Constantin Oprișan este unul dintre nenumărații sfinți ai închisorilor. Născut în ziua de 16 martie 1921, în Oncești, și trecut la cele veșnice în ziua de 26 iulie 1958, mărturisitorul Constantin Oprișan a pătimit neînchipuit de mult în închisorile din Buchenwald, Rostock, Pitești, Gherla, Târgu Ocna, Văcărești și Jilava.
Vă prezentăm mai jos două clipuri, unul dintre ele – foarte scurt – conținând mărturia colegilor săi de celulă, părintele Gheorghe Calciu și Marcel Petrișor, în care acesta îl descriu pe Constantin Oprișan – concentrându-se, în principal, pe ultimele sale clipe. Clipul este extras din excelentul documentar „7 Cuvinte” realizat de Andrei Negoiță.
În cel de-al 2-lea clip veți urmări un documentar artistic realizat de TVR cu o analiză duhovnicească a vieții și operei lui Constantin Oprișan. La sfârșit vă prezentăm o poezie scrisă de Constantin Oprișan.
Toate clipurile au podcasturi și transcripturi.
Vizionare plăcută!
Constantin Oprișan: Date biografice
26 iulie 1958. Moare, exterminat, la închisoarea Jilava, Constantin Oprișan, la varsta de 37 ani.
Deținut politic din 1948, Constantin Oprișan fusese șeful Frațiilor de Cruce în anii clandestinității și rezistenței anticomuniste. În anii războiului stătuse în lagărul nazist de la Buchenwald (1942-44), alături de alți legionari refugiați în Reich și capturați ca prizonieri politici.
Fire sensibilă, cu înclinații artistice si o trăire creștină ascetică, Oprişan a fost cel mai torturat in timpul bestialului experiment al reeducării prin tortură de la Pitești. Când adevărul despre atrocitățile de la Pitești a ajuns în Occident, Securitatea a încercat să-și mușamalizeze implicarea, înscenând un proces prin care sa acrediteze ideea că, la Pitești, legionarii se torturaseră între ei, la ordine venite din Occident, pentru a compromite regimul comunist. Cei ce au refuzat diversiunea, au fost practic zidiți de vii de Securitate, în 5 celule realizate în interiorul unei celule subterane mai mari, la Fortul 13 Jilava (Cazimca). Cei mai mulți au murit în chinuri, lipsiți de asistență medicală, de lumina zilei și de aer. Oprișan a fost unul dintre ei.
Iată mărturia preotului Gheorghe Calciu Dimitreasa:
„Pe Costache îl supravegheam în continuu, ca să nu moară. În ziua aceea l-am auzit pe Marcel că zice: ”Ghiță, Ghiță, moare Costache!”. Am simțit că s-a rupt ceva în mine. M-am întors înspre patul lui și am văzut că moare. Avea un cap așa de mic și o față așa de slabă și osoasă! Iar ochii lui aveau perdeaua morții. M-am speriat și am început să strig: ”Costache, Costache!”. L-am chemat înapoi. Și el s-a trezit. Și-a revenit. Când m-a văzut, s-a speriat tare. S-a făcut mic, parcă ar fi vrut să intre în pernă și a început să geamă și să plângă ca un copil. M-am întrebat de mai multe ori de ce o fi plâns Costache? Ce a văzut? Marcel și Iosif, care erau mai optimiști, ziceau că l-am întors dintr-o lume frumoasă în care plecase, în lumea aceasta de suferință și de păcat și s-a speriat. Îmi plăcea versiunea aceasta. Dar eu cred că s-a speriat de mine. M-a văzut cu toate păcatele mele și s-a speriat de mine. Pe urmă a venit gardianul și ne-a pus să-l scoatem afară. L-am pus în pielea goală pe o targă și l-am dus afară. Eu cu Iosif l-am dus. Marcel stătea acolo și plângea cel mai mult.
