Plânsul de bucurie făcător – părintele Teologos

Vizionați un material despre una dintre cele mai importante mijloace ascetice pentru curățirea sufletului nostru: plânsul duhovnicesc. Ce este și care sunt efectele acestuia?

Urmărind acest material veți afla toate aceste lucruri precum și multe altele legate de plânsul după Dumnezeu.

Vizionare plăcută! (după clip aveți podcastul și transcriptul)

Powered by RedCircle

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Icoanele plâng…

În ultima vreme multe icoane plâng. Și de ce plâng icoanele? E simplu! Pentru că situația e de plâns, fraților. Plâng icoanele pentru că noi nu mai plângem.

Mă gândesc acum la plâns și îmi vine să plâng pentru că, de fapt, astăzi foarte lume plânge însă pentru ce nu trebuie. Acuma, o s-mi spuneți că astăzi, pe de altă parte, că aproape nimeni nu mai plânge, cum am spus și au la început, lucru care, paradoxal, este simultan adevărat.

Vedeți, plânsul, iar nu râsul, este dovada celor mai înalte, celor mai intense trăiri. Țin minte o întâmplare: era un echipaj al unei nave de explorare care a acostat pe o insulă părăsită și când a coborât echipajul atunci a văzut că într-un tufiș era un om sălbatic, o arătare care aducea a om. Au fugit după omul respectiv, l-au prins într-un final și l-au dus oarecum cu forța la foc și când l-au pus la foc să se încălzească, omul a început să plângă. Da… Și atunci echipajul a spus: „Aha! Ai rămas om, de vreme ce plângi!” Înțelegeți?

Ce este plânsul?

Plânsul este dovada celor mai înalte trăiri, a dragostei, a iubirii, a izbăvirii. Vedeți că omul începe să plângă în clipa în care este inundat de iubire. Când trece prin cele mai înalte trăiri. Când este aproape de Dumnezeu, când harul lui Dumnezeu îl inundă.

Vedeți că cel mai mare și mai mic verset din Sfânta Scriptură este acesta: „Jesus wept!” – „A lăcrimat Iisus”.

Împărțirea în versete a Scripturii aparține lui Stephen Langton, un arhiepiscop de Canterbury în 1227. Acesta a fost atât de impresionat că Domnul a lăcrimat în episodul învierii lui Lazăr încât a păstrat într-un singur verset doar aceste două cuvinte „Jesus wept!” – „A lăcrimat Iisus”. În acestea se cuprinde toată drama omenirii. Acesta este cel mai mic, dar și cel mai mare verset din toată Sfânta Scriptură, fraților. Și asta pentru că, vedeți voi, Domnul a lăcrimat nu pentru că a murit Lazăr. El fiind Dumnezeu știa că o să-l învie. Domnul a lăcrimat pentru noi toți ceilalți care suntem ca niște oi care nu avem păstor din cauza necredinței noastre, după cum notează explicit acolo Sfântul Ioan Teologul.

Plânsul, voia proprie și voia lui Dumnezeu 

Vedeți, cea mai intensă dorință a oricărei persoane, expresia sa către afară – este voia sa. În clipa în care voia se taie, se frânge, apare o durere. Noi trebuie să ne tăiem voile pentru că acestea sunt distorsionate și ne chinuie, ne tiranizează, ne stăpânesc – trebuie să tăiem voile chiar dacă acest lucru este dureros. Asta este moartea noastră față de ele. Moartea noastră față de lume, fie și numai în parte.

La Domnul, durerea a fost mult mai mare pentru că la El voia Sa de a ne mântui este mult mai puternică decât orice voie a noastră. Cu cât mai mare voia cu atât mai mare durerea. Desigur că Domnul nu avea voie distorsionată – ferească bunul Dumnezeu! asta este și hulă.

Mai ales, trebuie să accentuăm faptul că diferența principală dintre noi și Dumnezeu nu este atât intensitatea voilor, ci faptul că Dumnezeu este perfect, atotputernic și deci are voi bune, pe când noi avem voi rele. Fenomenal este aici faptul că cu toate că situația se prezintă astfel, Dumnezeu este mult mai flexibil, mai maleabil, mai respectuos relativ la libertatea noastră în ceea ce privește voia Sa. Înțelegeți? Chiar dacă este atotputernic, chiar dacă are voi bune, El face răbdare cu noi, de fapt. Are această flexibilitate a smereniei, de care vorbim de atâtea ori.

