Moartea în Hristos e libertatea – părintele Teologos

Până la Hristos moartea era groaznică pentru om. După Hristos și în Hristos omul e groaznic pentru moarte. Vizionați un material în care vorbim despre calea eliberării noastre de patimi într-o lume atât de bântuită de moarte.

Vizionare plăcută! (după clip aveți podcastul și transcriptul)

Powered by RedCircle

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Cum ne raportăm la moarte

Am vorbit despre moarte – acum o să continuăm puțin acest cuvânt și o să vedem care sunt efectele gândului la moarte. Vedeți că poziția noastră corectă față de moarte este atunci când vedem moartea ca o ieșire, ca o eliberare din această lume schimbătoare și departe de Dumnezeu. Înțelegeți? Trebuie să ne eliberăm de această lume, că ea ne ține departe de Dumnezeu.

Asta, desigur, că implică faptul că după moarte o să fim mai aproape de Dumnezeu și nu mai departe. Deci moartea este o trecere, este o apropiere de Dumnezeu dacă o executăm corect. Ca să fim mai aproape de Dumnezeu și în perioada de aici precum și în perioada următoare a vieții noastre veșnice trebuie ca să fim departe de această lume, cum spuneam și după cum am și în episoadele anterioare.

Deci semnul adevărat al celor ce-şș aduc aminte de moarte întru simțirea inimii și după Dumnezeu este despătimirea de bună voie de toată zidirea şi părăsirea desăvârșită a voii lor. Ascultarea, fraților! Ascultarea. Cel ce așteaptă moartea astfel în fiecare zi e om cercat. Cel ce o dorește în fiecare ceas astfel e sfânt.

Să știți că acesta este semnul amintirii adevărate a morții, după cum spuneam – ascultarea.

Dorirea greșită a morții vs. gândul la judecată

Zic asta pentru că sunt și alte poftiri ale morții care nu sunt bune. De exemplu, sunt unii care au o patimă înțepenită – adică păcătuiesc în continuu și din forța obișnuinței, că așa s-au învățat de ani de zile și atunci o doresc din deznădejde, că zic că nu mai scapă. Unii chiar se sinucid, fraților, ferească Dumnezeu! Am vorbit pe larg în postarea despre sinucidere.

Fraților, în cazul acesta când omul are astfel de gânduri, nu e bine amintirea morții – ci mai degrabă a judecății care urmează, amintirea faptului că omul rămâne în acea patimă în veșnicie și deci nu se rezolvă nimic.Asta trebuie să ne amintim ca să ne extragem din patimă. Judecata! Înțelegeți? Și atunci să zicem că acum mai am timp să mă extrag din patimă! Să mă extrag din patimă că dacă nu, în veșnicie o să rămân în patima asta! Înțelegeți? 

La polul opus sunt cei care nu se gândesc deloc la moarte din mândrie, din încredere în sine. Aici, ca o formă foarte caracteristică a acestui fenomen al încrederii în sine este și încărcarea de bună voie cu griji, fraților. Grijile sunt foarte distructive în privința amintirii morții, a raiului și a iadului, cum spuneam.

Înglodarea în materie

Noi vrem să facem carieră, dorim să adunăm materie, să consumăm materie și uităm că, de departe, ceea ce este cel mai important la noi – lucrul care ne diferențiază de animale este natura dumnezeiască, veșnică a sufletului nostru. Noi avem un suflet care trebuie să supună materia, să se elibereze de materie, să folosească materia ca sclavă, în timp ce animalele au suflete care sunt supuse materiei – trupului, hranei. Aceasta este diferența principală dintre noi și animale. Nu că noi nu avem coadă. Înțelegeți? Ci faptul că noi trebuie să supunem materia. 

Drama noastră este deci că iubim materia și ne folosim de suflete, în loc să iubim sufletele și să ne folosim de materie. Materia, fraților, pentru asta este creată: pentru a fi folosită ca dovadă a iubirii noastre pentru Dumnezeu și pentru alte suflete.