Era început de vară, era foarte frumos! Erau flori, era o vegetație teribilă! Când am ieșit afară și am văzut ce frumoasă era lumea, ce cer albastru, ce flori, ce iarbă era în curtea aceea, am zis: ”Cui îi pasă de noi? Costache a murit, mâine murim și noi. Nici cerului nu-i pasă de noi , nici oamenilor, nici gardienilor…! Florile sunt tot așa de frumoase, cerul tot așa de senin!”. Era spre apus și l-am văzut pe Costache așa, în acea lumină. Era absolut galben. Eu cred că în momentul morții, fierea i s-a revărsat în sânge. Era galben ca o floare de șofran. Dar Iosif a avut un gest: s-a aplecat, a rupt o floare și a pus-o pe pieptul lui Costache. Costache era cu fața în sus și i-a pus-o pe piept. Gardianul a strigat: ”Ce, bă! Vă învăț eu minte pe voi!” Însă Iosif i-a răspuns: ”Domnule plutonier, pe noi ne puteți învăța minte, dar Costache a scăpat!”. Ne-am mai uitat odată înapoi. Soarele apunea și era o lumină ca de aur. Și am văzut trupul de aur al lui Costache. Era un trup în întregime aurit și o floare albastră pe pieptul lui. E ultima imagine pe care am păstrat-o.”
(Sursa: Fundatia „Ion Gavrilă Ogoranu”)
Powered by RedCircle
Părintele Gheorghe Calciu: Noi am reușit acolo în închisoare să-i prelungim viața lui Costache Oprișan în celula aceea. În celula aceea tot timpul curgea apa de pe perete, tot timpul era umezeală, saltelele putrezeau sub noi, nu le schimbau… și Costache Oprișan nu primea medicamente.
Marcel Petrișor: Oprișan era pe pat, se sufoca, plămânii erau terciuiți în el, scuipa foarte mult, scuipa sânge, spută. Sticla i-o spăla numai Ghiță Calciu. Și noi ar fi trebuit să o spălăm, dar el își luase chestia asta… ca el să o facă, deși și lui îi era greață… și ne era o greață să o vărsăm…, dar mă rog! Și bietul Oprișan se sufoca, ce să-i facem?
Părintele Gheorghe Calciu: Mi-am adus aminte că penicilina să făcea din mucegai. Puneam bucățele de pâine sub pat, în umezeală, seara și dimineața era de două degete mucegaiul, creștea foarte înalt și cu măciulii… Luam acest miceliu, îl dizolvam în apă și apoi puneam miceliul cu apă într-o bucățică de tifon și-i puneam lui Costache Oprișan la nas ca să tragă, să inspire acest miceliu.
Marcel Petrișor: … cu toate astea nu l-am putut salva. Și Calciu, în generozitatea și disperarea, fiindcă eram și disperați, el mai tare ca noi toți fiindcă era mai sensibil decât mine și Iosif… La un moment dat zice: ”Bă, dacă ar fi să-i dăm limfă?” și am răspuns: ”Să-i dăm limfă, dar de unde?”, să o bea ca să mai aibă putere să mai reziste. Iosif zice: ”Mă, dar nu e bine să-l întorci din drum dacă e să moară!”.
Ghiță, cum era el cald și tumultuos așa, zice: ”Vreți nu vreți, eu știu ce am să fac!” și s-a retras la picioarele patului lui Oprișan, a pus gamela jos, și-a tăiat venele aicea, s-a scurs sângele în gamelă, a lăsat să se sedimenteze hematiile din hemoglobină și limfa oarecum era la suprafață așa, un lichid mai gălbui. Și l-a decantat și i l-a dat lui Oprișan să-l bea. La așa gest am rămas siderat și eu și Iosif și ne-am dat seama fiecare că nu am fi putut face lucrul ăsta…
Părintele Gheorghe Calciu: În momentul în care Costache Oprișan a murit, parcă s-a frânt ceva în noi. A simțit că suntem ca și cum ne-ar fi părăsit un tată și noi am fi fost niște copii mici…
Powered by RedCircle
Biruitorii – oamenii care se hrănesc din Dumnezeu
Realizator: Emisiune realizată cu sprijinul Mitropoliei Ardealului, Mitropoliei Banatului, Arhiepiscopiei Ortodoxe Alba Iulia și Episcopiei Ortodoxe a Covasnei și Harghitei.
