Înstrăinarea bună și rea – părintele Teologos

Suntem niște înstrăinați pentru că ne-am înstrăinat de Dumnezeu și ne-am alipit de lume. Trebuie să ne înstrăinăm de lume și să ne alipim iarăși de Dumnezeu. Vizionați acest material pentru a afla care sunt cauzele, problemele și roadele acestor înstrăinări.

Vizionare plăcută! (după clip aveți podcastul și transcriptul)

Powered by RedCircle

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Cauza înstrăinării

Astăzi o să vorbim puțin despre înstrăinare. Cum să fim străini în această lume? Cum să ne trăim străinătatea?

Desigur că mi se pare oarecum ciudat să vorbesc despre asta pentru că, de fapt, astăzi suntem foarte înstrăinați. Înstrăinați de țară – trăim în alte țări – înstrăinați de cercul nostru de prieteni, de familie și de noi înșine. Toate acestea să știți că apar datorită faptului că ne-am înstrăinat de Dumnezeu. Dumnezeu este un străin pentru noi.

Însă datorită faptului că Dumnezeu este centrul de referință, noi suntem cei străini de Dumnezeu și nu Dumnezeu de noi.

Înstrăinare și unire

Deci cum să ne trăim înstrăinarea?

Întâi de toate, fraților, trebuie să ne reîntoarcem la Dumnezeu și să ne înstrăinăm de lumea care ne-a înstrăinat, care ne-a făcut străini.

Pentru că omul fiind creat are limite și din cauza asta se înstrăinează de ceva și se unește cu altceva. Noi din păcate am ales să ne unim cu lumea, cu materia și să ne înstrăinăm de Dumnezeu. Asta este de fapt căderea lui Adam. Asta este păcatul. 

Și acum trebuie să ne întoarcem la Dumnezeu. 

Întâi de toate această înstrăinare de lume și re-unire cu Dumnezeu o realizăm noi, monahii, în cel mai înalt grad, da – sau ar trebui, cel puțin, însă trebuie să o realizeze și ceilalți. Trebuie să o realizați și voi și ceilalți oameni trebuie să o realizeze pentru a putea să scăpați de sentimentul de înstrăinare.

Înstrăinarea de lume – semnificație și modalități

Acuma, ce este acest sentiment de înstrăinare și cum cum se realizează înstrăinarea față de lume? 

Înstrăinarea, sentimentul de înstrăinare este sentimentul de singurătate, de părăsire, de despărțirea față de Dumnezeu.

Cum ne înstrăinăm de lume astfel încât să dispară acest sentiment de înstrăinare de Dumnezeu? Este foarte simplu. Teoretic, cel puțin, este părăsirea fără întoarcere a tuturor celor din locul de obârşie, a celor familiare nouă care lucrează în noi împotriva ţintei evlaviei noastre, împotriva dorinței noastre față de Dumnezeu.

Deci, fraților, ne înstrăinăm de lume nu din ură față de oameni – mare atenție aici și pentru bani și alte lucruri materiale, pentru că tot înstrăinați rămânem, ci ne înstrăinăm de lume din iubire de Dumnezeu. Din iubire de Dumnezeu! 

Acuma, înstrăinarea trebuie să știți că se face și practic – adică prin deplasarea noastră faptică altundeva, caracteristică în monahism. Adică te duci altundeva. 

Însă și în lume se poate face asta, prin evitarea chefurilor, a barurilor, a cluburilor, a tuturor locurilor, pricinilor de păcat. Înțelegeți? 

Înstrăinarea fizică și duhovnicească

Deci este vorba de înstrăinarea trupească: ne mutăm altundeva sau nu mai frecventăm anumite locuri și înstrăinarea sufletească, duhovnicească ce se face în inima și sufletul nostru ca purtare așa necutezătoare, ca înţelepciune necunoscută, ca pricepere nearătată, ca viaţă ascunsă, ca ţintă nevăzută… Asta este ca o poezie de la Sfântul Ioan Scărarul, da. Gând nedescoperit, dorire a puţinătăţii, poftire a strâmtorării. Înțelegeți? 

