De unde știu că m-a iertat Dumnezeu? – părintele Teologos

De unde știu că m-a iertat Dumnezeu? Iată o întrebare care este – sau, mai bine zis, ar trebui să fie – în inimile tuturor. Este – sau, mai bine zis, ar trebui să fie – în centrul vieții noastre duhovnicești.

Vom încerca să răspundem – pe cât posibil – la această întrebare în materialul de față.

Vizionare plăcută! (după clip aveți podcastul și transcriptul)

Powered by RedCircle

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

O sintagmă greșită. Despre înțelesul iertării

De unde știu că m-a iertat Dumnezeu? Întâi de toate trebuie să știm că această sintagmă – „M-a iertat Dumnezeu” – nu este foarte corectă, este una omenească, lumească, noi o folosim în lipsă de un limbaj adecvat. De multe ori ne interesează treaba asta și avem conștiința faptului că Dumnezeu nu ne iartă. Fraților, nu e așa pentru că Dumnezeu este totdeauna deschis față de om, omul se închide față de Dumnezeu. Înțelegeți? 

Când spunem că un om nu iartă înțelegem, de obicei, că omul respectiv se închide în fața aproapelui, în fața vecinului său, e o formă de separare, deci de moarte. Când, însă, spunem că Dumnezeu nu iartă, înțelegem – sau, mă rog, ar trebui să înțelegem – că Dumnezeu rămâne deschis față de om, chiar dacă omul simte că apare un zid între om și Dumnezeu, însă omul se închide față de Dumnezeu.

Pentru că acest zid care apare între om și Dumnezeu este problema omului, este închiderea omului față de Dumnezeu și nu a lui Dumnezeu față de om. Înțelegeți?  Acest zid îl creează omul însuși prin păcatele sale și are, de obicei, efecte pedagogice. Totuși, noi spunem că „Dumnezeu nu mă iartă!” și că Dumnezeu este rău. Nu este așa, fraților, nu e așa. Dumnezeu nu este rău și nu este sursa răului.

Ce înțelegem de obicei în mod greșit

Noi credem că Dumnezeu este rău pentru că ne credem pe noi buni și, mai ales, pentru că ne credem pe noi înșine în centrul universului. Nu e așa, fraților. Dumnezeu este în centrul universului, iar noi puncte minuscule, undeva, în diversitatea acestuia. Din cauza aceasta, fraților, este bine să fim mai smeriți.

Până acum din punct de vedere teoretic poate că le știi, dar din punct de vedere al experienței de multe ori vedeți că ne considerăm pe noi centrul universului, buricul pământului, cum se spune. Înțelegeți? 

Tot din lipsă de experiență și de smerenie, ne întrebăm cum poate Dumnezeu să îngăduie răul. Adică cum poate Dumnezeu să îngăduie războaie, copiii să pățească răul și așa mai departe, tot felul de drame, știți foarte bine la ce mă refer.

Încă o dată, cum spuneam, trebuie să fim smeriți. Dumnezeu este mai presus decât noi și, deci, noi nu putem să cuprindem cu mintea noastră toată complexitatea acestei lumi și, mai ales, nu putem să gândim în veșnicie pentru că „meseria” lui Dumnezeu, scopul lui Dumnezeu este maximizarea fericirii umane în veșnicie și, deci, El acționează conform acestui scop.

Viziunea omului opusă celei a lui Dumnezeu

Țineți minte că și Sfântul Antonie cel mare L-a întrebat pe Dumnezeu: Doamne, cum de cutare este bogat și se lăfăie, cutare e sărac și virtuos, dar n-are nimic, celălalt moare de tânăr, celălalt moare bătrân. Și i-a spus Dumnezeu: Antonie, astea sunt judecățile lui Dumnezeu și ție nu-ți folosește ca să le știi. Înțelegeți? 

Da, nu ne folosește ca să le știm, dar în principal, este vorba de maximizarea fericirii umane în veșnicie, e vorba de faptul că Dumnezeu ca tată ce este pentru noi ne pregătește cel mai bun loc în rai dacă noi dorim să-L urmăm și acest cel mai bun loc în rai implică întotdeauna crucea. Dacă Domnul nostru Iisus Hristos Cel fără de păcat  a trecut prin cruce trebuie să trecem și noi.

