BREAKING: Au fost găsite moaștele Sf. Valeriu Gafencu – „Sfântul Închisorilor”?
18 mai 2022
Cum s-a construit chilia noastră? – părintele Pimen Vlad
19 mai 2022
Ascultați un fragment din podcastul găzduit de Pr. Andrew Stephen Damick, despre lucrările celebrului John Ronald Reuel Tolkien și relația acestora cu Creștinismul. Podcastul se numește „Amon Sûl – Exploring the Tolkien Legendarium with the Christian Faith”.
În acest segment, Pr. Andrew și Diac. Nicholas Kotar (autor de cărți de ficțiune) discută necesitatea literaturii, inclusiv a ficțiunii, pentru dezvoltarea spirituală a creștinilor ortodocși, îndeosebi a tinerilor.
Podcastul „Amon Sûl – Exploring the Tolkien Legendarium with the Christian Faith” este o producție a Ancient Faith Radio (http://www.ancientfaith.com)
Audiție plăcută! (după clip avem podcastul și transcriptul)
Powered by RedCircle
Pr. Andrew: Mai devreme ai menționat această problemă a “evadării din realitate”, te-ai apropiat de ea de mai multe ori, când ziceai că sunt chiar și o seamă de creștini ortodocși care zic: “Stai așa, asta nu e bine să citim noi, e rău, e păcat…”. Ca, de exemplu, din când în când auzi, creștini în general care zic – mai ales de seria Harry Potter, nu-i așa? – “că-i învață pe copii vrăjitoria”, știi… dar ei zic același gen de lucruri și despre Tolkien.
Ficțiunea e un păcat?
Și ca o anecdotă: am întâlnit odată un monah – sincer nu cred că mai e monah acum, nu știu de fapt unde mai e acum – dar oricum, am întâlnit un monah care – cel puțin nu mai e la aceeași mănăstire, asta știu sigur – care chiar zicea că ficțiunea este păcat, și o identifica cu „fantasia” (φαντασία), despre care avertizează Sfinții Părinți. Și eu doar am stat și l-am lăsat să zică, m-am gândit: “N-o să mă contrazic cu un monah”.
Dar mi-amintesc auzind asta și gândind: “O Doamne, asta e de rău”. Și contextul e că acea mănăstire elabora o programă pentru home-schooling, lucru interesant. Asta a fost cu mulți ani în urmă. Și eu am întrebat: “Păi ce fel de literatură îi puneți să citească?”, iar el practic mi-a răspuns: “Nu facem asta fiindcă… ficțiunea e falsă, ne îndepărtează de Dumnezeu…”
Vorbește puțin de chestiunea asta. Hai să ne concentrăm puțin pe întrebarea asta.
Diac. Nicholas: Da, păi… aud mult asta. Și e un lucru foarte, foarte trist. Tu și Steve ați început să vorbiți de asta puțin, în primul podcast, când menționați aceste “versiuni plate ale universului” și cum oamenii nu sunt în stare să vadă nimic dedesubtul lui sau lucrurile transcendente care îl străpung. Și nu vorbeați acolo de creștini, ci de necreștini, dar problema aici este că acest punct de vedere presupune o anumită formare a vieții duhovnicești care poate să nu fi avut loc niciodată într-un anumit om.
Abordarea depinde de măsuri
Deci dacă un monah zice: “N-am nevoie să citesc literatură”, iar el este deja la măsura rugăciunii la care are lacrimi, la care primește cu adevărat harisme ale Duhului Sfânt, ca unii sfinți, bineînțeles că probabil nu va citi ficțiune. Deoarece e mai probabil că, cel puțin, nu-i este de prea mult folos. Fiindcă el e la un punct în care probabil se roagă neîncetat – că acea rugăciune este deja rugăciunea inimii, asta e altă poveste.
Dar cum ajungem în acel punct? La acea măsură a dezvoltării duhovnicești? Trebuie să ne formăm, să ne cultivăm imaginația, deoarece suntem făcuți ca ființe care povestesc. Asta ne e un lucru înnăscut.
Iarăși, cred că observația că Hristos este un povestitor El Însuși, nu e un lucru la care să zici doar: “Ei și ce?”. Fiindcă dacă nu era important, atunci n-ar fi spus atâtea parabole. Cred că asta e un lucru foarte intrinsec slujirii Lui. Și El a zis: “Cel ce are ochi de văzut, să vadă”, adică: “Aici e ceva mai mult decât vă spun”, adică “E ceva mai adânc în povestea asta decât vă spun”. Adică povestea însăși, ca mediu, este ceva care poate revela adevăruri adânci.
