezi. Iar le aduna, iar le punea în două grămezi. „Nu-i duce acolo, că se scandalizează oamenii, că văd că ăsta își pierde vremea toată ziua!” 

Și fratele: „Binecuvântați, părinte!” S-a dus, i-a dus prin toate chiliile pe la toți, s-au întors și când să plece, dicheul zice: „A fost frumos în schit?” „Da, foarte frumos. Dar să știți că nu ne-ați dus la toți părinții din schit.” Și au plecat.

Atunci, s-a înfiorat avva și l-a chemat pe fratele și zice:„I-ai dus la toți?” „Părinte, i-am dus la toți în afară de cel care, după cum ați spus sfinția voastră, să nu îl vadă că nu e frumos…” 

Atunci avva s-a dus imediat la fratele respectiv și i-a zis: „Care e lucrarea ta, ce faci?” Și ăsta râdea în continuu, făcea pe nebunul. L-a strâns tare avva cu ușa și până la urmă s-a arătat cine este omul ăsta. Ce făcea? Ăsta își urmărea gândurile. Urmărea orice gând care intră în minte și dacă venea un gând bun, punea o pietricică de-a dreapta. Dacă venea un gând rău, punea o pietricică de-a stânga. Și dacă erau mai multe pietricele de-a stânga decât cele de-a dreapta nu mai mânca pe ziua aia.

Fraților, asta e asceză inumană. Nu faceți asta că vă pierdeți mintea și muriți de foame. Înțelegeți?

Fratele făcea asta ca să-și ascundă trezvia maximă și jalea interioară și să nu fie deranjat astfel încât să se gândească tot timpul la moarte și că poate să moară chiar azi de foame, dacă nu are gânduri bune. Astfel se păstra într-o continuă stare de trezvie. Părinții nu se jucau, fraților. Înțelegeți? 

Plânsul înmoaie inima

Așa ne recomandă și Sfântul Ioan Scărarul să nu fim ca cei care își îngroapă morții care acuma îi plâng și acuma se îmbată pentru ei. Ci, din contră, să fim ca cei legați în lanțuri – după cum și suntem – și suntem biciuiți permanent de călăi, de chinuitori. Chinuitorii sunt gândurile, fraților, uneori chiar și oamenii, semenii noștri după cum îngăduie bunul Dumnezeu. Nu că ei sunt răi, că vrea Dumnezeu să ne înmoaie inima. Dacă cineva avansează atunci poate să fie chiar vrăjmașul, diavolul care se luptă direct, însă pe diavol, semnul crucii, ascultarea, spovedania și jalea interioară, plânsul – subiectul de azi – îl alungă.

Da, fraților, cel care odată plânge și altă dată se desfată și râde este asemenea celui care aruncă în câinele iubirii de plăcere cu ciolane și cu pâine; adică se preface că îl alungă când, de fapt, îl cheamă. Nu azi așa, mâine așa!

Înfruntarea ispitei

Noi trebuie să ne adunăm mintea și să nu iubim să fim văzuți; să fim ieșiți către inima noastră și acolo să fim văzuți de Domnul. E adevărat că asta o să fie foarte greu de obținut și asta nu pentru că într-adevăr e greu prin firea noastră, ci datorită faptului că dracii se tem de adunarea minții precum se tem hoții de câini și o să se lupte acerb ca omul să nu-și adune mintea. 

Deci, fraților, vrăjmașul o să facă tot posibilul să nu se întâmple asta. Trebuie să știți că atunci când omul are mintea adunată atunci începe să-L vadă pe Dumnezeu și omul începe să trăiască legătura cu El, lucru care satisface atât de tare inima că omul începe să țâșnească lacrimi din inima lui și din mintea lui. Mintea omului atât de mult se desfată încât toată existența umană se lipește de Dumnezeu și nu mai poate fi desprinsă de Acesta. Aceste experiențe nu pot fi uitate toată viața și-l hrănesc pe om toată viața, și-l scot pe om din marasmul îndoielilor.

Din viața Sfântului Paisie Aghioritul

Să vă dau un caz.

Sfântul Paisie când era mic era foarte evlavios și fratele lui îl invidia și dorea să-L desprindă de Hristos și să-i facă rău. Într-o zi a discutat asta cu un prieten care credea în teoria lui Darwin – că omul a ieșit din maimuță. Și a zis prietenul lui: „lasă că ți-l scot eu pe el din toate lucrurile astea”. Și s-a dus la micul Arsenie, deci la viitorul Sfânt Paisie și i-a zis: „Hristos a fost un om bun, dar nu poți să zici tu că Hristos a fost chiar Dumnezeu, nu, nici vorbă. A fost unul din marii inițiați ca și Confucius, Buda. N-a fost Dumnezeu că omul a ieșit din maimuță.” Și-i explică toată teoria lui Darwin.

Micul Arsenie a fost distrus total în universul său interior și avea gânduri crunte de îndoială și se ducea la un mic paraclis care era în marginea satului, al Sfintei Varvara și plângea acolo în continuu…. Spunea: „Doamne, eu am crezut în Tine, că TU ești Dumnezeu, că Tu ne poți mântui, că ești iubitor și Tu nu ești, Doamne… Ajut–mă pe mine! Ce mă fac eu acum?” Și în continuu plângea cu orele singur acolo, în paraclis. Și la un moment dat când nu mai poate Sfântul Paisie de plâns și așa mai departe – micul Arsenie, da, în viitor Sf Paisie – zice cu toată existența lui: „Doamne, eu nu știu dacă Tu ești Dumnezeu sau nu, dar pentru că ai fost așa de bun cu noi, eu tot pe Tine Te iubesc! Tot pe Tine Te iubesc!”

