Moartea: țelul vieții; Viața: țelul morții – părintele Teologos

Uităm că toți ne îndreptăm spre moarte și că moartea este singurul lucru sigur din viața noastră. Viața noastră se află sub spectrul morții. Ce facem și cum gestionăm acest lucru? Cum putem să transformăm această moarte în înviere?

Vizionați acest clip pentru a afla.

Vizionare plăcută! (după clip aveți podcastul și transcriptul)

Powered by RedCircle

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Introducere și o constantă a neamului românesc

Spunea cineva:

„Cu o moarte tot suntem datori

Dar nu-i totuna cum să mori:

Leu ori câine înlănțuit”

Sunt niște versuri din George Coșbuc, „Decebal către popor” de care de multe îmi aduc aminte. 

Acum, fraților, să știți că noi nu validăm,  eu nu validez dacismele și istoria romanțată a dacilor pentru că nu este adevărată, chiar dacă dacii au fost un popor deosebit în istorie. Nu validez lucrurile astea pentru că există astfel o forță centrifugă care ne depărtează de Ortodoxie în zone foarte periculoase, fraților, cu portaluri energetice, cristaluri, tuneluri – păgânisme și satanisme, tot felul de lucruri de genul ăsta. Foarte periculos!

Fraților, suntem singurul popor din lume care nu am fost păgâni niciodată, haideți să nu devenim acum! Să nu ne gândim la lucruri de genul ăsta! Noi nu avem conștiința unei perioade păgâne în istoria noastră cu care să ne mândrim – haideți să nu începem acum! Să vedeți aici în Grecia ce se întâmplă cu zeii Olimpului și așa mai departe. 

Am amintit, însă, aceste versuri ale domnului George Coșbuc, de ce? Pentru că azi o să vorbim despre moarte, pentru că până acum am vorbit despre pocăință și urmările păcatelor, iar cea mai mare, mai nefastă urmare a păcatului este moartea.

Păcatul și moartea

Însăși Sfânta Scriptură spune că „Plata păcatului este moartea”. După cum am mai arătat, păcatul este fapta prin care ne despărțim de Dumnezeu, într-o măsură mai mare sau mai mică, atrași fiind de alți centri de atracție, de alți centri de plăcere.

Aceste despărțiri, au spart firea umană în indivizii constituenți – dacă țineți minte, am vorbit în destule rânduri de Adam cel global care acum a căzut și s-a spart, ne-am răsfirat în indivizi, fraților – iar acum, sub timp, în timp individul se fisurează din ce în ce mai mult sub influența păcatului. Și asta până când și acesta se sparge la rândul lui în părțile din care este alcătuit: sufletul și trupul. Aceasta este moartea.

Trupul la rândul lui se descompune în compușii organici constituienți pe care îi știm de la anatomie și săruri minerale și așa mai departe. Deci după cum vedem în continuu este vorba de spargere, de despărțire. Însă sufletul își continuă existența veșnică fiind chip al lui Dumnezeu și suflare a lui Dumnezeu.

De ce murim?

Fraților, din cauza asta murim: că ne place altceva și ne place nu prin și în Dumnezeu și ne scurtcircuităm dragostea și astfel iese scrum.

Dumnezeu a îngăduit moartea nu că se bucură că ne facem scrum – ci din contră, ca să împărățească această conștiință a limitărilor noastre, această umbră a morții asupra noastră astfel încât să ne dăm seama că nu e bine. Astfel încât să nu împărățească moartea în veșnicie. Să nu fie păcatul veșnic. Înțelegeți?

Adică să fim conștienți de decadența decadenței păcatului și deci de posibilitatea pocăinței. Și știm foarte clar că nu suntem bine. Înțelegeți?

Pericolul înțepenirii în păcat

În clipa în care văd cu ochii mei, adică fizic, că sunt decadent și decad, nu voi persista ca diavolul în păcatul meu. Sau – mă rog – așa ar fi trebuit să se întâmple. Însă cunosc cazuri care și după zeci de ani persistă în păcat, persistă în ură, în neiertare. Se înțepenesc, fraților. 