Experimentul de la Pitești a fost cel mai mare și mai agresiv program de „spălare a creierului” prin tortură. Scopul experimentului era lepădarea de toată convingerile, valorile și credințele. Prin tortură fizică fizică, psihică și sufletească se încerca transformare deținuților din victime în călăi.
Claudiu Târziu*: Doi ani foarte lungi s-au scurs în care mulți au căzut, în sensul că au acceptat reeducarea după metoda de care vă povesteam. Între ei și Părintele Calciu care era la vremea aceea deținut tot ca fost frate de cruce, luat din anul trei de studenție la medicină. Nu era încă preot și nici nu știa el că va ajunge preot. A cedat și a devenit memoria lui Țurcanu, în sensul că Țurcanu îi bătea pe deținuți să spună ce au mai făcut și ce nu au spus la securitate, iar Calciu reținea lucrurile astea. Și când îi lua din nou la bătaie și la anchetă ei trebuiau să spună același lucru, dacă nu spuneau același lucru și erau nepotriviri, Calciu știa pentru că avea o memorie extraordinară.
Silvian Man**: Cunoscându-se și știindu-și limitele putea să treacă peste limitele cei ce avea să cadă. Și tocmai această iertare a fost și cea care i-a determinat pe cei care au căzut să se întoarcă. Faptul că exista deschiderea celor pe care îi bătuseră și că nu exista o respingere din partea lor, nu exista o negare a realităților sufletești. Bun, căzuseră, dar prin dragoste exista această încredere că ei se pot ridica și se pot întoarce.
Realizator: Există și cazul lui Dumitru Bordeianu…
Silvian Man: Corect, chiar și cazul Părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa la un moment dat și chiar al lui Constantin Oprișan. Și Constantin Oprișan la un moment dat a crezut, dar s-a ridicat. Aici a contat foarte mult aceasta școală a faptului că indiferent, fie că o luăm pe latură duhovnicească, fie că o luăm pe latura practică de zi cu zi, indiferent de câte ori cazi, tu ai obligația de a te ridica pentru că păcatul cel mai mare este să rămâi acolo jos în deznădejde. Să cazi, se poate întâmpla și când ajungi la limită este firesc, însă obligația lor era de a se ridica indiferent de ceea ce ar fi făcut.
Realizator: Încercările peste puterile omenești la care fuseseră supuși la Pitești au culminat cu trei procese. Comuniștii au încercat să arunce totul în cârca deținuților, să spună că s-au torturat singuri unii pe alții. În aceste procese printre deținuții acuzați s-au aflat atât fostul șef al Frățiilor de Cruce pe țară, Constantin Oprișan, cât și Gheorghe Calciu, cel care avea să devină mai târziu, Părintele Gheorghe Calciu.
Claudiu Târziu: El nu a bătut propriu zis pe alții, dar a făcut acest serviciu pentru care a fost trimis în judecată când regimul a vrut să se spele pe mâini și să spună că toată operațiunea a fost o încercare a legionarilor de a compromite regimul comunist. „La ordinul lui Horia Sima au organizat aceasta reeducare și i-au supus pe proprii lor camarazi acestor atrocități pentru a pune regimul într-o situație dificilă și de a da explicații internaționale”. O minciună gogonată pe care au consimțit să o susțină mulți dintre cei care fuseseră capii reeducării în frunte cu Eugen Țurcanu.
Gheorghe Calciu, revenindu-și în fire după tot episodul ăsta a zis, nu, lucrurile nu au stat așa, știm că a fost ordinul Securității, știm că a fost cu voia Partidului și cu inspirația Partidului, și uite așa și așa…
A fost un proces lung de pe urma căruia majoritatea celor care au condus reeducarea, dintre deținuți mă refer, au fost condamnați la moarte, câțiva ofițeri de securitate și gardieni au fost și ei condamnați la alte pedepse, Gheorghe Calciu a scăpat cu comutarea pedepsei cu moartea în pedeapsă pe viață, după care se vede că a ajuns să trăiască până în 2006, așa încât vezi că Dumnezeu nu te lasă dacă tu mărturisești și în ultima clipă adevărul. El a făcut asta!
