Ce înseamnă să trăiești cu adevărat? – Părintele Haralambos Papadopulos

Ne-am întrebat oare ce înseamnă să trăiești cu adevărat? Și dacă ne-am întrebat, am găsit răspunsul corect?

Este tema la care încearcă să răspundă cunoscutul părinte Haralambos Papadopulos în materialul de față.

Audiție plăcută! (după clip aveți podcastul și transcriptul)

Powered by RedCircle

E dificil să definească cineva ce înseamnă să trăiești cu adevărat, însă e sigur faptul că noi, de cele mai multe ori, nici nu avem dispoziția de a urma această cale. Avem senzația că a trăi înseamnă doar buna funcționare a organelor din punct de vedere biologic. Dacă inima sau ficatul meu funcționează bine, această înseamnă că mi-e de ajuns să spun doar că trăiesc. Însă acest lucru nu e viață și nu este viața pe care Hristos a dorit să o descopere lumii.

Viața reală e o provocare

Problema e că nu vrem să trăim, pentru că viața presupune un risc, o nesiguranță, nu are nimic stabil. În viață, singurul lucru de bază este acest „neprevăzut”, e contextul în schimbare, e faptul că toate se pot răsturna oricând. Nu știi ce te poate aștepta în clipa următoare. Pentru că noi avem mult egoism și vrem să controlăm totul, nu ne putem lăsa în curgerea aceasta firească a lucrurilor.

Și ce facem atunci? Ne facem diferite ascunzători. Ascunzători în care intrăm, ne închidem și ne furișăm numai și numai ca să nu trăim. Și aceste ascunzători sunt foarte frumoase la înfățișare; le-am decorat strașnic cu ideologii. La vedere apar foarte frumoase. Poate fi vorba de o ideologie foarte frumoasă căreia ne-am dedicat. Poate fi instituția sacră a căsătoriei; de multe ori, însăși religia poate fi o mare ascunzătoare, în care mă pitesc de teama de a nu trăi în viața adevărată.

Responsabilizarea

A trăi, așadar, înseamnă aceast lucru: să-ți poți asuma responsabilitatea faptelor tale, a vieții tale. Însă noi nu ne dorim responsabilități. De aceea, întotdeauna dăm vina pe ceilalți pentru toate nenorocirile și relele. Aproapele e mereu cel în care oglindesc propria mea responsabilitate pentru viață. Și sunt întotdeauna Adam sau Eva sau diavolul – care mereu e de vină că ne merge rău în viață. Și în felul acesta încercăm să nu trăim. Punem răspunderea pe umerii altora și nu ne batem capul să ne asumăm riscuri.

Viața pe care încearcă să o trăiască acești oameni nu este ancorată în nevoile esențiale ale omului. Nu-și servesc nevoile de bază. În realitate, slujesc patimilor, ce sunt înlocuitori ai absenței lui Dumnezeu. Adică ceea ce oamenii numesc viață este, în realitate, un drog sufletesc, nu este viața reală, viața adevărată. Pentru că nu ating nevoile lor principale. Este vorba mai mult de o uitare, de o distracție, de o împrăștiere. O încercare de a uita și de fi uitați, de a da uitării ce îi doare, e vorba de acea lipsă profundă.

Ce înseamnă mișcarea în real?

Mișcarea din viața reală – orice am face: negativ sau pozitiv – e o încercare de a umple un gol, o lipsă primară, intactă, veche, pe care o avem din momentul nașterii. În aceasta constă toată strădania noastră. Cei mai mulți oameni – fără să ne excludem -, când vorbim, de obicei, în Biserică, ne referim la noi și la ceilalți; noi credem mereu că suntem „copiii buni” și ceilalți sunt răi. Când spunem „lume”, este vorba de noi toți. Noi nu ne satisfacem nevoile esențiale despre care Hristos a vorbit într-un mod revelator, unic și irepetabil și ni le-a oferit ca propuneri de viață.

De ce? Pentru că revelația lui Hristos ne înfățișează un mod de viață deplin. Adică Hristos nu aduce o nouă teorie sau o nouă ideologie, ci aduce o nouă propunere de viețuire care poartă duhul Învierii; e desăvârșită, deplină. Dacă vrem să fim realiști, nu trăim această viață. Dacă am fi trăit-o, lumea în care viețuim ar fi fost cu totul alta. Nu am priceput și nu ne-am însușit lăuntric mesajul esențial al vieții duhovnicești, al vieții pe care o aduce Hristos.

Viața religioasă și viața bisericească

Trăim, mai degrabă, o viață religioasă decât o viață bisericească. Viața religioasă, care există în toată lumea, în toate religiile, e o viață care se consumă și se limitează foarte mult la condițiile exterioare. Adică la respectarea anumitor reguli de comportament și disciplină: omul se supune unor legi exterioare; aici poate fi vorba și de poruncile dumnezeiești.