Deci o mare durere acum, o mare cruce acum chiar dacă noi o socotim rea, poate să elibereze de atracția păcatului care este plăcere – după cum am spus de atâtea ori – și această durere să-i confere omului în veșnicie o fericire mult mai mare, pentru că nu va mai fi sub robia plăcerii care îi țintuia și întuneca mintea. Înțelegeți?

Cei ce fac răul…

Relativ la cei ce fac răul, aceștia bineînțeles vor da răspuns pentru ceea ce fac, chiar dacă, după cum spuneam, noi nu putem să-i judecăm ca persoane, ci numai faptele, pentru că judecata persoanelor este prerogativă dumnezeiască, fraților. Nu putem să judecăm. Domnul a spus: „A mea este judecata; Eu voi judeca”. Înțelegeți? „A mea e răzbunarea.” Să nu ne răzbunăm noi, lăsați-L pe Dumnezeu! 

În plus, după cum spuneam, complexitatea factorilor de influență, lucrurile sunt  atât de complexe,  încât depășește puterea de capacitate, de cuprindere și de concentrare a minții noastre și, deci, nu putem să judecăm chiar dacă ne-ar fi fost permis acest fapt. Nu știm cine-i celălalt, fraților. Nu știm, habar nu avem. Înțelegeți? 

Dumnezeu fiind perfect bun înseamnă că respectă libertatea noastră a fiecăruia dintre noi, inclusiv a celor ce fac răul, chiar dacă încearcă să-i împiedice cu orice mijloc pe aceștia să facă răul. Bineînțeles cu orice mijloc fără, însă, ca El să lezeze libertatea universului lor interior. Deci nu-i calcă în picioare, dar îi presează să nu facă răul. 

Această tensiune, această presiune, această împiedicare, această împotrivire dumnezeiască este resimțită foarte acut de către omul care Îl luptă pe Dumnezeu, chiar dacă această presiune dumnezeiască este bună, bineînțeles. Omul încrâncenat și mândru o resimte ca „rău”, încăpățânatul resimte treaba asta ca rău, pentru că el crede că face numai binele și deci orice și oricine i se împotrivește, inclusiv Dumnezeu, este rău.

Iertarea de la Dumnezeu. Spovedania

Toată această atitudine de contra lui Dumnezeu, împotriva Lui este socotită ca și neiertarea lui Dumnezeu, duritatea, chipurile, lui Dumnezeu când, de fapt, este vorba despre distorsiunea din noi, de neascultarea noastră față de voia lui Dumnezeu. Înțelegeți? Iertarea lui Dumnezeu, deci, apare automat în clipa în care noi ne întoarcem din calea noastră de luptă împotriva lui Dumnezeu, din distorsiune pentru că Dumnezeu este pur existențial și total iubitor. Înțelegeți? Imediat ce ne-am pocăit, imediat Dumnezeu ne-a iertat. 

Ca o mică paranteză, dacă ne spovedim de păcate, păcatele se iartă exact în clipa în care se citește rugăciune de dezlegare, fraților Canonul care se dă nu este pentru iertarea păcatelor. canonul care se dă este ca să nu mai cădem. Nu doresc să intru acum foarte mult în tema sfintei spovedanii. Să ne întoarcem iarăși la lupta noastră cu Dumnezeu și la senzația noastră că suntem neiertați. 

În clipa în care ne-am întors, ne-am pocăit, în clipa respectivă acest zid al împotrivirii noastre față de Dumnezeu, această simțită „neiertare” dispare.

Și noi să iertăm!

Desigur că o condiție sine qua non este iertarea celorlalți pentru că Dumnezeu, fiind pur existențial și drept, iartă imediat ce iertăm noi. Nu zice chiar El să spunem: „Și ne iartă nouă greșelile noastre precum iertăm și noi greșiților noștri”? Înțelegeți? Deci dacă eu nu îl iert, nici Dumnezeu nu mă iartă.  Lucrurile sunt foarte clare, dar noi datorită faptului că suntem trași de păcatele noastre și de interesele noastre, facem lucruri de care ne minunăm și noi dacă stăm puțin să le analizăm.

A fi

După cum vedeți, lucrurile sunt foarte complexe și totul depinde de deschiderea noastră față de bunul Dumnezeu și de libertatea noastră. Cum ne folosim libertatea. Cum suntem, fraților . „A fi sau a nu fi, aceasta-i întrebarea” după cum spunea Shakespeare prin gura lui Hamlet, unul din personajele sale.