Marcel Petrișor***: Întotdeauna în procesul de sfințenie după canoanele ortodoxe, un sfânt este cu atât mai mare cu cât se știe despre el numai de bine, nimic de rău, răul fiind uitat. Că altfel, dacă e pusă în discuție răsplata pentru tot ce a suferit pentru a deveni sfânt, dacă răsplata respectivă este ațâțătoare de orgoliu, diavolul spune „îmi pare rău, dar eu câștig aici…”.
Sfântului Antonie cel Mare îi spune diavolul (poveste se găsește în Pateric): „Sfinte Antonie ești mare într-adevăr, m-ai învins! Uite am adus caleașca să te urci să mergem în Rai. Te duc eu până acolo”. Sfântul Antonie a fost o clipă înclinat să pună piciorul în caleașca diavolului, pe urmă s-a retras. Ispita a fost în ultimă instanță.
De la toți ăștia din Pitești, de la Calciu de pildă… spunea în discuțiile noastre: „Ca să scapi câteodată de moarte, de supliciu, diavolul îți oferă o posibilitate de scăpare. Te ia cu căruța lui, te scoate într-un fel, dar ulterior ca să sari din căruța diavolului trebuie să ai curajul să sari în moarte, în ceea ce nu ai putut suporta la începutul experienței”. Și bietul Calciu și Oprișan spuneau că astea sunt lucruri care nu se pot înțelege.
Realizator: Acest curaj l-au dovedit atât Gheorghe Calciu cât și Constantin Oprișan în procesul reeducării de la Pitești. Oprișan la rândul său a respins decisiv ideea pe care autoritățile comuniste încercau să o acrediteze. El a depus la rândul său mărturie cu privire la implicarea securității în experimentul de la Pitești. Marcel Petrișor mărturisește în cartea sa „Cumplite încercări, Doamne!”, cum experimentul fusese direct coordonat de fostul spion NKDV Alexandru Nicolski, pe numele sau adevărat, Boris Grunberg.
În perioada 1948-1953 Nicolski a fost director adjunct al securității, iar din 1953 și până în 1961 a fost secretar general al MAI. După ce au văzut că nu le iese înscenarea și că nu îi pot face vinovați pe legionari de crimele și ororile petrecute la Pitești, comuniștii i-au condamnat la moarte pe unii, iar pe alții la închisoare pe viață. Aceasta a fost pedeapsa celor care la proces au mărturisit împotriva lor.
Era momentul ștergerii urmelor. Eugen Țurcanu împreună cu alți deținuți implicați în reeducare au fost împușcați la Jilava. Tot la Jilava s-a construit în acel timp și o secție de exterminare, o închisoare secretă în interiorul Fortului 13, Casimca sau Corabia morții cum mai era denumită. Aici trebuiau să sfârșească ultimii 15 deținuți care au demascat implicarea Securității în experimentul de la Pitești. Printre ei și Gheorghe Calciu, Constantin Oprișan și Iosif V Iosif. Alături de ei a fost închis și Marcel Petrișor. Toți patru au ajuns astfel colegi de celulă în „Corabia morții” de la Jilava.
Marcel Petrișor: Casimca este, ați văzut celula respectivă, un cavou în care am fost închiși ca să murim. Dumnezeu nu a vrut să murim toți. După moartea lui Oprișan am stat până s-a desființat Casimca, până în ’61, când am fost duși de la Jilava la Aiud. Condiții de cavou, dacă ați văzut cum e celula aia… Oprișan era în dreapta, stătea pe pat, nu se putea mișca. Era tolerat să stea împreună pentru că scuipa tot timpul și norocul lui și al nostru a fost că a fost și Calciu cu noi și Iosif, care făcuseră parte din toată sarabanda aia de piteșteni ce au fost supuși la toate torturile respective.