Și atunci omul devine nevăzut pentru ceilalți, se înstrăinează de ceilalți. Această înstrăinare se face atunci pricină a dorului de Dumnezeu, îi crește dragostea omului înăuntrul său, respinge slava deșartă și are așa o liniște foarte adâncă, un adânc de tăcere. Acesta este primul rod al acestei înstrăinări. 

Deci este și înstrăinare trupească și una duhovnicească – prin comportament.

Gândul depărtării de lume

Acuma, trebuie să știți că gândul acesta obişnuieşte şi el la început să supere, să macine și în chip prelungit mai ales pe cei îndrăgiți de Domnul, pe care Dumnezeu îi alege și le dă ca un foc dumnezeiesc să îi macine acest gând, să-i preocupe. 

Este de fapt conștiința deșertăciunii acestei lumi. Omul simte că această lume așa cum este – lumea căzută în care suntem – este valea plângerii pentru el. Valea plângerii.

Omul are conștiința că este exilat aici și că soarta exilului se va hotărî în clipa morții, fraților: sau se va întoarce acasă în brațele Tatălui celui Ceresc sau își va permanentiza exilul în veșnicie – și ăsta constituie de fapt, iadul nostru. Ferească bunul Dumnezeu! 

Pentru acest lucru, însă avem nevoie să ne depărtăm puțin de plăcerea, pseudo-plăcerea, mă rog, plăcerea relativă provocată de cei dragi care ne întunecă mintea cu atracțiile lor, cu grijile lor și așa mai departe. Adică trebuie să ieșim din zona noastră de confort ca să putem să avem această conștiință a veșniciei noastre, această conștiință a înstrăinării noastre și mai ales, puterea de a ne extrage de acolo. Înțelegeți? 

Pentru că depărtarea de ai noștri îi mână către Dumnezeu pe cei care fac treaba asta. Ne îndreaptă către Dumnezeu prin puținătate, prin necazuri, prin asceza care ne curăță mintea. Deci trebuie să ieșim din acest ghem întunecat al grijilor și al relațiilor exagerate cu ceilalți. 

Dreapta socoteală

Dar pe cât de mare şi așa de vrednică de laudă e această înstrăinare, pe atât de multă dreaptă socoteală cere. Trebuie să fie cu discernământ, fraților. Cu discernământ! Trebuie să știți nu orice înstrăinare dusă la culme e bună. Dacă nu este făcută cu frica lui Dumnezeu și sub povățuirea unui conducător duhovnicesc experimentat aceasta poate să ducă la cele două extreme. Adică la depresie și la mândrie. Cine sunt eu, ce tare sunt, ce am făcut și așa mai departe. Sau depresie, adică omul cade și se descurajează și apar și probleme chiar cu sistemul nervos. 

De obicei, la început, să știți că la început, apare mândria – cine sunt eu, unde am ajuns, ce am reușit și așa mai departe. Înțelegeți?

Și vedeți că și Domnul spune că niciun proroc nu e cinstit în patria lui. Eh, și atunci, noi trebuie să luăm seama ca nu cumva în clipa în care ne înstrăinăm, treaba asta să ni se facă pricină de slavă deşartă.

Scopul înstrăinării 

Căci înstrăinarea este despărţirea de toate pentru a ne face nedespărţiți de Dumnezeu. Nedespărțiți de gândul la Dumnezeu și nu pentru bani, pentru lauda oamenilor în locul în care ajungem sau, eu știu…, să ne laude cu reușita sau reușitele noastre. Înțelegeți? 

Înstrăinatul este iubitorul sau lucrătorul plânsului, fraților, al plânsului după Dumnezeu, plânsul neîncetat după Domnul. Și cum spuneam, conștiința acestui exil al nostru aici, pe pământ. Bineînțeles, din cauza asta a greșelilor noastre, a păcatelor noastre, al (păcatului) lui Adam, de fapt. Bineînțeles și ale noastre personal, păcate personale. 

Deci străinul este cel care a ieşit din legătura cu toate ale sale. Și (prin) toate, cum spuneam,  înțelegem aici și averile sale, deci materiale, dar și voia sa proprie – am vorbit de foarte multe ori că principala avere  a omului este voia proprie, este iubirea de sine, slava sa cea deșartă. Înțelegeți? Și din cauza asta poate omul să evite problema mândriei. 