Noi astăzi însă nu mai suntem preocupați să fim, ci să avem și să facem și de aici toate problemele noastre dintre care una principală este nesimțirea existenței lui Dumnezeu. Noi nu ne mai gândim astăzi la a fi, ci la a avea, la a face. Înțelegeți? 

Dacă pe de o parte, nu simțim existența lui Dumnezeu, pe de altă parte paradoxal simțim o pseudosimțire a răutății Acestuia. Pe de o parte Dumnezeu nu există, dar pe de altă parte e rău. E puțin și absurd treaba asta. Înțelegeți? 

Ceea ce este fenomenal aici este că Dumnezeu ne respectă libertatea noastră de alegere, de simțire.

Deschiderea față de Dumnezeu/Smerenia

Și, deci, de unde știm că Dumnezeu ne-a iertat?

Este evident că acest lucru nu poate fi sigur niciodată pentru cei care sunt închiși față de Dumnezeu fie și numai parțial. Dacă suntem deschiși total, numai atunci știm clar că Dumnezeu ne-a iertat. 

Ce-i deschiderea? Smerenia, fraților. Smerenia este deschiderea omului față de Dumnezeu. Smerenia este ca porțile unei cetăți care se deschid larg astfel încât lumina harului să intre în fortăreața de piatră a inimii. Asta e smerenia – în clipa în care omul își lasă jos zidurile, podul care se ridică. Erau la cetăți mai demult. Îmi place foarte mult ideea asta a unei cetăți prin care omul e închis în fața lui Dumnezeu și prin smerenie se coboară podul, se deschide ușa.

Din cauza asta, cel ce se pocăieşte cu adevărat, ziua în care nu plânge, în care nu se deschide față de Dumnezeu o socoteşte ca pierdută, fraților, chiar dacă a săvârşit alte lucruri bune în ea.

Nimeni din cei ce nu plâng pururea să nu aştepte încredinţarea iertării în ceasul morţii. Căci ceea ce este nearătat, nu e sigur. Adică dacă nu primim descoperire de la Dumnezeu în inima noastră, adică odihna, nu o să fim siguri. Nimeni nu poate fi sigur, dintre noi, cei ce suntem pe cale chiar dacă Duhul cel Sfânt mângâie pe luptătorii pentru Acesta și le spune „Nu te teme! Ești pe cale! Curaj!”. Alta siguranța, alta deznădejdea. Siguranța este în extrema bună, în limita cea bună, pe când deznădejdea este în limita cea rea. Noi, cei mai mulți, suntem undeva în mijloc și trebuie să înaintăm. 

Acuma, unde e Duhul Domnului, Duhul Libertății, Duhul Adevărului care pretutindenea este, cum spune la rugăciune, în afară de inimile noastre împietrite și închise ca o fortăreață – acolo unde este, spuneam, acolo s-a dezlegat legătura. Că e Duhul Adevărului, Duhul libertății. 

Şi unde e smerenia neasemănată, acolo este Duhul lui Dumnezeu pentru că Domnul a spus că este blând și smerit cu inima. Iertarea este blândețea, smerenia, libertatea. De acolo vine fraților. Cei ce pleacă în lumea de dincolo fără acestea, să nu se amăgească, fraților, că legați sunt, pentru că acestea trei: blândețea, smerenia și libertatea una sunt. Înțelegeți? 

Gândul la moarte

Acuma, cei din lume şi nu numai ei sunt străini de aceste încredinţări ale iertării lui Dumnezeu şi mai ales de prezenţa Duhului. Însă dacă sporim prin milostivire, atunci vom cunoaște folosul acestei stări harice în ceasul ieșirii noastre din trup. Trebuie să fim milostivi, fraților. Milostenia aduce libertatea și blândețea și smerenia.

Din această cauză trebuie să ne plângem pe noi înșine și să fim concentrați ca pilotul unui avion care trebuie să-și manevreze aeronava să treacă printre două stânci apropiate și să decoleze în direcția corectă. Așa trebuie să fim și noi concentrați ca să vedem în față ținta ca și pușcașul care vede ținta în față. Așa trebuie să fim și noi concentrați, fraților, pe moartea noastră, pe decolarea noastră din această lume.