Retrospectiv, în acest cavou discutam o serie de lucruri pe care, eu nefiind la Pitești le auzeam de la Iosif și de la Calciu, iar Oprișan care nu a stat decât câteva luni cu noi, mai adăuga lucruri pe care nici ceilalți nu le știau.
Realizator: La Pitești și Gherla, Constantin Oprișan a pătimit chinuri cumplite. Adevărate pagini de martirologiu românesc. Bolnav de tuberculoză, a fost trimis în „celula morții” din Jilava. Nu avea voie să primească medicamente și nici un alt fel de tratament pentru boala sa. Regimul din închisoarea secretă de la Jilava era unul clar de exterminare.
Marcel Petrișor: Nu mai spun că nu mai avea plămâni, el tot timpul scuipa într-o sticlă care îți făcea greață. Calciu a depășit greața, noi ceilalți doi, nu. Acolo noi nu am fost puși să fim omorâți în bătaie, ci să fim omorâți datorită regulamentului. Să stai 17 ore cu mâinile pe genunchi să te uiți la ăla, nu e ușor.
Realizator: Ce făceați în alea 17 ore cât trebuia să stați așa, nemișcați?
Marcel Petrișor: Pai, cât stăteam vorbeam cu Iosif și păzea Calciu sau păzea Iosif, vorbeam cu Calciu sau păzeam eu și vorbeau ei. Eu mă uitam atent să nu vină ăla că dacă ne surprindea ziceau ăștia: „Măi, ne omoară ăștia că nu ai fost vigilent!”. Iar când vorbeam între noi, vorbeam diverse chestii.
Când ochiul nu mai vede și drumul pare-nchis,
Iar duhul îndoielii spre-ntoarceri te împinge,
Închide ochiul searbăd și-aruncă-te-n abis,
Lovind cu pieptul moartea – și sigur vei învinge!
Realizator: Poezia compusă de Constantin Oprișan în închisoare este rodul trăirilor sale cutremurătoare din timpul lungilor ani petrecuți la Pitești, Gherla și Jilava. „Cărțile Spiritului” sau „Epopeea Noologică” urma să fie o capodoperă întinsă pe aproape 2000 de versuri. Nu a ajuns să o termine, dar o parte din ea a fost salvată de colegii săi de celulă.
Marcel Petrișor: Un infern de suferință a fost căldarea în care, iată, în cazul lui Oprișan s-a născut acest poem din care din păcate, nici el nu l-a putut spune pe tot, nici noi nu l-am putut reține pe tot în afară de cele 150 de strofe pe care le-am putut memora și păstra în toți anii de închisoare care au urmat. Iar în ’64, după ieșire am reușit să îl concretizăm în niște caiete care și alea ne-au fost luate de securitate și pe urmă, Moise Tâlharul, un călugăr, le-a descoperit aici la arhiva securității. Le-am luat le-am comparat comparat cu ce știam eu, cu ce știa Iosif, cu ce știa Calciu…
Claudiu Târziu: Din câte știu eu, el nu a apucat să scrie mult înainte de închisoare pentru că pe de-o parte condițiile nu i-au permis. E la fost o vreme în clandestinitate cu reorganizarea frățiilor de cruce din ’46 până în ’48 cât s-a aflat în țară după întoarcerea din Germania. În Germania fiind, a sta câțiva ani în lagăr, deci nu prea avut nici condițiile nici timpul, probabil că nici posibilitatea sufletească de a face asta.
Cu toate astea a compus mai multe poeme, unele foarte lungi în care practic își transferă toată gândirea lui metafizică. Acestea dovedesc că avea o cultură enciclopedică și avea o mare capacitate de a transmite într-un înveliș, într-un veșmânt metaforic, adevăruri universal valabile. Asta impresionează și asta îl face să se distingă în rândul marilor poeți ai închisorilor.
Realizator: Poemul este o călătorie a sufletului creștin care trece de la filosofia greacă antică la eroismul medieval, la renaștere și modernism, de la Descartes la Cant și de la Hegel la Marx pentru ca în final să cadă pe brațele lui Dumnezeu ca și fiul cel risipitor.