Depresia și remediul ei

Depresia se vindecă ușor dacă omul merge și vorbește cu ceilalți – bineînțeles DACĂ vrea. Pentru că trebuie să știți că marea problemă a depresivilor este că ei se complac în astfel de stări și au gânduri împotriva celorlalți. Că ăia nu sunt buni, că și așa mai departe, că eu-s mai presus și toate astea și că nu mă înțeleg și…da… Bănuieli, bănuieli. Tăiați fraților, asta! Mergeți și vorbiți, cei care sunteți depresivi, mergeți și vorbiți cu ceilalți și o să vedeți cât de frumoși sunt. În pofida bănuielilor voastre. Chiar dacă e posibil să nu aibă pregătirea voastră intelectuală, o să vedeți că omul este extraordinar de frumos. Extraordinar de frumos și foarte complex, complex în sensul bun  al cuvântului.

Bineînțeles că aici ajută foarte mult – ca să găsiți oameni cu care într-adevăr puteți să vorbiți – ajută foarte mult comunitățile din jurul bisericilor și în special, cadrul mănăstiresc unde se găsește o atmosferă duhovnicească, caldă, deschisă, bineînțeles, mai aproape de inima oamenilor. Din cauza asta fraților, bisericile sunt capitale mai ales în clipa în care ne-am înstrăinat doar cu trupul. Adică mă refer întâi de toate la oamenii care sunt în străinătate, care trăiesc în străinătate. Fiți aproape de biserică pentru că altfel vă va fi greu! Înțelegeți? 

Atenție la lipsa de iubire în comportament

Bun, trebuie însă când mergem în aceste comunități să avem grijă să ne tăiem voia și să nu fie presanți cu cereri – adică să ne dea atenție numai nouă, să întrebăm în continuu sau cu un comportament chiar tiranic, fără iubire. Înțelegeți?

Și când vorbesc de comportament tiranic, mă refer la faptul că toată societatea vestică bolește de boli de nervi care provin din acest comportament tiranic, comportament fără iubire. Și asta se întâmplă mai ales din pricina opticii lor care este mercantilă, de afaceri, de antreprenori. Optica economică ce este  care este o optică de competiție ce distruge relațiile interumane din cauza lipsei de iubire și din cauza asta banului. Pentru că banul știți foarte bine că distruge iubirea dintre noi pentru că ne luptăm care să facem mai mulți bani și ne luptăm care să-l închidem pe celălalt, de fapt sau cel puțin să-i micșorăm cota de piață. 

Harul

Cine, însă, se înstrăinează pentru Dumnezeu, își găsește echilibrul și scapă încet-încet de distorsiuni, pentru că găsește iubirea lui Dumnezeu și direct – adică harul lui Dumnezeu care vine în inima lui și prin ceilalți din jurul lui care au această iubire, cum spuneam. Comunitățile astea sunt foarte importante. Bineînțeles, fiecare om din aceste comunități duhovnicești la măsura lui. E foarte importantă iubirea pentru că iubirea este combustibilul existențial.

Omul trăiește cu iubire, adică sufletul trăiește cu iubire. Omul trăiește cu iubire, după cum trupul trăiește cu mâncare, apă și aer, la fel și sufletul trăiește cu iubire. Și din cauza asta cum spuneam, trebuie să găsiți aceste comunități duhovnicești. 

Ce să evităm

Acum, dacă ne grăbim spre înstrăinare şi spre singurătate, să nu căutăm sufletele îndrăgostite și îndrăgite de lumea asta. Pentru că așa cum spune Domnul – furul vine pe neaşteptate. Știți? Și din cauza asta, mulţi care au încercat să-i mântuie împreună cu ei, să-i ia împreună cu ei pe unii nepăsători şi greoi, s-au pierdut împreună cu aceştia, s-au scufundat împreună cu aceștia în vâltoarea lumii, focul sufletului lor stingându-se cu vremea.