După cum pilotul se concentrează pe manșa sa, pe tabloul de bord, pe conducerea avionului, pe ce are în față și nu pe tot felul ce se întâmplă în jur, mai ales dacă stâncile din față se apropie – dacă decolarea se apropie, dacă moartea se apropie – la fel și cel ce se pocăiește și se plânge pe sine-și nu se ocupă de ce se întâmplă în jur, ce fac alții, de căderile altora – reale sau nu, știri și tot felul de lucruri de genul ăsta. Dacă nu suntem atenți la drumul nostru în față, atunci ne vom izbi cu mare viteză de stânci și ne vom face țăndări, fraților.

Trezvia

Această atenție ne permite să ne folosim corect mânia împotriva păcatului – să ne mâniem pe cauzele de păcat și să le evităm – nu pe oameni, ci pe cauze. Să ne depărtăm cât se poate de repede de acestea și să ne menținem programul și trezvia, claritatea minții.

Pe de altă parte, atenția care provine din această trezvie și claritate a minții ne permite să folosim și pofta, adică partea doritoare. Dacă am vorbit de partea mânietoare, acum vorbim de partea doritoare, pofta, dragostea. Cu astea trebuie să-L iubim pe Mântuitorul nostru și pe ceilalți oameni, pe toți și asta pentru a fi smeriți. Și asta pentru că semnul iertării căderii este faptul că ne socotim tot timpul păcătoși, tot timpul datori, iar pe de altă parte că urâm patimile. Deci pe de o parte ne simțim smeriți, iubitori de ceilalți, ne simțim doritori de Hristos, pe de lată parte, cu partea mânietoare, urâm patimile. 

Dacă ne urâm patimile, atunci am scăpat de ele. Dacă nu ne urâm patimile, nu am scăpat de ele. Înțelegeți? Pentru că patimile plăcere sunt. Dacă suntem recunoscători, primim har. Dacă nu suntem recunoscători, nu primim har. Foarte clar, foarte simplu, fraților. Recunoștința este cheia harului. 

Sf. Ioan Scărarul vorbește despre asta, Sf. Iosif Isihastul vorbește despre asta și mulți alți părinți vorbesc despre asta. Chiar Sf. Iosif Isihastul spune că descuietoarea harului este recunoștința.

Conștiința

Ajungem la maximum iertării atunci când avem conștiința curată, când nu ne mustră de nimic, mai ales în timpul rugăciunii și asta pentru că, fraților, mai ales atunci diavolul caută să ne lupte și să ne spurce rugăciunea, învinuindu-ne. Înțelegeți?

Desigur că uneori când este mai blândă și constructivă învinuirea, adică mustrările de conștiință vin de la Dumnezeu, prin luminarea provocată de rugăciune și prin milostivirea lui Dumnezeu care ca un tată iubitor ne atrage atenția că avem ceva de îndreptat.

Dacă nu ne mustră conștiința pentru nimic atunci suntem foarte bine însă să avem grijă că Sf. Pavel a spus că „celui ce i se pare că stă să aibă grijă să nu cadă”. Pe de altă parte, să avem grijă nu carele cumva să nu avem mustrări de conștiință nu din cauza curăției, ci din cauza a prea multă murdărie păcătoasă, prea multe păcate ce acoperă conștiința. Adică din cauza nesimțirii, fraților!

Nesimțirea este un mare, mare flagel și trebuie evitată cu orice preț pentru că este placa de mormânt. Pentru a nu ajunge acolo, trebuie să luptăm cu patimile când sunt mici că dacă ele cresc atunci acoperă vocea conștiinței ca o zgură groasă și conștiința nu se mai aude. Conștiința este ca și un casetofon care merge în continuu, însă fiind acoperită de patimi, nu se mai aude.

V-am mai spus, țineți minte, Avva Dorotei dădea un exemplu pe care l-am mai amintit cu un ucenic care era pus să scoată din pământ plante din ce în ce mai mari până când nu mai poate să le scoată de unul singur, simbolizând astfel faptul că patimile se desțelenesc mult mai ușor când sunt mici. Obișnuința când se instaurează devine o a doua natură, după cum spune Sf. Vasile cel Mare și dacă este una rea, trebuie sânge și timp ca să iasă de acolo. Însă, fraților, nimic nu e ca milostivirea lui Dumnezeu. Harul este atotputernic. Cine deznădăjduiește s-a omorât pe sine. Am zis asta și o mai zic.