Aici trebuie să fim atenți, însă: să nu dorim să-i încredințăm pe toți despre iubirea noastră faţă de ei direct, ci, e mai bine să cerem lui Dumnezeu să le-o arate El Însuşi aceasta în chip negrăit. Mai bine să te rogi lui Dumnezeu. În clipa în care apare în față un om care are nevoie, bineînțeles că o să-l ajuți, dar nu să căutăm pentru că dacă nu ne rugăm mai întâi și alergăm, atunci nu ne va ajunge timpul şi pentru legături – pentru relaţii, pentru astea pe care le vânăm – şi pentru străpungerea inimii, pentru plâns.

Rolul plânsului

Trebuie să plângem, fraților, pentru că lipsa de durere a inimii ne învârtoşează mintea, adică știți – traiul bun, mulțimea bucatelor, lipsa postului și celelalte plăceri ne iau sensibilitatea înțelegerii stării noastre. Un om nesimțit nu se poate cunoaște cu adevărat.

Cel care nu se plânge pe sine, nu se jelește, nu ajunge la luminarea minții ca să vadă cine e. Dumnezeu dă această luminare, însă omul trebuie să aibă inițiativa, să arate că dorește. E nevoie de post și de asceză. Setea şi privegherea aduc zdrobirea inimii. Iar din inima zdrobită de uscăciunea postului ţâşnesc apele lacrimilor. Să știți că cei care ajung în această stare, se gândesc la moarte sub înrâurirea Duhului Sfânt și doresc plecarea lor ca să se unească cu Mirele lor. Cu Hristos. Înțelegeți? Nici din depresie, nici din mândrie, nu văd moartea sau, mai bine zis, nu o tratează. Ci din acoperământul harului Duhului Sfânt. 

Acuma, dacă plângem după Dumnezeu cu smerenie să nu ne gândim că Dumnezeu este iubitor de oameni. Dumnezeu, bun, este așa, însă dacă ne gândim așa, atunci gândul acesta care este de la vrăjmaș, fraților, în cazul acesta ne alungă plânsul și frica neînfricată după cum spune Sf. Ioan Scărarul. Gândul acesta – cum că Dumnezeu este iubitor de oameni este bun numai atunci când ne vedem că suntem târâți de deznădejde, fraților.

Abordarea depresiei

Desigur că astăzi mulți sunt care cad în depresie, în deznădejde – mai ales cei care sunt departe de Dumnezeu, pentru că depresia este boala necredinciosului. Ei, în acest caz, fraților, trebuie să echilibrăm balanța, amintindu-ne de faptul real că Dumnezeu este iubitor de oameni. Dacă însă înaintăm în duhovnicie și trăim acest lucru, această iubire mai mult sau mai puțin înăuntru nostru, în inima noastră, atunci trebuie să ne gândim la judecată, la cât de departe suntem de Dumnezeu și să ne gândim cu recunoștință și cu smerenie că suntem nevrednici de delicatețea iubirii lui Dumnezeu. Înțelegeți? Să avem grijă cu mândria! Cu partea cealaltă a extremelor, că întotdeauna extremele sunt de la diavol, fraților. 

Tot timpul trebuie să avem acest gând – adică amintirea morții – pentru că nu știm când ne ducem și în ce stare ne găsește moartea.

De ce nu știm când murim

Acum, poate că mă întrebați că dacă gândul la moarte este atât de eliberator atunci de ce Dumnezeu ne-a ascuns clipa acesteia de mai înainte. De ce? Trebuie să știți, fraților, că Dumnezeu ne lucrează prin aceasta în chip minunat mântuirea noastră. Fraților, că omul e parșiv. Să nu zic că omul e porc pentru că este înjosire pentru porci, da. Pentru că nimeni, dacă ar cunoaşte mai dinainte când o să moară, nu s-ar boteza de mic sau nu s-ar face călugăr sau, în general, nu ar face fapte bune, ci şi-ar petrece toate zilele în fărădelegi, lene, în distracție şi s-ar năpusti spre botez şi spre pocăinţă numai în ceasul ieşirii. Înțelegeți?