Desigur că într-un final tot Dumnezeu va avea ultimul cuvânt, tot își va face voia Sa, însă îl respectă desăvârșit pe om, libertatea umană chiar și în căderea sa. Spune Sfântul Paisie că dacă n-ar fi știut că Dumnezeu are ultimul cuvânt ar fi înnebunit demult. Și are dreptate Sf Paisie, să știți!

Această răbdare și smerire nemărginită a lui Dumnezeu în fața omului, această tăiere continuă a voii Sale de dragul omului – tăiere care se referă mai degrabă la situația de iconomie și nu la faptul că Dumnezeu este învins. Da. Din cauza asta apare faptul că Dumnezeu își taie voia pentru că ne iconomisește, face răbdare cu noi, ne respectă tot felul de distorsiuni până ne putem pocăi, până când încercăm să ne pocăim. După care, în clipa în care nu mai există posibilitatea pocăinței, atunci Dumnezeu își împlinește voia Sa.

Această răbdare a lui Dumnezeu generează, în termeni omenești vorbind, maximizarea durerii lui Iisus pentru a minimiza durerea umană. Desigur că Dumnezeu este nepătimaș în ființa Sa dumnezeiască, însă acest termen al durerii este cuvântul omenesc cel mai potrivit când ne gândim la Hristos în relație cu indiferența și comportamentul păcătos al nostru.

Crucea este durerea absolută și Dumnezeu a trecut prin Cruce pentru a anihila plăcerea absolută care este suma tutor păcatelor oamenilor din tot continuumul spațiu-timp. Înțelegeți?

De ce plângem?

Dumnezeu a făcut aceasta din iubire față de noi și nu ca să-I plângem de milă, fraților. Noi trebuie, însă, să plângem pentru păcatele noastre, însă nu în sens pietist, sentimental, să facem show pentru că iarăși păcătuim intrând în lumea simțurilor. Trebuie să plângem în inima noastră care este altarul lui Dumnezeu și, dacă Domnul dorește, acest plâns se va concretiza și în trup, adică în lacrimi în ochi.

Plânsul după Dumnezeu este expresia tristeții adevărate a sufletului, o simțire a inimii îndurerate care caută pururea nebunește pe Domnul și Mirele său după care însetează. Pentru că Dumnezeu însetează după om și omul trebuie să înseteze după Dumnezeu. Pentru că suntem departe de El, se frământă, se tânguiește și se ostenește cu durere sufletul nostru alergând după Domnul, ca în singurătatea alergătorului de cursă lungă, dacă știți la ce mă refer. The loneliness of the long-distance runner, cum este versiunea în limba engleză.

În această alergare, iubirea către Dumnezeu este ca un ac de aur care împinge inima înainte într-un zbor înalt care îl descoase pe om de toate cele lumești și se duce ca o porumbiță în brațele Tatălui cel ceresc.

Piedici și depășirea lor

Aici desigur că vrăjmașul dacă nu poate să ne oprească din alergarea noastră cel puțin ne face să ne atașăm de cele lumești – lucruri sau persoane și să ne scurtcircuităm această iubire și să se răcească zborul și alergarea și să ne prăbușim. Și deci o să plângem după ce nu trebuie.

Noi, însă, trebuie să ne păzim curați de cele ale lumii iubindu-le prin iubirea lui Hristos, luminate de soarele iubirii Acestuia și să ne continuăm alergarea plânsului nostru cu străpungere de inimă. Străpungerea este un chin neîncetat al conștiinței, care pricinuiește împrospătarea focului inimii, prin mărturisirea pe care o facem în fața lui Hristos în mintea noastră. Acest altar tainic, mistic, dar foarte concret, foarte real dinăuntrul nostru. Acest ac care ne străpunge inima ne descoase de grosimea celor lumești și ne subțiază adică ne sparge duritatea inimii, ne ajută să alergăm către Domnul cel duhovnicesc. Altfel nu se poate. De ce?

Stadii

După cum în natură avem mai multe stări ale materiei: solid, lichid, gazos și plasmă, focul este plasma pentru cine nu știe – la fel și în cele duhovnicești: avem pietrificarea păcatului, topirea acestuia prin apele plânsului, devenim lichizi, flexibili prin pocăința și smerenia noastră și prin asta devenim duh. Dacă ne păstrăm și ne creștem căldura la un moment dat, Duhul cel Sfânt ne aprinde și devenim o flacără. Înțelegeți?

Trebuie să trecem însă prin plâns și trebuie să avem râvnă pentru că altfel nu vom trăi. Flacăra vieții vine din flacăra râvnei. Înțelegeți?