Ioan Șișmanian ****: E un fel istorie a culturii. E structurat arătând cam care este evoluția gândirii umane și a perceperii a ceea ce noi putem percepe cu mintea noastră și însuși cu Duhul lui Dumnezeu din noi, pentru că altfel nu putem pricepe nimic. Dar observăm foarte interesant această stare, că prima parte, partea ontologică, existențială, pleacă în primul rând de la antici și de la căutările lor, de la frământările lor, arătând de fapt că nu ajung nicăieri de fapt. Ajung în nebunia aceasta a învârtirii în cerc.
Realizator: „Cărțile Spiritului” este o epopee realizată în stil original de Constantin Oprișan care și-a transpus în versuri, pe lângă trăirile sale filosofice și trăirile sale din închisoare. Totul poate fi înțeles ca o luptă dintre rațiune și inimă pe planul cunoașterii. O luptă în care în final inima, iubirea creștină iese învingătoare. Mesajul creștin răzbate însă de la primele versuri ale poemului.
Ioan Șișmanian: Plecând de la faptul că el este creștin și cunoaște și înțelege valoare aceasta a elevației dumnezeiești, el vine de aici și începe descoperirea neputinței pe care au avut-o anticii să caute pe Dumnezeu, că Dumnezeu se poate doar revela, nu se poate descoperi către om. E imposibil să descopere oala olarul, nu are cum. Și atunci omul care deja este conștient de sine, faptul că Dumnezeu s-a vrut lui conștient în clipa aceea, el vine să decripteze, să descopere omului însuși unde să nu se împiedice. Pentru că este peste noi această cultură antică, și o vedem ca un val care vine peste noi în fel și fel de noi forme pentru că este evident, dacă nu îl vrei pe Dumnezeu, te învârți în cerc. Foarte frumos spune aici: „Cu suflet cald și dulce, din pâine și din vin”…, deci o plinătate a cunoașterii vieții în Dumnezeu,
„Unesc abstractul spirit, pământului concret,
În duh port limpezimea Olimpului Elin
Și-n trupul meu de iască port fiere și oțet”.
Adică înțeleg pe de-o parte durerea, răstignirea, zbaterea și în același timp tot în mine și în fiecare om de fapt, este căutarea ajungerii mele la limpezimea Olimpului care înseamnă ajungerea în cer.
Claudiu Târziu: Nu lasă neapărat să răzbată o emoție spontană, ceva ce poți să trăiești în momentul în care ești lovit, sau în momentul în care ești supus unui regim nedrept așa cum bunăoară întâlnim la alți poeți, la Radu Gyr de exemplu când scrie „Cu Iisus în celulă”, el scrie după o experiență groaznică pe care avut-o în acea seară în care fusese bătut și în care se simțea părăsit până la urmă de Dumnezeu. Și prin această revelație, prin această vedenie sfântă pe care o mărturisește că a avut-o, deci nu că fost doar un act poetic, el s-a întărit și a ținut să o și scrie, să o compună și să o dea mai departe.
La Oprișan mie nu mi se pare că astfel de evenimente îi influențează opera în mod decisiv. Acolo poți să citești mai multe lucruri. E și mai greu de descifrat decât toți ceilalți. Dacă toți ceilalți parcă ar fi scris pentru o lumea mai largă care să îi înțeleagă și care să poată memora opera lor și să se hrănească sufletește cu ea, Oprișan pare mai degrabă că a scris pentru sine sau pentru cei puțin aleși care înțelegeau limbajul, referințele care sunt filosofice, de gândire speculativă, ce nu sunt la îndemâna oricui.
Ioan Șișmanian: Eu sunt convins că orice om care înțelege că are de-a face cu oameni care nu sunt trăitori în spațiul vieții creștine, el nu vine să îl afirme cu evidență pentru a nu-l speria și îndepărta pe cel ce….”Hai măi, tot cu de-astea mă iei?”, ci finețea și gentilețea este… pentru că atât de frumos descoperă fiecare boare a sufletului căutând cum poate fiecare dintre noi a căutat în tinerețile lui… spațiul spiritual.