Însă, fraților, din cauza asta ascunde Dumnezeu timpul morții ca noi să fim întotdeauna în priveghere, să nu lăsăm pe ultima clipă.  Însă, să știți că dacă lăsăm pe ultima clipă, adică dacă dobândim obișnuința păcatului ca a doua fire, distorsiunea ca stare din obişnuinţa îndelungată cu păcatul, atunci am rămâne cu totul neîndreptat, am rămâne așa în veci – neîndreptați și înțepeniți. Înțelegeți? Din cauza asta Dumnezeu ne ascunde clipa morții. 

E adevărat că unor părinți îmbunătățiți sau unor oameni care sunt aproape de Dumnezeu, Dumnezeu din dragoste le descoperă clipa morții că ei știu că se vor pregăti în Hristos – adică se vor lupta și mai mult. De la lupta pe care o fac se vor lupta și mai mult și nu se vor lăsa pe tânjală. Știu, cunosc părinți care știau când o să moară. 

Pentru noi, ceilalți, fraților, trebuie să ținem tot timpul în noi pomenirea morții și a judecății lui Dumnezeu. După cum spuneam, însă asta nu se poate face dacă suntem împovărați și înconjurați de griji.

Binele învinge moartea

Trebuie însă să avem râvnă și să făptuim cele bune și atunci vom vedea folosul. Vom vedea că dacă ne obișnuim cu gândul la moarte în iubirea lui Hristos, vom depăși atacurile de panică, vom depăși frica lașă și omenească pentru că principala cauză la fricile acestea este slava deșartă și necredința, fraților, după cum spune Sfântul Ioan Scărarul.

Acuma dacă dorim să făptuim cele bune, cum spuneam, atunci sunt multe teoriile duhovnicești, gândurile evlavioase la care să ne gândim: gândul la dragostea lui Dumnezeu, pomenirea lui Dumnezeu, aducerea aminte de Împărăţia cerurilor, aducerea aminte de râvna mucenicilor, de luptele lor, da, curajul… Aducerea aminte de Dumnezeu care e de faţă, după cum scrie la Psaltire: „Văzut-am înaintea mea pe Domnul” (Ps. 15, 8). Întotdeauna asta e foarte important să-L simțim pe Dumnezeu că e prezent aici cu noi. Deci între mine și voi sau între mine și obiectiv e o distanță foarte scurtă. ei, în această distanță foarte scurtă e Dumnezeu, d. Înțelegeți? Și Îl rog să îmi dea cu rugăciunile Sfinților Părinților mei, har să vă vorbesc. Foarte important asta. Să avem conștiința prezenței lui Dumnezeu.  

Să ne aducem aminte de îngeri – de Puterile cele înțelegătoare, aducerea aminte de moarte, de răspuns la judecată, de hotărârea lui Hristos și chiar de posibilitatea chinului veșnic, fraților. Știți, începem cu cele mai mari, cu cele dorite, cu cele dulci și frumoase și terminăm cu cele care nu trebuie uitate, fraților. Pentru că sunt amândouă fețe ale monedei. Înțelegeți? 

Părintele Iosif Vatopedinul

Știți, părintele Iosif Vatopedinul în continuu se gândea la moarte. Chiar era  un laitmotiv ăsta. Chiar era o perioadă în care spunea „Gata! Mor! Văd mormântul în fața mea! Mă duc! Mâine mor, gata, s-a terminat, în câteva zile m-am dus!” și din astea în continuu. Atât de des spunea asta și cu atâta siguranță că unii dintre părinți chiar credeau că Părintele cel Mare cel mare avusese descoperire de la Dumnezeu pe tema asta și se nelinișteau foarte tare că se duce bătrânul. Înțelegeți?

Se ajunsese până acolo încât a intervenit Sf. Paisie și i-a spus lui Gheronda Iosif, „Părinte, nu mai zi așa că se tulbură călugărașii!”. Asta se întâmpla pe vremea când încă Sfântul Paisie mai trăia și toți părinții din obște erau foarte tineri. Înțelegeți? De atunci, bătrânul a mai trăit vreo, nu știu, câțiva zeci de ani, a mai trăit, 25 de ani sigur, 30 de ani cred. 