Curățenia gândului și tentațiile lumești

Cum gândim

Deci să nu credem că Dumnezeu nu ne iartă. Totul de noi depinde, într-o ultimă analiză – de atenția noastră, care generează curățenia gândurilor. Cum însă să avem curăție în gânduri când acestea se umplu neîncetat de tot felul de lucruri care mai de care mai atrăgătoare din punct de vedere lumesc și încercăm la fiecare minut să comutăm atenția noastră altundeva pentru stimuli intenși de atenție, de plăcere? Acum asta, aia, știrile TikTokul, Instagram și așa mai departe. 

Gândirea noastră astăzi, în loc să fie predominant liniară, contemplativă, liniștită, este masiv paralelă, haotică, sărind de la una la alta într-o superficialitate extremă fără să ne adâncim în sensul lucrurilor. TikTok și rețelele conexe (mai sunt și altele) sunt expresii pregnante ale acestui mod de gândire. De fapt, cel mai mult timp din viață nu îl mai petrecem rezolvând problemele, ci sărind dintr-o parte în alta. Înțelegeți? 

Deci noi nu ne petrecem timpul rezolvând problemele, folosind lucrurile și iubind persoanele, ci sărind haotic de la una la alta. Înțelegeți? Această boală a gândirii umane trebuie să se oprească. Trebuie să ne auto-controlăm și să ne oprim, fraților. Să micșorăm grijile și dependența noastră de dopamină, de excitație, de interesant.

Altfel nu o să mai aflăm voia lui Dumnezeu și deci, implicit, iertarea. Înțelegeți? 

Cum aflăm voia lui Dumnezeu

Iertarea și voia lui Dumnezeu o aflăm atunci când avem liniștea gândurilor, când crește în noi iubirea față de Dumnezeu și semeni și când crește în noi ura față de patimi, fără însă să ne tulburăm și fără, ca această ură să apară în fața iubirii dumnezeiești, fără să o deranjeze pe aceasta, fără să înece iubirea, înțelegeți?

Atunci aflăm iertarea și voia lui Dumnezeu – când ne unim prin iubire cu Dumnezeu și ceilalți, fraților. Desigur că această unire se face, după cum am mai spus, prin iertarea celorlalți. Trebuie să iertăm și noi la rândul nostru dacă dorim să fim iertați.

Atenție!

Voia lui Dumnezeu nu o aflăm din astre, fraților. Astrologia, zodiacul, zodiile folosite în acest sens sunt satanice, fraților. Omului îi merge bine atunci când îi spun acest lucru oamenii validați de Dumnezeu în turma Bisericii, în rândul celor duhovnicești și el însuși simte iubirea lui Dumnezeu, simte „când este iertat” și nu când îi spune zodiacul sau mai știu eu ce medium, ghicitor sau astrolog. Înțelegeți? 

Dorința noastră de magic, de senzațional, chiar de mântuire, de adevăr și de iertare fără de osteneală, adică să ne mântuim „la buton” cum se spune, este exploatată de vrăjmaș care ne oferă o mulțime de mijloace pentru a ne prinde în plasă. Iubitorii de plăcere cu ușurință se îndreaptă înspre astfel de lucruri, neștiind că orice păcat, orice plăcere păcătoasă se scoate prin durerea analoagă. Nu prin butoane, fraților. 

Planetele și astrele, pomii, talismanele și așa mai departe, astea sunt niște pietroaie sau niște mingi de foc și gaz, sunt zidire a lui Dumnezeu.  Astea nu influențează persoana care este liber după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. De fapt, un pietroi nu influențează persoana umană nici dacă e în fața noastră, dacă, desigur, nu e vrăjit sau nu provoacă patimile, în principal patima iubirii de argint. Adică doresc să am pietroiul respectiv, în speță aur, de obicei sau eu știu ce alt metal prețios – platină, litiu și așa mai departe.