Pocăința

Plânsul sau străpungerea inimii e o mărturisire a păcatelor făcută de minte lui Dumnezeu, un dialog nevăzut, neîncetat şi îndurerat, în care sufletul îşi recunoaşte necontenit păcatele în faţa lui Dumnezeu și cere iertare pentru ele. Sufletul e atât de concentrat în această mărturisire îndurerată, că uită să mănânce, biruind trebuințele firii. Asta este desprinderea și asta face plânsul.

De fapt, pocăința este lipsirea neîntristată de toată trebuința trupească. Asta e pocăința – despărțirea de trup înainte de moarte. După cum cei care sunt dependenți de jocurile pe calculator sau atașați de iubitul sau iubita lor și nu mai știu nimic altceva, cam așa ceva este și cel care plânge după Domnul. Continuu către Domnul și Maica Domnului.

Diferența capitală aici este faptul că Domnul și Mirele este Viu. Viu și iubitor, înțelegeți? Viu și atotputernic. Și deci concentrarea noastră până la intensitatea plânsului va sfârși în viață și în iubire desăvârșită. Nu în neant ca și în cazul jocurilor și a tiktok-ului și Dumnezeu mai știe ce alte rețele de comunicare, socializare.

Fuga de suferință – semnificație

Noi astăzi nu dorim să suferim pentru că nu dorim să iubim – dorim să fim iubiți, însă nu dorim să suferim și nu dorim să iubim. Și acest lucru nu ne împlinește pentru că fericirea vine din strălucirea iubirii noastre către ceilalți și nu invers. Numai găurile negre doresc în continuu să fie hrănite cu lumină fără să dea nimic înapoi. Găurile negre sunt imaginea iadului, fraților. Înțelegeți? 

Pe când stelele sunt cele care luminează și dau în continuu lumina iubirii. Să fim o stea, fraților! Plânsul după Dumnezeu este luminător pentru că este curățitor de patimi, de grosimea nepăsării noastre.

Păzirea plânsului

La început în alergarea plânsului nostru pentru a ne păstra concentrarea iubirii noastre față de Dumnezeu trebuie să ne înfrânăm și să ținem tăcerea. La început, fraților, ca să nu iasă căldura din noi, trebuie să închidem ușile ca și în casă, ca și în cameră, ca și la sobă – ținem închisă ușa ca să se încălzească înăuntru. Înțelegeți?

Atenție însă să nu rănim pe aproapele nostru, să nu rănim persoane pentru că Duhul cel Sfânt mângâietorul nu acceptă în delicatețea Sa să rănim pe cineva prin duritatea noastră. Adică nu o să ziceți când are nevoie soția sau când are nevoie soțul de voi, să nu ziceți: eu mă rog sau eu plâng sau… Fraților, nu așa!

Dacă avansăm, atunci o să vedeți că într-adevăr o să ajungem la nemâniere și la neținerea de minte a răului. Și când o să ajungem la desăvârșire o să depășim cu mut nemânierea și neținerea de minte a răului și atunci, cu darul Domnului, o să ajungem la smerita cugetare – o să însetăm după necinstiri, după post, necazuri – toate acestea coroborate cu neosândirea celor ce greșesc, cu nejudecarea acestora și împreună pătimirea cu ei fără, însă, să ne încărcăm cu păcate. Această împreună pătimire cu ceilalți, cu păcătoșii, înseamnă rugăciunea pentru ei, plânsul pentru ei și pentru noi toți, bineînțeles.

După aceea, dacă se ivește ocazia vom încerca să fim și exemple pentru ei și abia în ultimă instanță un cuvânt dres cu sare, fraților, fără presiuni imense. Un cuvânt dres cu sare, cu blândețe. Înțelegeți? 

Multele cuvinte pot să nască repulsie și sting flacăra străpungerii de inimă dinăuntrul nostru. Înțelegeți? Nu cu multe cuvinte! Cuvintele pot să fie o formă de violență, fraților. 

Paradox

Știți, asta-i un lucru minunat: plânsul este format din apă, din lacrimi, când de fapt el este o flacără. Flacăra iubirii de Dumnezeu, adică a jertfei făcătoare de viață. Aceștia care plâng au o hrană care îi va hrăni într-un mod cu totul nespus și dincolo de orice imaginație și de care nu se vor sătura niciodată, fraților, să știți.