Să vă dau un caz: Era un om care avea un mic teren viran între casa lui și casa vecinului. Și terenul nu putea fi folosit la nimic, erau doar câțiva metri, nu știu, 2 metri. Ei, și la un moment dat, vecinul lui în loc să lase gardul în mijloc sau ceva de genul ăsta, taie gardul și își alocă sieși terenul. Dar nu era… Și după 25 de ani, vine omul ăsta la mine și zice „nu pot să-l iert!”.

Groaznic, fraților! Deci omul trăia un iad. Pentru că vecinul își luase un teren care nu avea nicio relevanță. Și relevanță să fi avut, fraților, bun, ok este judecător la judecătorie, dacă dorea să acționeze în instanță, poate să acționeze în instanță. Dar mă rog, asta e treabă judecă și pe mine ca monah nu mă interesează în discuția de acum. Pe mine mă doare faptul că omul ăsta după 25 de ani nu putea să-l ierte. Adică era în continuu încrâncenat în această ură față de celălalt, în această moarte, această despărțire. Înțelegeți? 

Salvarea

După cum vedeți, datorită păcatului, toate sunt lovite de moarte, de descompunere, de decadență. În acest deșert întunecat și fără sens a apărut Mântuitorul, fraților, Care ne-a dat posibilitatea să ne reunim cu El și prin El între noi astfel încât să scăpăm de dezintegrare, de moarte, de singurătatea veșnică.

Din păcate, nu suntem pregătiți pentru aceasta și lumina razelor harului dumnezeiesc iubitor și unificator noi o simțim ca foc, ca distrugere a inimii noastre pietrificate de egoism, de plăcerea păcătoasă, trupească, plăcerea care pune individul însingurat și rece pe primul plan în încercarea disperată de autoîndumnezeire în însingurarea noastră. Înțelegeți? Duhul Sfânt distruge asta, numai că noi, din păcate, nu dorim această distrugerea a egoului nostru, al pietrei din inima noastră, a egoismului nostru. 

Raiul este unirea între toți, întoarcerea din distorsiunea întunecată a fiecăruia dintre noi, fiecare de pe drumurile noastre sub blândețea luminoasă și iubitoare a Domnului și păstorului nostru Iisus Hristos, însă, după cum spuneam, noi nu dorim aceasta. Nu dorim unirea cu ceilalți pentru că ne considerăm mai buni, pentru că îi urâm pe ceilalți, îi considerăm pe ceilalți nedemni de noi și aceasta constituie chinul nostru.

Fraților, dacă nu ne smerim până la moarte, odată cu dispariția trupului dispare și conștiința limitărilor noastre și, deci, ne vom înțepeni pe direcția singurătății pe care o apucăm, fiind ferm convinși că desăvârșirea este în direcția aceea.

V-am dat înainte cazul omului aceluia, fraților. Eu m-am îngrozit. Era un bătrân și nu putea să ierte pe cineva care în tinerețea lui luase un teren. Da? 

Importanța morții și stadiile sufletului

Deci importanța capitală a morții este faptul că nu ne mai putem pocăi după aceea. Nu că dispărem, fraților, ci că nu ne mai putem pocăi după aceea.

Iar punctul critic al morții, de fapt, asta este: clipa în care sufletul este nevoit să se desprindă de cele materiale, de cele lumești. De avere, fraților, sunt diferite forme.

Dacă sufletul iubește mai mult cele materiale, cele lumești, cele pământești decât cele cerești, atunci se va alipi de acestea și nu va dori să plece. Dacă această iubire lumească este aproape de zero atunci se va desprinde cu ușurință, așa ca un pui pufos, frumos.

Dacă, însă, iubirea lumească este puțintel mai mare, atunci este ca și o întristare care impietează fericirea veșnică, însă omul tot își poate reveni cu harul lui Dumnezeu în clipa în care simte durerea și imensitatea morții coroborată cu iubirea dumnezeiască. Eu mor acum, ce mă interesează  pe mine?

Dar dacă însă acest clei al dragostei de lume este mai mare, atunci despărțirea de lume, de trup este – dincolo de chinul morții ca și efect nenatural, pentru că moartea este nenaturală, fraților – este ca și când ai dezlipi repede un leocoplast de pe mână. E foarte dureros.

Dacă această iubire față de lume este și mai mare, atunci este ca și când ți-ai tăia mâna sau un mădular, iar dacă iubirea lumească ne stăpânește atunci nu ne putem desprinde, fraților și ne prăbușim la decolare.