Fraților, dacă am primit flacăra, trebuie să alergăm, că nu știm când se va stinge și ne va lăsa în întuneric. Când vorbesc aici de flacără fac aluzie, bineînțeles și la imaginea flăcării olimpice, însă, întâi de toate mă refer la flacăra dragostei lui Dumnezeu care a fost sădită în inima noastră de către un conducător duhovnicesc care pot să fie părinții, duhovnicul, avva, starețil și așa mai departe. Înțelegeți? 

Nu ni se cere, fraților, tuturor să mântuim pe alţii, ci ni se cere să ne mântuim pe noi înșine, întâi de toate. Deci să avem grijă de noi înșine și după care, de ceilalți are grijă Dumnezeu de ei. Deci dacă chiar dorim să-i întindem bățul și nu mâna. Și dacă vedem că nu ascultă, lăsați-l în plata lui Dumnezeu, nu vă chinuiți prea mult cu el pentru că o să vă tragă și pe voi în jos. Foarte important asta. 

Desigur că sunt cazuri speciale în care e vorba de părinți, de rude sau de poziții speciale cum ar fi poziția starețului, dar și atunci trebuie discernământ ca să nu naștem repulsie. Prea multă cicăleală, prea multă bătaie la cap asupra celorlalți poate să aibă efectul exact contrar al celor dorite de noi. 

Deci din cauza asta, fraților, cum spuneam, este foarte bună această înstrăinare după Dumnezeu. 

Ispite

Dacă ne înstrăinăm, să avem grijă să ne păzim de ispita nestatorniciei și a iubirii de plăceri. Trebuie să avem program, fraților! Și asta pentru că înstrăinarea dă multe prilejuri de apariție a acestor ispite: și a nestatorniciei și a iubirii de plăceri.

Pentru că omul fiind înstrăinat, fiind oarecum singur cu Dumnezeu, în clipa respectivă nu prea are controlul și validarea celor din jurul său. Din cauza asta e foarte important să aibă puțini prieteni – că trebuie să existe, să nu fie niciodată singur complet, să aibă duhovnic – ca să aibă validare – și prin asta, să poată să aibă grijă de această nestatornicie. Și bineînțeles, iubirea de plăceri spre care  orice fiu al lui Adam se îndreaptă. Deci mare atenție la nestatornicie, deci la program și la iubirea de plăcere. 

E nevoie, cum spuneam, de atenție, de trezvie, de program, de ascetism și de neîncrederea în propriile gânduri. Să nu ne credem gândurilor, fraților! Pentru că în clipa în care avansăm duhovnicește – băi, cine sunt eu și așa mai departe. Tăiați, fraților, nu vă credeți gândurilor! Am spus de foarte multe ori treaba asta și o să o repet. 

Remedii

Dacă avem însă această trezvie, acest duh ascetic atunci această înstrăinare ne duce la despătimire. Adică rezultatele sunt extraordinar de frumoase, extraordinar de importante și de fapt, este vorba de mântuirea noastră. 

Trebuie însă să avem grijă să nu mai avem legături cu lumea, cu mediile care ne depărtează de Dumnezeu, pentru că atunci suntem ca un avion care dorește să decoleze, însă are trenul de aterizare legat cu o sumedenie de chingi de sol. Și atunci nu va putea să decoleze și se va prăbuși la decolare și prăbușirea va fi mare. V-am spus asta. 

Relativ la înstrăinare, trebuie să avem mare, mare grijă să fugim ca de bici de locurile căderilor. Să nu spunem că suntem tari și rezistăm. Nu suntem tari. Nu rezistăm, fraților. Dacă vedem fructul oprit, o să cădem. Și aici mă refer mai ales la păcatele trupești. Fraților, evitați, evitați! 

Mularii din Sfântul Munte 

Să vă spun ceva care se spune în Sfântul Munte, referitor la mularii din Sfântul Munte, la catârii, măgarii din Sfântul Munte.

În Sfântul Munte se știe că mularul are o proprietate: aceea că locul unde el s-a împiedicat, pe acolo el nu mai trece, să dai cu tunul. Poți să pui covor persan, poți să betonezi, să dai cu tunul, nici vorbă nu mai… Bine, eu acum sunt pe un drum, dacă e o potecă cumva și de-o parte este muntele cum vedeți aici și de altă parte este prăpastia, atunci trebuie să înconjori pe nu știu unde și așa mai departe. Își pune picioarele așa, de unde și expresia „încăpățânat ca și un catâr” și pe acolo nu mai trece.