Oamenii, însă astăzi, nu mai vor să plângă. De ce?  Pentru că ei cred că se arătă slabi dacă plâng, se arătă iubitori și o să fie luați în batjocură. Înțelegeți? Pentru că pentru ei iubirea față de ceilalți este o slăbiciune. Vor să fie tari! Ce distorsiune! …ca să nu zic altceva…

Fraților, oamenii se frâng nu pentru că sunt moi, și pentru că sunt prea tari. Oamenii nu se frâng pentru că sunt slabi, ci pentru că sunt sunt prea tari pentru prea mult timp. Too strong for too long. Am spus și în engleză ca să înțelegeți. Din cauza asta se frâng oamenii. Înțelegeți? Omul smerit nu se frânge niciodată. 

Și astfel oamenii care nu vor să sufere și nu vor să plângă, într-un final suferă cu mult mai mult și suspină cu mult mai mult înlăuntrul lor. Iată, înșelarea în care cad foarte mulți astăzi, mai ales tinerii.

Plânsul duhovnicesc

Sfântul Paisie

Fraților, dacă am ajuns la plânsul cel duhovnicesc, să-l ținem cu toată tăria. Și asta pentru că înainte de a se îmbiba în noi, de a intra în noi, de a fi a doua natură, dispare foarte ușor. Ne este furat foarte ușor de griji trupești, de tulburări, de plăceri și mai ales de vorbitul mult și de glumele cele deșarte.

Dacă însă plânsul și jalea intră în noi atunci nu mai pleacă ușor. Așa era Sfântul Paisie care imediat ce se depărta de oameni, începea să plângă. Unii părinți se sminteau de glumele pe care le făcea și de subiectele pe care le aborda uneori cu oamenii. Unii chiar l-au întrebat „de ce faci asta părinte?” și el spunea că oamenii nu ridică – nu mai pot să ridice subiecte serioase și sunt depresivi și din cauza asta mai e nevoie și de câte-o glumă, un cuvânt dres cu sare. Însă trebuie să fim foarte atenți aici – cum spuneam – pentru că asta alungă jalea de la noi. Și Sfântul Paisie imediat ce pleca, jelea, începea să plângă. Înțelegeți? Noi nu suntem la măsurile Sfântului Paisie, trebuie un mare discernământ. Să nu spunem multe glume!

Plânsul din depresie

Pentru că tot am amintit de depresie, aceasta este tristețea fără speranță, o formă de boală. E o tristețe fără de speranță, fără Dumnezeu, este o formă de descurajare foarte periculoasă, este înfrângerea ca stare de spirit. Nu o să insist foarte mult asupra acestui subiect acum, pentru că vorbim despre plâns și dacă dorește Maica Domnului și bunul Dumnezeu o să facem un episod special pentru depresie. Însă, fraților, pentru a ieși din depresie și a avea plânsul cel adevărat trebuie să ne rugăm cu intensitate, să nu băltim, să nu fim ca marea morsă mofturoasă! Înțelegeți?

Ce e de făcut

Trebuie să ne rugăm, să lucrăm, să spunem cuvinte de dor la Domnul și la Maica Domnului, să muncim și să ne jertfim pentru ceilalți cu discernământ ca formă a ascultării noastre și nu de capul nostru, ce ne puiază mintea. Și să relaționăm cu ceilalți, să vorbim cu ceilalți, să nu ne închidem în sine.

Să relaționăm cu ceilalți bineînțeles în limitele iubirii de oameni care este subordonată iubirii lui Dumnezeu. Să nu ajungem la cealaltă extremă, la chefuri și să mă duc și să nu știu ce.

Adică să nu se răcească iubirea de Dumnezeu și plânsul din cauza faptului că noi zicem că iubim pe oameni, când de fapt nouă ne place să stăm la taclale cu ei sau ne place să evităm rugăciunea. Pe de altă parte, dacă rănim om și zicem că „noi ne rugăm” în clipa în care el ne cere ajutorul, harul și deci și plânsul pleacă imediat. Am mai spus asta, fraților. Aceasta este o problemă fină care în mănăstiri este reglată prin intermediul starețului. Dacă cineva ne solicită în ora rugăciunii îl vom ajuta numai dacă are nevoie evidentă, evidentă și dacă este în duhul starețului, dacă are binecuvântarea starețului. Și dacă lucrul respectiv nu poate fi amânat. Înțelegeți? 

Plânsul și botezul

Revenind la plânsul de viață făcător, de bucurie făcător și de ce este atât de important, spune Sfântul Ioan Scărarul, chiar dacă este cuvântul cam îndrăzneț, că plânsul este mai mare ca botezul. Baia plânsului este mai mare decât baia botezului. De fapt, toți părinții vorbesc de acest citat – e un citat celebru.