Acesta este iadul, fraților: dorințele lumești exacerbate la maxim, împietrite, dorințele la maxim care nu mai pot fi împlinite niciodată.

Experiența morții la Sfinții Părinți. Un exemplu din „Scara”

Din cauza asta, Sfinții Părinți care avuseseră într-o măsură mai mare sau mai mică experiența morții, a iadului și/sau a raiului erau foarte atenți să evite plăcerile lumești, fraților sau cel puțin expunerea intensă la ele.

Să vă dau un caz. Era un monah în trecut pe nume Isihie. Amintește Sfântul Ioan Scărarul de el. Isihie era totdeauna într-o totală lenevie, neavând nicio grijă de sufletul său, trăia în plăceri. S-a îmbolnăvit odată cu trupul  – bine, era bolnav cu sufletul – până când era pe patul de moarte, încât când era în pragul morții, atunci la un moment dat și-a venit în fire. Când au zis toți că moare, el și-a venit în fire și atunci i-a rugat pe toți să plece îndată din jurul lui. 

După ce i-a trimis pe toți, și-a zidit uşa chiliei, a rămas înăuntru 12 ani fără să mai iasă vreodată și niciodată nu a mai vorbit cu nimeni nimic. Nu mai gusta nimic altceva, decât pâine și apă, fraților. Şedea numai acolo, cu mintea ţintită (în extaz) la cele ce le văzuse în această ieşire (în extazul său). Era atât de adunat cu mintea în sine, că nu a mai schimbat niciodată acest fel de vieţuire, fiind pururea ieşit din sine, prin adunarea minții sale şi vărsa lacrimi fierbinţi, fraților, în tăcere.

Dar când era să se săvârşească, să moară a deschis și frații au intrat înăuntru. Şi rugându-l mult frații, numai atâta au auzit de la el, că nu voia să vorbească: „Iertaţi-mă! Nimenea de va avea pomenirea morţii, nu va putea să păcătuiască vreodată”.

Părinții s-au minunat când au văzut asta, au rămas cu gura căscată, fraților. Când l-au văzut pe cel ce odinioară era atât de nepăsător și leneș cum s-a preschimbat atât de repede, radical cu o schimbare şi prefacere așa de fericită. Şi după ce l-au înmormântat în cimitirul unde era, după un număr de zile când au vrut părinții să-i caute sfintele lui rămăşiţe, nu le-au aflat. Domnul i- a încredinţat şi în felul acesta despre pocăinţa lui plină de grijă, de atenție şi vrednică de laudă, bineînțeles. Și ăsta este un exemplu pentru toţi cei ce voiesc să se îndrepte după o lenevire așa în patimă. Înțelegeți?

Moartea și înțelepciunea

Filosofia în Antichitate era știința care se ocupa de studiul morții – am mai spus asta. „Filosofia” este un cuvânt grec care se traduce prin „iubirea de înțelepciune” și asta pentru că într-adevăr gândul la moarte generează multă înțelepciune. Bineînțeles, după aceea, în istorie filosofia s-a extins în studiul vieții umane. Și asta pentru că, de fapt, viața noastră este un drum către moarte, fraților.

Însăși faptul că moartea este o destinație, asta arată că ar fi absurd că această destinație, așa cum este ea astăzi, să fie scopul ultim. Omul nu este făcut pentru moarte, ci pentru viață, pentru împlinirea existenței și nu pentru anihilarea existenței. Deci omul nu trece în neființă. Dacă omul nu ar fi veșnic, rațiunea sa nu are sens și, de fapt, tot universul nu are sens, după cum spune Sf. Dumitru Stăniloae și, de fapt, toți Sfinții Părinți ai Bisericii. Înțelegeți? 

Țin minte o întâmplare cu mai mulți progamatori pe un forum, erau foarte foarte titrați, era o problemă foarte serioasă de programare, se rezolvă problema. Și după aceea, o discuție între ei și la un moment dat unul îl întreabă pe alt mare programator – chiar acest programator era unul din directorii de search de la Google și-l întreabă: „ce-ți fac copiii?” Și celălalt zice: „n-am copii”. Și zice: „păi, de ce n-ai copii?” Și spune acest director care lucra la motorul de căutare de la Google: „nu vreau să-mi condamn copilul la moarte.”