Fraților, nu zic eu acum să fiți măgari, dar trebuie să învățăm de la catâri acest exemplu, adică fraților, nu mai treceți pe acolo pe unde ați păcătuit. Locurile de păcat le înconjurați 100 de metri să zic așa. 100 de metri să fiți departe de locurile astea, pentru că nu ajută, o să cădeți iarăși, o să cădem iarăși. Înțelegeți? 

Să știți că diavolii fac exact cele contrare, adică ne sfătuim să nu ne despărțim de cele din lume, spunând că o să agonisim  mai mare plată dacă, văzând eu știu…, o femeie, de exemplu, o să ne înfrânăm pe noi înşine. Nu trebuie să ascultăm! Mai degrabă să facem dimpotrivă, să facem cele contrare. Înțelegeți? 

Ispita salvării celorlalți

Pe de altă parte, dacă scăpăm de toate aceste ispite, când ne despărţim de cele ale noastre pentru o vreme mai scurtă sau mai lungă şi ne cîştigăm puţină evlavie, străpungere, umilinţă, cunoștință duhovnicească sau chiar înfrânare, atunci gândurile deşertăciunii adică ale slavei deșarte – a închipuirii de sine, de fapt – apar și ne îndeamnă iarăşi să plecăm în lume, spre zidirea multora, chipurile, să îi salvăm, toate astea. Să le fim de folos mai ales celor cunoscuți, că cine am ajuns și așa mai departe. 

Și mai ales dacă suntem pricepuţi în cuvânt şi în cunoştinţa rațională care nu provine din experiență – adică din cărți și așa mai departe, atunci gândurile astea ne spun să mergem în lume ca și predicatori, ca și mântuitori de suflete, ca și învăţători, astfel încât ceea ce am adunat cum se cuvine în portul acesta al liniștirii, al înstrăinării față de lume să risipim în mod ticălos în largul mării lumii acesteia.

Vedeți din cauza asta eu, slavă lui Dumnezeu, fac o paranteză, nu doresc să ies din Sfântul Munte și voi credeți că apar online (live). Nu apar online. Mă vedeți online, dar eu acum fac filmarea asta în fața unei camere și o să dureze cât o să dureze, 20 de minute sau o jumate de oră cel mult și gata. După asta, mă întorc la programul meu duhovnicesc. Și acum nu sunt în lume. Ci vorbesc lucruri duhovnicești pe care, slavă lui Dumnezeu, cu rugăciunile părintelui meu stareț, știu și eu câte ceva și spun aceste lucruri ca să mi le amintesc și eu, fraților. Înțelegeți? Nu spun aceste lucruri ca să par pe net. Spun pentru mine și pentru ceilalți care se folosesc și care mi-au cerut să le vorbesc. Înțelegeți? 

Deci eu nu-mi părăsesc programul duhovnicesc și mă ocup de cele duhovnicești. Dacă însă ar fi să facem live, să mergem în lume, să ținem conferințe peste conferințe… Ferească bunul Dumnezeu! Cel puțin eu, la măsurile mele duhovnicești care sunt foarte mici bineînțeles, după cum v-ați dat seama și din cauza asta îmi cer și iertare pentru asta, nu sunt capabil și nu doresc să fac.

Fuga de lume

Și pentru mine este foarte clar că trebuie să fugim de amalgamul lumii acesteia fără să ne întoarcem căci dacă ne întoarcem atunci o să pățim toți ca femeia lui Lot. Adică o să devenim stâlp de sare. Adică o să fim morți, nemișcați, nelucrători, neroditori pentru noi înșine chiar dacă se pare că sărăm bucatele altora, mâncarea celorlalți. Înțelegeți? Asta este simbolismul sării. Din cauza asta spune Scriptura că femeia lui Lot a devenit stâlp de sare în clipa în care s-a întors către Sodoma. Înțelegeți? 