Marcel Petrișor: Cea mai grozavă este epopeea noastră, dar nu a noastră a românilor, a perioadei din răsărit, că rușii nu au așa ceva, chinezii nu au așa ceva… Noi avem, este cel mai mare poem, din păcate trunchiat, că numai atâta s-a putut. Poate că mai erau și alte chestii, dar uite că Dumnezeu numai pe astea le-a îngăduit.
Realizator: „Cărțile Spiritului” reprezintă și un mesaj cu valoare de testament pe care filosoful creștin Constantin Oprișan a dorit să lase urmașilor.
Claudiu Târziu: Faptul că el a ținut să le dea mai departe ca pe un testament, spune că și el era conștient de valoarea lor și că a vrut în felul lui să lase acest fragment de operă contemporanilor și celor ce urmau să vină.
”Să te ridici mai tare din orice prăbușire,
Să nu te-ntorci din cale când duhul rău te minte,
Căci vei rămâne pururi în a Sodomei carceri
Prin fier, prin foc, prin apă, dar numai înainte,
Căci drumurile-n spirit nu suferă întoarceri!”.
* Claudiu Târziu – jurnalist, scriitor, editor, președinte al Asociației „ROST” din București.
** Silvian Man – doctorand istorie, președintele Ligii Studenților din Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.
*** Marcel Petrișor – profesor, scriitor, fost deținut politic în închisorile comuniste.
**** Ioan Șișmanian – preot duhovnic, ucenicul părintelui Iustin Pârvu – Mănăstirea Miclăușeni, Județul Iași.
STRIGĂT – Constantin Oprișan
Dormiți cei din Sybaris! Grămezile de aur
V-asigură și somnul și pâinea îmbuibării,
În trândăvia voastră, nu știți că sub tezaur
O cârtiță vă sapă prăpastia pierzării.
V-ați pervertit ființa trăind cu artificii,
Iar adevărul simplu îl vindeți pe palavre,
Virtuțile înalte le-ați aruncat pe vicii
Și colcăiți în patimi ca viermii în cadavre.
Prin somn zvârliți moneda, aproape e taraba;
Cu drojdia gândirii, pe teme răsuflate,
Telalii cugetării dau marfa pe degeaba:
Orice, oricum, oricând, căci asta-i libertate.
Vă dau, în loc de geniu, sofisma parazită,
Pe clarități banale cartezian vă poartă,
Vă fabrică din resturi licoarea otrăvită,
Minciună din știință, narcotice din artă.
Acoperiți cu grijă tot ce nu e plăcere,
Minciunile comode sunt vălul diafan,
Satana-i o legendă, iar spiritul părere,
Și vă cârpiți cu zdrențe infernul subteran.
Fugiți de adevăruri prin cotituri savante,
Îmbrățișați minciuna fiindcă-mbracă fracul,
Vă lustruiți păcatul cu laurii lui Dante –
O, turmă sybarită, tu n-ai văzut pe Dracul.
Din moarte-ndrept spre tine, mulțime sodomită,
Apocaliptic strigăt pământul să-l inunde.
De nu percepi misterul cu mintea-ți adormită,
Săgeata vorbii mele în carne-ți va pătrunde.
La rădăcina vieții sobolul se ascunde,
Și seva cu otravă și bale i-o-nvenină,
Iar noaptea sapă-n taina cotloanele afunde,
Să prăbușească totul în groază și-n ruină.
S-aveți armura gata când ceasul greu va bate,
Dușmanului să-i prindeți intenția și jocul:
Vă va lovi în suflet cu vicii și păcate,
Apoi vă va ucide cu fierul și cu focul.
A început în spirit o cruntă încleștare,
Armate nevăzute stau aspre față-n față.
Curând va-ncepe lupta și-n voi, în fiecare,
Și-o veți simți cumplită, în cugete și-n viață.
Pomelnice online și donații
Doamne ajută!
Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.
Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .
Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)
Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.
Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!