Viața pe care o aduce Hristos nu se supune unei legi exterioare. Hristos nu ne cheamă să ascultăm de o normă exterioară, din afara noastră, ci de o lege interioară. Ce înseamnă acest lucru? E cu totul diferit să spun că iubesc sau că vreau să iubesc și să iert, pentru că asta o spune o anumită poruncă, fie ea și dumnezeiască. Și e total diferit să știu că a iubi sau a ierta – așa cum o cere Hristos – e o nevoie personală esențială, pentru că în felul acesta mă împlinesc.

Poruncile lui Hristos nu sunt niște dispoziții normative pe care trebuie să le împlinesc. În caz contrar, se va întâmpla ceva în viața mea ca o intervenție catastrofală din altă lume. Ci sunt porunci ale Creatorului, Care știe în ce fel făptura Sa va fi bucuroasă. Dumnezeu-Creatorul, pentru că l-a făcut pe om și cunoaște alcătuirea sa, știe când omul e împlinit, când e bucuros, desăvârșit. Atunci când dă porunci, o face cu o referire lăuntrică: în ce măsură iert, cât iubesc, cât nădăjduiesc și mă deschid, pe atât mă umplu de sens existențial și de prezența lui Dumnezeu. Adică simt o stare de împlinire.

Ce e religia?

Însă religia e ceva total diferit. E ceva foarte exterior. Din acest motiv, și oamenilor religioși – care rămân doar la învelișul exterior – ce li se întâmplă? Au o rigiditate. Pentru că rămân la litera legii, se ascund în spatele legii. În vreme ce prezența lui Hristos, care este harul – perioada cea nouă a Noului Legământ – te eliberează. De aceea, oamenii lui Hristos au anumite trăsături caracteristice: sunt oameni bucuroși, oameni plăcuți; respiri în prezența lor, simți o deschidere, o stare de euforie lăuntrică. Nu ți-e greu cu ei, nu te judecă, nu te condamnă, te bucuri de prezența lor. Oriunde intră și unde se așează împrăștie o stare de bucurie și de binecuvântare a Sfântului Duh. Oamenii religioși te presează, te sufocă, te îngreuiază; în prezența lor simți că nu poți fi tu însuți, simți că te vor judeca.

Există o foarte mare falsificare și denaturare. Astăzi, profilul omului duhovnicesc este scos în evidență așa cum am spus: ca al unui om morbid, deprimat, închis în sine, al unui om care nu-și împărtășește sentimentele, nu-și deschide ușor celorlalți sufletul. Dimpotrivă, omul bisericii lui Hristos este un om deschis – în sensul bun, sănătos -, este omul bucuriei.

Necesitatea bucuriei

Părintele Emilianos Simonopetritul este foarte hotărât în această direcție. El spune că, atunci când nu vedeți bucurie la un om care merge la biserică, aceasta înseamnă că el nu Îl are pe Duhul Sfânt. Dacă nu este bucuros, dacă nu este plăcut, nu-L are înlăuntrul său pe Duhul Sfânt. Aceasta o amintește și Sfântul Porfirie într-un mod foarte caracteristic, atunci când spune: „Să vă bucurați de toate! De mare, de o baie în mare, de copaci, de păsări, de natură, de oameni, de mâncare… De la micile iubiri vom trece la marile iubiri.”

Acesta este un enunț copleșitor. Se pot spune predici întregi referitoare la această cugetare a Sf. Porfirie. „De la cele mici vom ajunge la cele mari” vrea să spună: dacă eu nu mă voi exersa să văd lucrurile pozitiv și să am bucuria lucrurilor mici din viața de zi cu zi, nu mă voi putea bucura nici de cele mari. Și continuă Pr. Emilianos cu un alt cuvânt – ai spune că acești doi oameni sunt vase comunicante, însă este Duhul Sfânt Care îi unește -, subliniind că trebuie să înveți să te bucuri că poți să dormi, de o mângâiere, de faptul că mănânci un fruct, de întâlnirea cu un om. Și aceste premise de bucurie te vor duce la treptele duhovnicești mai înalte, ca să te poți bucura apoi de prezența lui Hristos și de toate celelalte.

Dacă nu ai bucuria – ca pe o condiție prealabilă -, chiar și Însuși Hristos să ți Se arate, Îi vei denatura imaginea. Nici pomeneală să-L vezi ca bucurie în viața ta. Chiar și El Însuși să ți Se arate. Dacă eu nu sunt bine, îl voi exploata pe aproapele. Pot să fac un act de filantropie – care e o mare virtute -, însă pentru că eu nu am premisele pentru a mă împărtăși de această virtute, îl voi exploata pe celălalt.

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!