Zodiacul

Acum o să mă întrebați de unde a început toată tevatura asta cu zodiacul și cu planetele. Păi, să vă spun. Zodiacul, fraților, numele provine de la zodie, adică e vorba de 12 constelații care acestea, după cum spune Sfântul Ioan Damaschin, erau într-adevăr semne de vânt și apă. Adică mai demult oamenii nu aveau cum să măsoare timpul și-l măsurau – vedeau că soarele dispare într-o anumită cosntelație. Astea erau lunile. Ei, și atunci, chiar în ceasloavele mai vechi scrie că este zodia săgetătorului, vremea este să-ți aduni albinele, să-ți calci strugurii și așa mai departe.

Și atunci, șarlatanii și cei avizi de faimă sau de bani spun că da, de vreme ce influențează ca și prognoză meteorologică – trebui să-ți calci strugurii – înseamnă că-ți influențează și personalitatea. Nu se influențează personalitatea! Nici vorbă. Erau doar așa niște grosiere semne ale timpului probabil. Adică era luna cutare. Pentru că nu existau pe vremea respectivă nici ceasuri, nici nimic și atunci bătrânii se uitau la cer și vedeau că soarele dispare în direcția aia. Înțelegeți? 

Diavolul, desigur, ajută aici pentru că le împachetează foarte frumos cu tot felul de cuvinte atractive începând de la știință – cuvinte de genul „cuantic”, „bioenergie”, „astral” și așa mai departe și toate cuvintele astea care gâdilă auzul până la sfera duhovnicească în care sunt invocate numele lui Dumnezeu, ale Maicii Domnului, lumânări, icoane, biblii, tot tacâmul.

Viclenia diavolului

Trebuie să știți că diavolul știe foarte multe pentru că el conclude. Nu are darul clarvederii, însă poate să concludă pe baza experienței sale și, fiind duh, știe ce doresc oamenii, vede cele ce sunt departe – călătorește iute, să zic așa. Înțelegeți? Și din cauza asta unii pot să fie clarvăzători nu de la Dumnezeu, ci de la diavol. 

Dincolo de asta, dacă omul lui – adică un medium sau un vrăjitor – spune ceva care nu este foarte folositor de suflet, atunci vrăjmașul poate să aducă parțial sau chiar total la îndeplinire lucrul respectiv. Ca să-l subjuge și să-l facă adept pe cel care merge la medium. Trebuie mare atenție, fraților!

Să vă dau un caz. Pe vremea Sf. Teofan Zăvorâtul era o mare vrăjitoare și toată lumea mergea la ea și era impresionată că asta e clarvăzătoare și așa mai departe. Și Sfântul Teofan zice: „băi, vedeți că asta e vrăjitoare!” Și oamenii ziceau: „nu, preasfințite!” Că Sfântul Teofan era episcop. „Nu, preasfinția voastră, că asta știe și ne descoperă lucruri și așa mai departe.” „Băi, vedeți că e vrăjitoare!” Și până la urmă s-a aflat că  e vrăjitoare și s-au dus toți la vlădica și au pus metanie și au zis: „Înaltpreasfinția voastră, de unde știți?” Și el a zis: „Cum de unde știu? Toate lucrurile pe care le spunea femeia asta, care erau într-adevăr foarte impresionante nu aduceau folos sufletesc.” Înțelegeți? Mare atenție!

Clarvăzătorii

Există și oameni care sunt clarvăzători în Biserică, dar aceștia fraților, întâi sunt validați de turma Bisericii și au un comportament duhovnicesc exemplar dinainte. Nu apare în tramvai clarvăzătorul. 

Fraților, nu așa găsim voia lui Dumnezeu, nu așa ne găsim iertarea de la Dumnezeu, nu așa ajungem la perfecțiune. Din contră! Așa ne depărtăm de Dumnezeu, așa simțim încrâncenarea, neliniștea, tulburarea, patima înăuntrul nostru, pe care le acoperim cu zâmbete și cu cuvinte mai mult sau mai puțin alese. La perfecțiune, la unirea cu Dumnezeu, la iertare ajungem prin lepădarea de voile noastre și de patimile noastre cele păcătoase.

E nevoie de luptă, fraților, de rugăciune, curaj, de iubire, de deschiderea față de ceilalți, de iertarea celorlalți și nu de magie – fie ea și albă – pentru că magie albă să știți că nu există.

Să ne ajute bunul Dumnezeu să avem curajul iertării pentru a fi și noi iertați! Așa să ne ajute bunul Dumnezeu!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin 

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!