Gândul la moarte este salvator de patimi

Dacă însă nu ne gândim la moarte, atunci ne tulbură vrăjmașul cu diferite griji – cu cutare și cu cutare și cutare – trebuie să îmbunătățesc asta, să fac asta! trebuie să mă lupt să fac asta și asta și celaltă și răscealaltă și așa mai departe… Atunci apar tensiuni și neliniști interioare care dacă nu sunt luptate dau și în exterior și atunci apar luptele și între frați prin presiuni din partea mea – mai ales dacă sunt conducător, am autoritate – presiuni care sunt de fapt ecouri ale iadului interior, ale presiunilor interioare. Adică, fă aia, să facem aia. Fraților, cu pace! Cu pace, cu pace! Lăsați-o! Să ne gândim întotdeauna la moarte, că vine moartea! Și foarte puține sunt lucrurile care contează. Lucrurile care contează sunt doar cele cu care ne ducem dincolo de moarte, adică virtuțile sau mă rog, păcatele, ferească Dumnezeu! 

Desigur că oamenii și mai ales monahii nu trebuie să stea – lenea este un mare, mare păcat; o mare patimă, fraților! Înțelegeți? Însă pentru cineva care știe și nu numai se vede, diferența între cel care dă de lucru cuiva ca să nu stea și să fie distrus, adică să fie asfaltat de lene și astfel să fie rob iubirii de plăcere și akediei care-i groaznică, fraților, și cel care dă de lucru cuiva din dorința de a  reuși în lumea aceasta, din dorință de împlinire lumească, de bani și așa mai departe, această diferență se vede foarte bine chiar dacă se ascunde sub masca evlaviei.

Sfântul Paisie salvează un pătimaș

Să vă dau un caz ca să vedeți că oamenii cred că e ceva și de fapt, a fost altceva. Era un frate sau monah… nimeni nu prea știa ce era. Acesta se plimba de unul singur prin Kareia, rătăcea pe acolo și bea în continuu, era toată ziua criță, fraților, deci era așa un bețiv mare. Îl vede Sf. Paisie – că tot vorbim de el  și așa mi-am adus aminte de întâmplarea asta – și îl adună de pe unde era și îi zice: „Măi, îți dau eu de lucru, îți dau și să bei – numai nu mai bea singur. Totdeauna vii la mine și îți dau cât vrei tu!” Înțelegeți? 

Acuma, Sfântul Paisie îl punea să taie lemne – o muncă foarte dură ca să-i ostenească trupul. Bineînțeles, în Kareia și nu numai, apăreau vorbe – că să înțelegem că pe vremea respectivă, pe părintele Paisie unii îl știau de sfânt, dar în general era un părinte oarecare. Și vorbeau omenii că uite, s-a încurcat cu bețivii, că nu știu ce, face una alta, îi dă să bea și toate astea. Înțelegeți? Lucruri serioase, nu așa. 

Chiar la un moment dat a venit o echipă de televiziune cu intenții așa denigratoare la adresa Bisericii și l-au văzut pe ăsta prin Kareia cum se plimba pe acolo și au aflat că e bețiv și s-au dus să-l întrebe pe omul ăsta cum e în Sfântul Munte. Și atunci, bețivul ăsta le-a vorbit de Sfântul Paisie și în ciuda așteptărilor echipei de televiziune respective, documentarul a ieșit foarte bine. Înțelegeți? Asta așa ca paranteză. 

Pe de altă parte însă șușotelile existau și era dificil. Pentru că Sfântul Paisie avea reputația pătată că e cu ăsta și că bea și el și așa mai departe. Într-un final, fraților, trebuie știți că fratele ăsta bețiv moare și are o moarte cu totul cuvioasă. Au văzut asta mai mulți părinți și chiar unul dintre ei a avut descoperire de la Dumnezeu pe tema asta. 

