Vizionați pe dl. Demostene Andronescu, unul dintre puținii foști deținuți din temnițele comuniste, care ne răspunde la întrebarea: „Care a fost cea mai mare minune pe care ați văzut-o în viața dumneavoastră?”
Vizionare plăcută! (după clip aveți podcastul și transcriptul)
Powered by RedCircle
Zice:
– Da, dar sunteți cu concepția voastră de viață..
– Eei, avem altă concepție de viață decât dvs.! Gata. Și dacă vreți putem să ne punem să vedem care e concepția de viață bună. A mea – să fiu un ticălos și să-mi ponegresc trecutul și pe pietrenii din trecut sau a dvs. – care mă puneți să…
Ne bucurăm că vă avem împreună cu noi. Avem niște întrebări de la părinții din Sf. Munte, de la Schitul Lacu, care vor să vă și cunoască prin intermediul acestor întrebări. Prima întrebare este să povestiți o minune sau un semn clar al harului, o experiență duhovnicească.
Era suficient să zicem „Doamne, Doamne…”
De fapt în toată închisoarea am simțit alăturea prezența Lui Dumnezeu. În clipe de cumpănă, în clipe grele ale vieții noastre am simțit prezența Lui Dumnezeu. Dacă era suficient să zicem „Doamne, Doamne…” și Doamne Doamne era lângă noi. Sigur, am avut momente de cumpănă: am avut pentru că atunci când a început reeducarea de la Aiud, care a fost fost tot atât de cumplită ca și reeducarea de la Pitești, dar făcută cu metode mai subtile. Nu te mai bătea, nu mai sufereai fizic, dar îți punea probleme de conștiință și din punct de vedere sufletești.
Personajele cheie în reeducare
Și țin minte că la un moment dat colonelul Crăciun, care eu nefiind o figură mai importantă a închisorilor- am fost un om de rând, nu s-a ocupat (de mine); el s-a ocupat de personalități. Deci vă dați seama, că dacă atrăgea de partea lor, reușea să convingă o personalitate prin diferite metode: prin discuții libere etc. Cucerind o asemenea personalitate era pusă să vorbească în fața celorlalți și să spună ceea ce voiau ei s-audă. Că regimul comunist din România este nemaipomenit de bun și se potrivește poporului român. Că, comuniștii sunt oamenii de cuvânt și de onoare și de nu știu ce… și că noi am fost niște bandiți care n-am înțeles mersul vremurilor și ne-am împotrivit și ne împotrivim învățăturii comuniste și regimului comunist și că va trebui să ne schimbăm atitudinea față de regim, că uite: dacă ne schimbăm atitudinea, ne dă drumul în libertate.
Discurs reeducat
Făcea chestia asta în momente când oameni, care erau- nu mai slabi, dar puteau să facă compromisuri mai mari sau mai mici, acceptau aceasta și erau considerați reeducați. Ziceau că: „Noi într-adevăr am fost pe drum greșit, am am fost într-adevăr influențați de de idei ale altora…”Cuvântul era bandit. „Eram bandiți.” Ne scotea pe cei care eram refractari. Ne scotea să asistăm cum se eliberează. Și ăștia se eliberau ponegrindu-se pe ei, ponegrindu-și trecutul. Negându-și tot, absolut tot, mai ales că erau pe picior de eliberare și îi elibera! Îi elibera și într-adevăr le dădea drumul acasă. Sigur, că era foarte greu pentru noi, când vedeam că prietenul meu care până atunci era umăr la umăr cu mine pleacă acasă . Am avut cazuri când prieteni buni au avut posibilitatea să facă niște compromisuri și au plecat acasă și eu râneam acolo. Și nu era deloc ușor! Era foarte greu! Dar peste asta treceam, că la un moment dat nu mă mai interesa.
Adevărații biruitori
Mă interesase, cum i-am spus colonelului Crăciun, care când m-a chemat, printre altele zice:
– Măi, voi sunteți nebuni, măi! Voi nu vedeți că ați pierdut partida?? Voi ați fost pe cale greșită și noi am câștigat și suntem aici și trebuie să faceți ce vă spunem noi! Noi am învins!
Și eu spun:
– Domnul colonel, înțeleg chestia asta, dar trebuie să înțelegeți și dvs. că într-o încleștarea ca a noastră, nu este importanta victoria, importantă este lupta.
Era… nu știu dacă a înțeles sau nu a înțeles, dar a făcut ochii mari, așa, s-a uitat la noi:
– Sunteți nebuni…Sunteți nebuni!
Și-a dat seama că nu poate să mă câștige prin metodele lui – să-mi promită că îmi dă drumul. În sfârșit, și-a dat seama Și i-a spus ăluia:
– Adu-i hârtia și de scris.
Colonelul mi-a pus pe masă un top de hârtie, nu mai văzusem hârtie de 7 ani și zice:
-Șezi aici și scrie aici!
-Ce să scriu? Să scriu povești?
-Scrie care este poziția ta actuală față de regimul comunist, față de munca noastră de reeducarea voastră și față de societatea liberă românească de afară.
O poziție
M-a lăsat acolo să scriu. Eu am zis: „Mă, ce să-i scriu?” M-am plimbat prin cameră, era camera încălzită, că mă scosese. Mă adusese dintr-un pavilion unde erau acolo birouri de anchetă. Că mai venea Securitatea să ancheteze pe cineva, să se elucideze câte o problemă pe care o aveau neelucidată. Sau scotea el needucați, ca mine, ca să-i poată câștiga de partea lor. Și zic:
-Ce să scriu?