Vă imaginați, fraților, ce iad trăia omul acesta? Datorită faptului că era ateu, nu vedea niciun sens, nimic, vedea toată lumea asta ca un mare cimitir care se îndreaptă inexorabil către inexistență. E groaznic, fraților! 

Boala ateului

Depresia este boala ateului, boala lipsei de sens. Înțelegeți? În măsura în care ne depărtăm și noi de Dumnezeu, acționăm ca niște atei, punând în față logica și nu mintea și atunci și noi vom suferi de depresie, mai mult sau mai puțin. Trebuie credință. 

Trebuie să reamintim acum că există diferență între logică și minte, între deșteptăciune și înțelepciune. Omul acela de la Google era foarte deștept, dar nu era înțelept. 

Părțile sufletului din perspectiva morții

Am vorbit pe larg despre părțile sufletului, însă acum o să le reluăm puțin din perspectiva morții. Fraților, logica este partea rațională a sufletului care acționează în pași, care separă lucrurile și este făcută pentru a gestiona lucrurile din lumea aceasta trecătoare și materială, pentru că materia are această proprietate de separare.

Vedeți că materia nu este capabilă de unire, ci are ca principală caracteristică a ei aici pe pământ separarea: până aici o cărămidă, de acolo încolo altă cărămidă și așa mai departe.  Înțelegeți? Asta se întâmplă până la nivel atomic, să zicem: aici un atom dincolo un alt atom. Desigur că la nivel cuantinc se întâmplă altceva, însă cu logica nu gestionăm noi nivele cuantice, ci viața de zi cu zi. Înțelegeți? Asta gestionăm. În cazul logicii apare această separare, aceste gânduri. 

Cineva care are o lucrare logică înaltă este deștept. Poate să fie apreciat în lumea aceasta, cum v-am arătat, datorită faptului cum știe să gestioneze, să relaționeze cu materia, cu banii, cu averea și așa mai departe  – însă, fraților, nu și-a rezolvat problemele cele mai grave: problema morții, a lui Dumnezeu și a veșniciei. Adică omul poate fi deștept, însă nu înțelept. Înțelegeți? 

Mișcarea minții și moartea

Mintea, însă, care este diferită de logică, este făcută de Dumnezeu pentru a se ocupa de cele veșnice, de cele dumnezeiești, de cele spirituale și are un mod de funcționare unificator. Mintea este organ de simț – citiți pe Sfântul Diadoh al Foticeii. Și mintea se definește ca atenția ultimă, cea mai fină atenție – citiți pe Sfântul Grigorie Palama.

În clipa în care mintea nu se mai ocupă de cele veșnice și duhovnicești ale lui Dumnezeu, în clipa respectivă mintea se îmbucățește și se întunecă. Nu este în firea ei. Înțelegeți? Nu e în firea ei să se ocupe de cele vremelnice. Căderea lui Adam exact în aceasta constă: prin neascultare, Adam și-a separat mintea, adică ochiul sufletului de Dumnezeu și l-a întors înspre cele vremelnice, cele separate și separatoare. Adică înspre moarte, fraților. Materia e moarte.

Cum spuneam, mintea simte, mintea este organ de simț. În clipa în care mintea, atenția ultimă, nu se îndreaptă înspre cele materiale, în clipa respectivă începe să simtă corect – acesta este bunul simț, dreptatea și înțelepciunea. Unul din principalii factori de extragere a minții din cele materiale – dacă nu principalul – este amintirea morții sub lumina harului lui Dumnezeu. Trebuie să ne aducem aminte că noi nu suntem aici cum trebuie. Bineînțeles în lumina harului lui Dumnezeu ca să nu cădem în depresie cum s-a întâmplat în cazul programatorului respectiv. 

A face deosebirea

Deci amintirea morții, fraților, este unul dintre principalii factori care îl fac pe om înțelept. Înțelepciunea, fraților, este deosebirea dintre bine și rău: care gând, care faptă, care acțiune mă ajută să am o veșnicie fericită și care nu. Ce mă ajută să mor cum trebuie și ce nu. Ce mă ajută să trec dincolo în direcția care trebuie și ce nu. Asta este înțelepciunea, fraților. Înțelepciunea nu este că știe cât face radical din 2 cu nu știu câte zecimale. Înțelegeți?  