Trebuie să știți că totuși este cu putinţă pentru unii, dacă am părăsit starea de începător, de pruncie duhovnicească, am depășit cele ale noastre şi ne-am curăţit așa către desăvârşire, ne-am curățit într-un mare grad și având descoperire de la Dumnezeu, prin binecuvântarea conducătorului nostru duhovnicesc, adică nu de capul nostru – deci dacă dă binecuvântare starețul, dă binecuvântare duhovnicul, atunci ne putem întoarce spre lume cu folos, cu scopul ca, după ce ne-am, mă rog…, mântuit pe noi așa să zic, între ghilimele bineînțeles, cu toate că nimeni nu este mântuit.

Și din cauza aceasta este nevoie de descoperire de la Dumnezeu prin avva, prin stareț, atunci ne putem întoarce să îi mântuim şi pe alţii, să îi ajutăm și pe alții, să ajutăm în lume. Asta se întâmplă, dar nu e cazul meu și cum spuneam, noi recomandăm ca omul să stea în înstrăinarea sa de dorul lui Dumnezeu. 

Pentru că totuşi chiar şi Moise, fraților, deci văzătorul-de-Dumnezeu, trimis fiind de însuși Dumnezeu spre mântuirea neamului său… și el chiar a cârtit acolo. Bine nu e bine să cârtească, dar a zis – Doamne,  dar cine sunt eu că sunt bâlbâit?! Și deci Moise nu s-a dus făcându-și voia sa, ci Dumnezeu l-a trimis. Chiar și Moise a avut foarte multe primejdii de îndurat în întunecimile acestei lumii ăsteia, în vâltoarea lumii ăsteia. Și în Egipt și în deșertul Arabiei și așa mai departe.

Fără ură

Acuma, ca să ne lămurim și să vorbim echilibrat, să nu-i împingem pe oameni în diferite extreme – nu ne retragem din lume, pentru că îi urâm pe cei ai noştri sau locurile. Să nu fie! Deci nu îi urăsc eu pe părinții mei – Doamne ferește! Din contră. Să binecuvânteze bunul Dumnezeu și pe mama și pe tata! Să nu fie ura față de ei, ci ne ferim de împreună-petrecerea cu cei așa-ziși dragi ai noștri pentru că ne îndepărtează de Dumnezeu. Deci trebuie să scăpăm de vătămarea care vine din această dragoste, dacă doriți, lumească, dragoste naturală, pentru că trebuie să ne ridicăm pe un plan duhovnicesc superior. 

Deci e mult mai bine să îi mâhnim pe ai noștri decât pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu mântuie și pe cei cu un picior în groapă, pe când cunoscuții, rudele și așa mai departe care sunt departe de Dumnezeu, pot să îi distrugă și pe cei cu un picior în rai. Înțelegeți? 

Adevărații prieteni și rude

Prietenii și rudele adevărate sunt cei care ne ajută să ne apropiem de Dumnezeu și luptă duhovnicește dimpreună cu noi și ne pot ajuta în clipa morții, la judecată, după cum Însuși Domnul a zis. Mi-a aduc aminte acum cum spune Domnul: „Mama Mea şi fraţii Mei sunt cei ce fac voia Tatălui Meu cel din ceruri”. Înțelegeți? Foarte important asta. Aceea să ne fie prieteni. 

Să avem grijă aici pentru că unul este dorul după Dumnezeu și altul este dorul după părinți. Primul trebuie să stingă pe al doilea, dacă dorim bineînțeles să ne mântuim. Cel ce spune că le are pe amândouă, se amăgeşte pe sine, să știți fraților. Domnul a zis: „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni”. Bine, a zis mai multe, dar acum citez doar asta. 

Din cauza asta a venit Domnul și a zis că „N-am venit să aduc pace ci sabie”. Adică sabia se referă la faptul că desparte pe iubitorii de Dumnezeu de iubitorii de lume, pe iubitorii de cele materiale de iubitorii de cele nemateriale, pe iubitorii de slavă de cei smeriţi la cuget, indiferent de gradul de rudenie și/sau de prietenie dintre aceștia sau de cantitatea de lacrimi, reproșuri, promisiuni că ne fac toate pe plac și toate astea. Înțelegeți? 