-Păi scrie despre poziția ta actuală, despre poziția față de munca (noastră).
– Păi ce faceți dvs., voi intrați cu cizmele în sufletele oamenilor. Eu nu pot să spun c-am fost un bandit. N-am fost bandit! Și nici că am fost un criminal că n-am ucis încă pe nimeni, poate de acum încolo să ucid. N-am ucis încă pe nimeni. Criminal e unul care ucide un om. Eu n-am ucis niciunul.
Și zice:
-Da, dar sunteți cu concepția voastră de viață!
-Ei, avem altă concepție de viață decât dvs.! Gata. Și dacă vreți putem să ne punem să vedem care e concepția de viață bună. A mea – să fiu un ticălos și să-mi ponegresc trecutul și pe prietenii din trecut sau a dvs. – care mă puneți să spun ceea ce nu credeți nici dvs. Dacă eu aș spune că am fost un criminal, dvs. nu m-ați crede, dar ați scrie acolo că ăsta e criminal că a recunoscut că-i criminal. Ca să aveți posibilitatea de a mă șantaja, dacă știu eu din ce motive veți fi obligat să mă puneți în libertate!
– Păi, nu te punem, mă, în libertate! Că dacă ai concepții de-astea cum o să te punem în libertate?
– Păi stau aicea și îmi păstrez concepțiile. Gata.
Concesia
El l-a pus pe ăla și eu am dat declarațiile acelea care sunt în dosarul meu și le-am reprodus în Reeducarea de la Aiud. Prima declarație din 15 decembrie 1952 si a doua din 15 martie 1984. În cea din martie, mă băgase în fabrică și-mi dădeam seama că trebuie să fiu nițel mai drastic așa.
Am făcut unele compromisuri: am spus: „Nu pot să-mi reneg trecutul dar pot să renunț la el și dacă voi fi liber voi fi un cetățean care să respecte legile țării. Bune, rele, dar legile țării sunt legile țării. Și le voi respecta și nu voi mai lupta împotriva societății, îmi voi duce amarul pe contul meu. Toate conflictele care vor ieși dintre concepțiile mele și concepțiile de viață de-afară le voi rezolva în favoarea celor de afară. În favoarea vieții de afară. Și voi trăi în conștiința mea, singurătatea și neîmplinirile mele. Dar nu voi atinge pe nimeni și voi fi un cetățean corect. Voi respecta legile țării, etc. Atât pot să renunț: nu mă voi mai ridica niciodată împotriva regimului din țară. Dacă regimul va fi un regim ticălos, în măsura în care fac și eu concesiile, voi fi și eu ticălos ca regimul șamd…. ”
„Eu sunt cel de astăzi!”
O bolmojeam eu așa. Ei și când am dat prima declarație care era tranșantă: „Eu sunt cel de azi, 15 decembrie. Nu pot să fac nici o concesie regimului comunist care a pus stăpânire pe România. Singura concesie este că nu mă voi mai ridica împotriva lui. Atât.” Făceam o serie de ani și spuneam: „Eu sunt cel de astăzi, care declar și declar ceea ce declar astăzi. Și subliniez asta că s-ar putea, știu eu, supus sub presiune sau amețit de angajamentele mi le-aș lua și de promisiunile pe care dvs. mi le-ați face ca să accept reeducarea. O spun acum, să se știe că nu, nu sunt eu acela. Ci eu sunt cel de astăzi, 15 decembrie 1952. Pentru care semnez. ”
Exemplu de ne-educare
Și am semnat. Mi s-a spus de către niște prieteni că-n niște cluburi de reeducare m-a dat exemplu negativ. „Uite ce spune camaradul vostru, Andronescu și ce va face dacă va fi eliberat. Nu va accepta niciodată poziția regimului comunist, dar va respecta regimul țării. Gata.” „O cam bolmojește! ” așa spunea Crăciun. Dar pe mine, Crăciun nu m-a mai chemat niciodată la el, m-a dat pe mâna unor ofițeri politici, mai un căpitan, un locotenent major care venea pe la mine și discuta cu mine prietenește ca să zic așa. Mă întreba de viața mea intimă, dacă mă așteaptă cineva afară. Zic: „ Dvs. nu știți că ochii care nu se văd se uită? Nu mă așteaptă nimeni, n-am nici o legătură. N-am fost nici logodit, nici căsătorit, am avut și eu câteva flenduri, dar nu am avut legături mai strânse ca să ne ducem dorul unul altuia.”
Pomelnice online și donații
Doamne ajută!
Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.
Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .
Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)
Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.
Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!
3 Comment
Da! Adevărații noștri cântăreți!
Oare ce fel de muzică ar putea fi in
sufletul unui deținut nevinovat!
Plânsul suferinței, plânsul dorului și plânsul Bucuriei!
Frumoșii noștri eroi ce au doinit suferința noastră românească!
Minunat om ….
Ce bine era daca reportera nu zicea îhî in trei in trei secunde…pare ca se plictisise draga de ea si nu stia ce sa mai faca. Urat….in preajma unui erou al neamului sa fi atat de necioplita …femeie!
Încercați și o altă perspectivă. Se numește ascultare activă în abilitățile de comunicare, și probabil îngâna pentru a încuraja vorbitorul să își continue fraza, cum se întâmplă deseori când suntem implicați în ascultarea semenului. În engleză acest tip de „îhî” din timpul unei discuții se numește „feedback” sau „întărire” 🙂