De fapt, Dumnezeu din cauza asta ne-a dat timp: ca să învățăm să murim. Moartea corectă este moartea cu o inimă iubitoare, fraților, cu inimă deschisă față de ceilalți și față de Dumnezeu în primul rând.

Cum să fim în fața morții

Dacă nu suntem deschiși față de Dumnezeu nu putem să fim deschiși nici față de ceilalți.

Dacă în clipa morții nu-i iubim pe ceilalți mai mult decât pe noi, dacă nu urâm mai mult pe noi decât pe ceilalți, atunci ne vom închide veșnic în gaura neagră a iadului… Îmi place foarte mult imaginea asta a unei găuri negre care este iadul, în străfundul materiei, în străfundul singurătății interioare.

Dacă însă vom iubi mai mult pe ceilalți decât pe noi înșine și dacă ne vom urî, bineînțeles după Dumnezeu, mai mult pe noi decât pe ceilalți, atunci vom exploda ca o supernovă, ne vom deschide așa ca un boboc de floare în raiul unității cu Dumnezeu și cu ceilalți.

Depărtarea de lume

Paradoxal, însă, fraților, ca să se întâmple asta trebuie să ne depărtăm puțin de lume, să ne depărtăm puțin de griji, să rărim puțin frecvența rănilor pe care le suferim din pricina patimilor noastre, fraților. Suferim răni din pricina patimilor noastre și nu din pricina celorlalți. Da. În primul rând  sunt patimile și mai apoi, faptele celorlalți sunt cauza.

Pentru că tot timpul în clipa în care ne doare ceva, rana e la noi, problema e la noi. Dacă celălalt a greșit, o să dea răspuns, însă noi ar trebui să depășim toate, să ridicăm toate căci suntem făcuți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Dacă nu depășim înseamnă că în locul respectiv avem o boală, o fisurare existențială și aceasta trebuie vindecată prin spovedanie, rugăciune și celelalte fapte bune, prin pocăință în care am vorbit în atâtea clipuri.

Și bineînțeles prin evitarea cauzelor care ne fac rău. Atenție aici, că nu oamenii ne fac rău, ci ANUMITE fapte ale ANUMITOR oameni. A fi complet singur, fără Dumnezeu și fără niciun sprijin de la duhovnic și de la ceilalți frați are rezultate foarte nefaste, fraților, dintre care primul care apare este depresia, iar ultimul, după cum am mai spus, este sinuciderea. Am făcut un întreg podcast pe tema sinuciderii.

Să știți, însă, că în clipa în care omul se desprinde, fie și parțial, de lume, de griji și ajunge la isihie, la liniștirea cea după Dumnezeu, așa, la pace, atunci vede că raiul și iadul sunt primele realități – după cum și sunt. În timp ce dacă este prins în vâltoarea grijilor lumești acestea îi apar ca ultimele, dacă îi mai apar, bineînțeles.

Moartea ca început

Fraților, nu se termină totul cu moartea. Totul începe cu moartea. Judecata este pentru toți și este foarte reală, foarte concretă. Este existențială, fraților. Nu este vorba de întrebări și răspunsuri pentru aflarea adevărului ca la tribunalele noastre. Vine avocatul, întreabă, celălalt zice….

Fraților, Hristos nu are nevoie să întrebe sau să fie întrebat ca să afle adevărul pentru că El este Adevărul. Adevărul este o persoană, da. „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”, a spus Domnul. El este ființa de Sine. El este Cel ce este, după cum i-a spus lui Moise pe Muntele Sinai.

Chip și asemănare

La judecată, într-o clipă, se va vedea dacă ne asemănăm cu Hristos sau nu. După cum se pune un chip, o fotografie lângă original, lângă persoana după care a fost făcută și noi dintr-o privire o judecăm dacă se aseamănă sau nu, la fel și în cazul judecății, fraților. Dacă se aseamănă fotografia, chipul se pune la loc de cinste, într-un loc din apropierea persoanei după care a fost făcută. Cum spuneam la fel și noi, fraților: dacă suntem după chipul lui Dumnezeu, ajungem la asemănarea cu El, atunci vom fi în apropierea Lui. Dacă nu ne asemănăm cu El, nu o să fim în apropierea Lui – Doamne ferește! Ferească Dumnezeu! Groaznic, fraților!