Trebuie să nu dăm înapoi, să nu ne ratăm decolarea din cauza asta acestor lucruri. Eu cunosc oameni care nu au plâns în viața lor și au plâns în clipa în care fiul lor a venit la monahism sau  a dorit să facă o viață duhovnicească mai înaltă. Deci toate astea sunt foarte periculoase, nu sunt de la Dumnezeu, sunt de la cel rău. Înțelegeți? 

Slava lumii

O altă temă.

Când ne înstrăinăm înseamnă întâi de toate să ne înstrăinăm de slava lumii care nimic este – e deșartă, fraților – cu toate că nouă ni se pare că suntem cineva în micul nostru cerc de prieteni. Când ne laudă laudă cineva, ne laudă mama, mătușa și așa mai departe, imediat se ridică cornul mândriei, că cine suntem noi.

Fraților, suntem ca și cocoșul în ogradă, după cum spune Sfântul Siluan. Deci unul este cocoșul care se crede țanțoș în ograda lui, înconjurat de câteva găini și altul este vulturul care vede peste mări și țări. 

Și bineînțeles, dacă be gândim la imensitatea universului, suntem nimic, nici măcar un fir de praf nu suntem. Suntem un zero. Înțelegeți? 

Acest cerc de prieteni, însă, este esențial pentru a ne scăpa de depresie. Din cauza asta când vorbesc de înstrăinare spun că trebuie să mergem pe un plan existențial superior și nu inferior, nu trebuie să ne închidem în noi înșine pentru că suntem depresivi, ci în sus către Dumnezeu, să ne deschidem către Dumnezeu. Trebuie să facem acest efort. 

Când ne retragem din lume, însă, să ne retragem în locurile cele mai fără de mângâiere trupească sau fără mângâiere psihică cum e slava deșartă de care tot am vorbit astăzi. Trebuie să căutăm locurile unde există pe cât posibil numai mângâiere duhovnicească, pentru că altfel o să ne ducem cu patima după noi. Înțelegeți? O să fim cu ele în cârcă, singuri și nu e bine.

Sigur, după cum spuneam, trebuie să avem și duhovnic.

Desigur că, pe plan trupesc, aceste locuri se pot crea oarecum relativ și în lume în sensul că avem un mobilier mai auster, o dietă mai rațională, o retragere undeva la o casă. Pe plan sufletesc, însă, este indicat să ascundem reușitele noastre, motivele de slavă – cine suntem și așa mai departe. Asta ca să nu ne contrazicem pe noi înșine, adică mergem să ne înstrăinăm și pe de altă parte, trâmbițăm cine suntem și pierdem de fapt tot folosul înstrăinării.

Discernământ în înstrăinare

Este nevoie de această înstrăinare cu discernământ pentru ca să reușim în această viață. Să știți, fraților! Nu reușim fără asta. Deci să nu ne băltim în fotoliile noastre. Trebuie să ieșim afară.

Dacă însă ne întoarcem după o înstrăinare relativă și după ce am reușit ceva ne întoarcem iarăși prea aproape de oamenii care sunt departe de Dumnezeu, deci din mediile din care am plecat, atunci sau o să fim prinși de capcanele lor sau o să ne întinăm inima cu gândul la ei. Gândul ăsta poate să fie sau pozitiv – un gând de plăcere lumească – sau un gând negativ – adică îi judecăm.

Din această cauză să avem doar prieteni pe cei care ne pot ajuta să fim mai aproape de Dumnezeu. Mă refer și repet aici mai ales pentru cei tineri. Să avem grijă cu cine ne înhăităm și să nu mergem cu tot felul de colegi care nu ne pot folosi duhovnicește.

Concluzii și îndemnuri

În cazul reușitelor, cum spuneam, avem ca exemplu pe Avraam și, întâi de toate, pe Domnul nostru Iisus Hristos Care S-a coborât din cer până la pământ. Deci Domnul a făcut cea mai mare înstrăinare pe acest pământ și din cauza asta a avut și cea mai mare reușită. Adică Învierea. Înțelegeți? 

Fraților, e nevoie de asceză, e nevoie de înstrăinare ca să reușim ceva pe acest pământ și să nu fim niște ratați. 

Așa să ne ajute bunul Dumnezeu! 

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!