Atunci s-au dus la Sfântul Paisie, zic: părinte Paisie, cum de…? Atunci, Sfântul Paisie le-a spus: „uite, care-i treaba, deci omul ăsta era dintr-o familie din Asia Mică, erau foarte săraci și părinții nu aveau când era el copil lapte să-i dea să mănânce. Și atunci, ca să-l facă să tacă îi dădeau băutură, țuică, tărie. Și atunci omul ăsta își făcuse o dependență, organismul lui se deformase în asemenea fel că își făcuse dependență de băutură și nu putea fără.” Și atunci, Sfântul Paisie, gândindu-se la moarte, a făcut tot posibilul ca să asigure un echilibru cât mai bun, o moarte cât mai aproape de Dumnezeu – dacă doriți. Adică să nu lase patima să se reverse. A făcut tot ce a putut, înțelegeți? Și astfel, omul ăsta, prin lupta sa, sub controlul duhovnicesc al Sfântului Paisie s-a mântuit, omul. Înțelegeți? 

Dacă Sfântul nu ar fi avut gândul la moarte – adică, cum să maximizeze, cum spuneam, bunătatea și ieșirea omului în veșnicie și să minimizeze răul și dependența, mă rog, până unde se poate, nu ar fi acționat așa. Dacă nu ar fi avut gândul la moarte atunci l-ar fi interesat ce spune lumea – că aia și aia și așa mai departe.  Înțelegeți?

Despărțirea de cele lumești

Fraților, cei ce au murit tuturor și şi-au adus aminte de moarte, pentru că cei care au descoperit lipsa de atracţie şi falsa plinătate a tuturor celor din lume, au descoperit infinitatea ce-i aşteaptă după despărţirea din lume prin moarte.

Fraților, cele de aici de pe pământ sunt de râs, sunt jalnice și nimic în comparație cu infinitatea ce ne așteaptă. Sunt capitale, desigur, sunt foarte importante, pentru că pe baza acestora ne stabilim în locul nostru în veșnicie. Dacă însă, le absolutizăm, ne-am pierdut!

Deci cel ce e încă legat de ele, nu încetează de a lucra el însuşi împotriva sa, până când îl prinde moartea, prins în monotonia acestei lumi, fraților. Înțelegeți? Materia nu împlinește persoana.

Dacă n-ar fi persoana, fraților, n-ar exista infinitatea adevărată şi putinţa înaintării în ea. Mai bine zis, dacă n-ar fi persoana infinită a lui Dumnezeu spre care tindem la infinit, n-ar exista un infinit adevărat, care să ne împlinească.

Pe de altă parte, perspectiva infinităţii veşnic noi a curăţiei, a iubirii, se deschide pentru cineva după ce s-a plictisit, s-a obosit de monotonia pe care o poate oferi alipirea exclusivă la lume, alipire care pare să aibă şi ea o infinitate, dar o infinitate în monotonia repetiţiei şi deci o infinitate aparentă, o infinitate care la un moment dat devine leşinată, fraților, ca ceaiul, împreună cu setea după această infinitate finită a acestei lumi.

Omul, la un moment dat, se satură de consumism, se satură de a tot acapara aceleaşi fel de lucruri care nu oferă nimic nou, nimic care să-i satisfacă setea de infinitate adevărată a spiritului, care să-i satisfacă setea de Adevărul care este în infinitatea adevărată, care este dincolo de moarte.

Știți, fraților, aparenta infinitate a lumii crapă la un moment dat pentru spiritul săturat de ea şi prin această crăpătură ţâşneşte din ascunzimea sa adevărata infinitate, cea a ordinii Duhului, așa ca o lumină. Îmi place foarte mult imaginea asta. Sfântul Dumitru Stăniloae spune. Această spargere a zgurii acestei lumi.

Atenția la idolatrizarea celor trecătoare!

Aspiraţia de înaintare în infinitatea adevărată este ajutată nu numai de acest dor al nostru către ea, ci şi de frica continuă de a rămâne înlănţuit prin patimi în monotonia acestei lumi.

Altfel… absolutizăm un lucru temporar, îl facem un idol, pentru că omul nu poate fără Dumnezeu și dacă se desparte de adevăratul Dumnezeu și, deci, de adevăratul rai, de raiul veșnic și în clipa în care acest „pseudorai”, adică idolul care e trecător bineînțeles, trece atunci noi cădem în iad.