Cel mai sigur lucru

Știți, ceea ce mă surprinde pe mine, sunt așa puțin amărât, e faptul că moartea este singurul lucru sigur din viața noastră și – culmea! – facem tot posibilul să nu ne gândim acolo. Fraților, moartea este marele examen, examenul absolut al vieții noastre și noi nu ne pregătim pentru el! Pentru un examen la liceu, la facultate, la școala de șoferi, mai știu eu unde ne pregătim asiduu, însă pentru moarte – deloc!

Trebuie să ne aducem aminte de moarte pentru că aducerea aminte de moarte este o moarte de fiecare zi. Aducerea aminte de moarte e un suspin de fiecare ceas. Este nevoință.

Frica de moarte și semnificația sa

Acuma, frica de moarte este o însuşire a firii,  trebuie să știți, care a intrat în fire prin neascultarea de Dumnezeu și din cauza asta evităm să ne gândim la moarte.

Mai mult, nu ne gândim – de ce? Pentru că nouă nu numai ne este frică de moarte, ci și tremurăm în fața ei, ne e groază de moarte. Tremurarea de moarte este semnul păcatelor nepocăite, fraților. Deci dacă vă e groază de moarte și nu vreți să vă gândiți înseamnă că aveți păcate nepocăite.  Mergeți și vă spovediți!

Hristos are frică de moarte, dar nu tremură. De ce? Ca să arate limpede însuşirile celor două firi și, mai ales, să arate faptul că este nepăcătos. Din cauza asta nu tremura în fața morții.

Vedeți astăzi, că vi se induce foarte multă frică, fraților. Vor să vă conducă prin frică. Și asta tocmai ca să vă paralizeze să ajungeți la Hristos, tocmai ca să ajungeți la perfecțiunea personală veșnică, după moarte și – bineînțeles – pe cât este cu putință, să ne apropiem de perfecțiune aici pe pământ. Din cauza asta vor să vă țină la pământ prin frică. 

Amintirea morții – importanța

Deci, fraților, precum pâinea e cea mai necesară, cea mai de trebuinţă dintre toate mâncărurile, aşa aducerea aminte de moarte e cea mai de trebuinţă dintre toate lucrările de curăţire de patimi.

Din cauza asta fraților, pentru voi cei din lume și pentru monahii de obște, pentru cei din comunități, aducerea aminte de moarte le pricinuieşte viață, luptă, osteneli, împliniri de ascultări, necinstiri – vorbesc de răbdarea ocărilor cu bucurie și cu smerenie. Omul căruia îi e frică de moarte după Dumnezeu, care își aduce aminte de moarte după Dumnezeu e foarte viu, fraților. Este împins foarte bine înainte.

Bineînțeles, la cei din isihie, în afară de zgomote, le pricinuieşte lepădarea grijilor, rugăciunea neîncetată şi păzirea minţii – trezvia. Acestora pomenirea morţii le este şi maică şi fiică, după cum zice Sfântul Ioan Scărarul – este vorba de o reacție în lanț care îl scoate pe om din mâzga acestei lumi și îl împinge foarte bine, foarte puternic înspre cristalul lin al Împărăției Cerurilor, căci Împărăția Cerurilor înlăuntrul nostru este.

Îndemn și concluzii

Curaj, fraților! Curaj! Oricum tot o să ajungem acolo și deci oricum trebuie să ne pregătim de moarte! Să nu ne fie frică! Să nu spunem că mai avem timp pentru că nimeni nu ne-a garantat că o să trăim ziua de mâine – vedeți ce se întâmplă!

Curaj, fraților! Curaj!

A, da, vreau să vă mai spun ceva! Și atenție să avem puțină grijă să nu ne depărteze vrăjmașul de Hristos și în loc să avem frica firească de moarte care să ne facă să fim vii să mergem înainte, să o avem pe cea nenaturală pe care încearcă să ne-o insufle forțele întunericului ca să ne îngrozească și să ne paralizeze în proiect. Înțelegeți? Pentru că paralizarea în proiect este moartea cea adevărată. Nu este trecerea către Împărăția cerurilor, către viață. Înțelegeți? Să fim viteji ca și strămoșii noștri! 

Să ne ajute bunul Dumnezeu să murim cum trebuie; sănătoși la suflet și cu o inimă iubitoare!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin 

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!