De ce este mai mare? Pentru că botezul ne curăță de păcatele de dinainte de botez, care știți nu sunt, pe când plânsul ne curăță de păcatele de după. Plânsul ca formă de durere, de străpungere a inimii curățește și sparge în continuu ghemotocul întunecat al păcatului, al egoismului, al gunoiului pe când botezul numai odată, la început când ne botezăm când suntem mici.

Pentru aceasta însă trebuie să suspinăm și să strigăm către Domnul – la început cu frică, mai apoi cu nădejdea că vom primi și într-un final cu lacrimile de iubire care sunt încredințarea că rugăciunea noastră a fost într-adevăr primită de Tatăl nostru cel ceresc.

Plânsul și smerenia. Râsul și agresivitatea

Acuma, trebuie să știm că dacă nimic nu se însoțește cu smerita cugetare ca plânsul, arătat este că nimic nu se împotrivește smereniei ca râsul. Mare atenție la râs! Asta n-am spus-o eu, Sfântul Ioan Scărarul a spus-o și toți Sfinții Părinți o spun – citiți de exemplu, pe Avva Isaac, Sfântul Isaac Sirul, un mare, mare sfânt. Omul ăsta e atât de delicat că nu ar face rău niciunei flori. Un sfânt plin de bucurie și făcător de mare bucurie. Citiți pe Avva Isaac și o să aflați mare mângâiere dacă puteți și vă puteți sili puțintel!

Dacă doriți ceva și mai tare în privința râsului citiți pe Sfântul Nicodim Aghioritul, să vedeți ce spune!

Clar, Sfinții Părinți așa spun și așa trebuie să facem. De fapt, fraților, chiar și voi vă puteți da seama de treaba asta. Să vă dau două enunțuri.

Primul enunț: „Mă bucur foarte mult când vă văd”. 

Al doilea enunț: „Râd foarte mult când vă văd.”

Cele două enunțuri sunt egale? Uitați-vă la conștiința voastră. Bineînțeles că nu sunt egale. Când spun că râd foarte mult când te văd, e o formă de atac…

Să vă spun și altceva – din Sfânta Scriptură. Vedeți, Mântuitorul după învierea Sa nu a dat multe porunci… cu toate că putea să dea pentru că a înviat… A dat două. A dat: „Mergeți și propovăduiți!” Și a doua, a spus mironosițelor imediat ce a înviat: „Bucurați-vă!”.

Haideți să schimbăm Scriptura și să zicem: „Râdeți!” E același lucru?! Evident că nu e același lucru! Înțelegeți? 

Și al treilea. După ce Domnul S-a înălțat la ceruri binecuvântându-i, apostolii s-au întors la Ierusalim cu bucurie mare. Hai să schimbăm și să spunem că apostolii s-au întors la Ierusalim râzând tare. E același lucru, fraților? Nu e același lucru.

Râsul nu este expresie a bucuriei, fraților. Râsul este mai degrabă a unui comportament agresiv, de batjocură. Înțelegeți? Deci din cauza asta întotdeauna să fim bucuroși și să răspândim bucurie și atunci o să fie foarte bine. Pe când râsul provoacă veseli și e altceva.Înțelegeți? 

Oamenii bucuriei

Oamenii smeriți, oamenii care plâng, oamenii care au pe Duhul de viață făcătorul aceștia sunt bucuroși și răspândesc în jurul lor bucurie.

Vedeți pe Sfântul Dumitru Stăniloae și pe Sfântul  Cleopa – pe net sunt înregistrări pe YouTube – vedeți ce bucurie emană. Pe Sfântul Sofronie de la Essex îl întrebau ucenicii, „Avva de ce ești bucuros toată ziua?” „Pentru că plâng toată noaptea” răspundea.

Înțelegeți? Bucuria vine din plâns, din Duhul Sfânt, din inima moale, înmuiată de plâns, de apa lacrimilor, topită de apa lacrimilor.

Deci fraților, dacă o să ajungem la această fericită tristeţe bucuroasă a străpungerii cuvioase, să o ţinem cu toată puterea; şi o să vedeți că nu o să ne odihnim de lucrarea din ea, știți ca alergătorul de cursă – de care am amintit – lungă până ce nu ne vom ridica din cele de aici şi ne vom înfăţişa curați lui Hristos.

Haideți să nu ne pierdem vremea, haideți să nu ne facem de râs! Să nu fim tari că ne frângem! Să fim moi, pentru că atunci, prin blândețe și prin smerenie o să ajungem ca Dumnezeu.

Așa să ne ajute bunul Dumnezeu!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!