Și atunci, fraților, se deschis singure ușile împărătești și apare acolo Domnul nostru Iisus Hristos cel Viu. Apare singur în ușile împărătești și avea în mână o evanghelie pe care erau scrise niște cuvinte. Și Mântuitorul spune cuvintele respective: „Eu sunt învierea și viața. Cel care crede în Mine chiar dacă va muri, va trăi.” Și dispare Domnul.

Și atunci îi trece tot războiul la Viitorul Sfânt Paisie, la micul Arsenie. Și zice Sfântul Paisie: „Acum să vină cineva la mine să-mi spună mie că omul a ieșit din maimuță.” Înțelegeți?

Înțelegerea plânsului

Vedeți fraților că plânsul și căutarea lui Dumnezeu până la marginile existenței noastre Îl găsește pe Dumnezeu pentru că Dumnezeu Cel necreat și transcendent apare dincolo de limitele existenței noastre create.

Fraților, aici pe pământ nu suntem chemați la nuntă. Asta va fi în cer. Aici pe pământ suntem chemați, negreșit, ca să ne plângem păcatele noastre.

Acuma, trebuie să știți că unii se silesc în clipa fericită a plânsului să nu cugete la nimic. Asta nu e bine, fraților, pentru că suntem ființe raționale și deci e nevoie de gândul analog. Nu trebuie să alungăm gândul la moarte, la starea noastră de păcătoșenie, la dorul după Dumnezeu sau la orice altceva ca să plângem pentru că numai dobitoacele plâng din cauze iraționale – mecanice că s-au lovit undeva sau chimice, o substanță care face rău. Plânsul ca să fie duhovnicesc, să fie bineplăcut lui Dumnezeu, trebuie să fie cu sens și cu o cauză bineplăcută lui Dumnezeu.

Aici gândul la moarte este foarte, foarte bun. Am mai discutat despre acesta. De exemplu, în clipa în care ne întindem în pat să ne închipuim că ne întindem în mormânt și atunci vom căpăta, pe de o parte, o seriozitate a minții, iar pe de altă parte vom dormi mai puțin și mai ușor. La fel și cu mâncarea, spune Sf. Ioan Scărarul că dacă în clipa în care mâncăm ne aducem aminte ce mâncare o să fim și noi viermilor, vom mânca mai puțin. Să nu mergem la masă ca necuvântătoarele! Desigur că cea mai mare adunare, retragere nu este din mâncare și somn cât din egoism din voia proprie și astfel ne vom dobândi libertatea, vom dobândi puterea inclusiv în fața ocărilor.

E adevărat că dobândim o mare putere, însă nu se potrivește teologia și lucrarea de învățător cu starea noastră de plâns. Pentru că a face pe dascălul risipește plânsul, dacă aceasta nu e de la Dumnezeu, dacă nu ne validează Dumnezeu. Știți cum e: dascălul stă la catedră în timp ce cel ce plânge e pe gunoi, în sac.

Atenție

Să avem grijă ca în plânsul nostru să nu se amestece și lacrima slavei deșarte, fraților, că aceasta e fără de har, pleacă tot harul. Cu atât mai rău lacrimile care provin din mândria rănită, mânia sau egoismul rănit. Acestea sunt străine de Dumnezeu. Ce părtășie are întunericul și lumina? După cum zice la Scriptură.

Să avem grijă, deci, că rodul străpungerii mincinoase este părerea de sine, fraților. Ne credem că suntem cineva că avem lacrimi, că am avansat… Înțelegeți? Acesta este ca cel ce a luat o sabie de la Domnul și se omoară cu dânsa, se sinucide. Asta, mai ales dacă îi judecă pe ceilalți și-i vede inferiori că n-au lacrimi.

Fraților, trebuie să fim simpli și sinceri și în comportamentul nostru și în rugăciunea noastră și în lacrimile noastre. Fraților, nu-L impresionăm noi pe Dumnezeu că toate de la El sunt. Inclusiv darul lacrimilor. Poate să ți-l ia și devii ca un butuc. Dumnezeu e Tată, dragii mei, și nu are El nevoie de lacrimile noastre. Noi avem nevoie de ele ca să ne vindecăm de rănile noastre. Dumnezeu dorește ca mai degrabă omul să se veselească din iubirea față de El și din bucuria interioară a sufletului.

Cel care are străpungere adevărată este mângâiat de Domnul și se simte ca un pui mic în siguranță.

În clipa în care plângem cu gândul la focul cel veșnic și plângem cu gândul la bucuria și fericirea raiului atunci toate cele de pe pământ ni se vor părea secundare, inclusiv războiul ce stă să înceapă.

Dacă însă nu vom avea mintea la cele cerești, vom încerca să evităm plânsul, atunci ne vom simți hăituiți și nemulțumiți chiar în timp de pace fără să ne urmărească nimeni. Adică stăm liniștiți și de fapt, noi ne simțim nemulțumiți orice s-ar întâmpla.

Fraților, nu e greu! Nu e greu pentru că bunul și dreptul nostru Judecător va ține sigur seama, ca în toate pe care le judecă, de putința sau neputința noastră. Așa o să fie și cu lacrimile. Da, fraților. Știți, sunt picături mici de lacrimi, ca de sânge, vărsate cu durere; și sunt șiroaie ce curg din belșug fără durere și efort. Acuma, eu judec pe cei ce se ostenesc mai mult după durerea lor și nu după cantitate. Și cred că și Dumnezeu la fel.

Așa să ne ajute bunul Dumnezeu!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!