Și caracteristica iadului, fraților, este nebunia, înnebunirea, chinul la maxim.

De exemplu, absolutizăm un job, un loc de muncă, o poziție socială, o relație cu cineva, un atașament față de cineva sau ceva, o relație sentimentală, toate astea. Dacă acest lucru se îndepărtează sau – mai rău – dispare, atunci ne panicăm, avem o mulțime de gânduri, trimitem o mulțime de mesaje, cuvinte, acțiuni în stânga și în dreapta – ne comportăm haotic, fraților; trăim un iad.

Că ce mă fac dacă pierd jobul, dacă mă despart de persoana iubită, dacă i se întâmplă ceva persoanei iubite, dacă, dacă, dacă… Fraților, lăsați-o baltă! Toate acestea le face diavolul, fraților, pentru că ne atașăm mai mult decât trebuie, ne atașăm distorsionat de lucrurile și nu dorim să le pierdem. Ne înțepenim în acestea și sistemul nostru nervos se clatină până la prăbușire pentru că idolul nostru este relativ, limitat și temporar, iar noi dorim ca el să fie perfect, absolut și veșnic.

Uneori, se poate să ne ascundem, după cum am spus la începutul clipului, și sub masca evlaviei. Înțelegeți? 

Atașamentul de Hristos cel veșnic, gândul la veșnicia noastră, la moartea în Hristos și trecerea dincolo de ea în comuniunea iubitoare a persoanelor.  Asta ne salvează, fraților.

O gândire înnoită

În infinitul personal perfect pe care ni-l dorim atât. Pentru asta să avem grijă să nu absolutizăm cele trecătoare, cum spuneam, pentru a câștiga veșnicia să avem grijă să nu pierdem timpul, fraților, și să socotim fiecare zi a vieții noastre ca ultima aici pe pământ. Am dat și exemple pe tema asta.

În fiecare seară să ne întrebăm: dacă până dimineață mor, unde mă duc? Și în fiecare dimineață să ne întrebăm: dacă până deseară mor, ce o să fac azi? O să mă apropii mai mult de Dumnezeu? O să iubesc mai mult pe cele veșnice? O să iubesc mai multe pe aproapele? O să mă eliberez de cele pământești?

Trebuie să murim liberi, fraților, trebuie să murim cum trebuie. Iar libertatea este interioară, fraților, și nu atât exterioară. Desigur că și cea exterioară își are importanța ei, însă nu o vom obține. De fapt, nimic obținem, fraților, dacă nu învățăm să murim corect în Hristos. Înțelegeți? dacă nu obținem libertatea interioară.

Și, de fapt, de asta se ocupă toată ascetica Bisericii Ortodoxe. Asa e terapeutica Ortodoxiei. Cunoașteți Adevărul adică pe Hristos și Adevărul vă va face liberi. Asta Domnul nostru Iisus Hristos a spus-o, nu am spus-o eu!

Sau dacă vreți să vă citez, citez din domnul Mihai Eminescu: „Nu credeam să învăț, a muri vreodată”.

Fraților, sfinții au învățat. Din cauza asta sunt sfinți și din cauza asta sunt prezentați în icoane, în imagini ca bătrâni, înainte de moarte. Pentru că pentru ei moartea este o trecere la adevărata viață. Pe când în cazul nostru, promovăm imaginile în care suntem tineri pentru că drumul nostru este drumul păcatului, al trecerii către adevărata moarte. Și nu ne plac imaginile când suntem bătrâni. Pe când la sfinți, imaginile când sunt bătrâni sunt cele mai frumoase pentru că ei se îndreaptă către viață, către veșnicia iubitoare în Hristos, fraților. 

Haideți să avem curaj, să avem râvnă și să învățăm să murim, fraților! Să nu ne fie frică de moarte! Și asta se realizează numai în Hristos și prin Hristos! Cunoașteți Adevărul și Adevărul vă va face liberi! Și vom învinge inclusiv moartea. Așa să ne ajute bunul Dumnezeu! 

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!