Deci, trebuie să fim dezvoltați intelectual, fizic, în sufletele noastre, înainte de a putea deveni dezvoltați duhovnicește – sau simultan. Nu suntem creaturi doar ale duhului, nu suntem îngeri. Dacă eram îngeri, atunci puteam spune: “Nu mânca, nu face copii, nu face nimic din ce-ți dă vreo plăcere trupească” – nu într-un sens rău, dar: a dormi puțin mai mult sau a citi o carte plăcută… “nu face nimic din acestea pentru că nu e important, suntem creaturi [ale duhului]…”
Nu suntem însă creaturi pur duhovnicești, suntem creaturi cu sufletul, trup și duh. Și niciuna din aceste părți nu este insignifiantă – nu e ca și cum am fi fost creați ca suflete ce au fost apoi întemnițate în trupuri, aceasta este viziunea gnostică asupra lumii. Și din păcate acest gnosticism răzbate câteodată – nu în teologia ortodoxă, ci la unii teologi ce se consideră ortodocși – a fost o problemă în Biserica Primară și continuă să fi o problemă și în vremea noastră.
Este nevoie, totuși, de literatură
Și această abordare, de spiritualizare excesivă, este nocivă. Deoarece – câți oameni cunoști, părinte, câți copii cunoști care pot fi crescuți să devină sfinți dacă nu li se dă mai întâi tipul de hrană intelectuală și duhovnicească pe care o furnizează literatura? Căci ce face literatura?
Literatura ne face empatici, ne ajută să vedem lumea prin punctul de vedere al altuia. Și din păcate suntem atât de căzuți, atât de absorbiți în propriile existențe, suntem atât de închistați în mințile noastre – și acum din ce în ce mai mult suntem distrași de gadgeturi care ne îndepărtează de propriile experiențe și de experiențele altor oameni, de a fi în prezența, în comuniunea reală cu altă persoană, încât literatura este indispensabilă.
Deoarece, dacă copiii noștri sunt cei mai neliniștiți (anxioși) din istoria oamenilor – ceea ce se arată acum, unii oameni de știință susțin că generația viitoare de liceeni sunt cei mai anxioși din istoria înregistrării tulburărilor precum anxietatea – este pentru că nu au capacitatea de a empatiza, nu știu cum să se pună în locul altei persoane.
Dar literatura asta face, deoarece ești forțat prin experiența cititului, prin perspectiva altei persoane, ești forțat să vezi și să experiezi viața altcuiva, și de fapt – iarăși, cum am zis, nu-mi place să mă leg de cercetările științifice, dar în cazurile în care cercetarea științifică doar confirmă un adevăr, e folositor de menționat – faptul că sunt studii bazate pe scanarea creierului care arată că efectele citirii cărților de ficțiune se văd în creier, în chimia creierului, rămânând acolo – de la 5 la 7 zile după citire.
Pr. Andrew: Uau!
Diac. Nicholas: Da, fără glumă. Dacă, de exemplu, citești “Stăpânul inelelor” – carte care este complet îmbibată de perspectiva creștină – atunci absorbi acea perspectivă într-un mod care este atât de profund, încât rămâne cu tine zile la rând. Și poți vedea astfel lumea prin ochii altor oameni, poți vedea o ființă umană în persoana din fața ta. Acest lucru nu mai este posibil dacă încerci să te crești doar cu, să zicem, un regim strict de rugăciune și mers la biserică. Aceasta este, din păcate, realitatea vieții în lume.
Sfinții sunt excepții
Nu vorbesc de monahism, sau de anumiți oameni care poate că au o chemare specială, cineva precum Sf. Porfirie, care a mers în Muntele Athos la 13 ani.
Mă-ndoiesc că a avut nevoie să citească ficțiune pentru a ajunge sfânt. Dar acei oameni sunt foarte rari și acei oameni… deși toți suntem chemați să fim sfinți, suntem chemați să fim sfinți prin darurile care ne sunt date și prin lucrurile pe care ni le dă Dumnezeu. Și această viziune a lumii care zice că ficțiunea sau artele nu sunt necesare – este esențial o viziune gnostică, deoarece uită de faptul că Hristos a venit să mântuiască nu doar simplu “omul”, ci întreaga lume – de fapt întreg cosmosul, nu doar Pământul ci întregul cosmos a fost răscumpărat prin întruparea Sa.
Iar acest aspect este absolut esențial în teologia noastră, este motivul pentru care avem icoane. Este motivul pentru care nu considerăm că plecăciunea și cinstirea unei bucăți de lemn cu vopsea pe ea ca fiind idolatrie – nu este, pentru că folosim materia sfințită ca să indice o realitate superioară. Pentru că lumea noastră e o lume a multor realități, și dacă uiți asta, atunci trăiești pe un “Pământ plat”, chiar dacă ești monah, din păcate.
Și din nou, nu vreau să zic nimic împotriva monahilor sau monahismului – trăiesc chiar lângă o mănăstire și încerc să citesc cât mai multă literatură ascetică, fiindcă suntem ființe ale ascezei, doar așa ne putem mântui. Dar trebuie să ne formăm, imaginația trebuie să ni se formeze înainte de-a putea să i-o dedicăm lui Dumnezeu.
Cum ne putem ruga dacă mintea noastră nu știe cum să gândească?
Discernământul unui monah
Pr. Andrew: Da. Știi, prin contrast, am întâlnit alt monah care m-a întrebat: “Ce citești?”, iar eu i-am zis de o carte teologică la momentul respectiv. Și mi-a zis: “Știi, asigură-te că citești ficțiune înainte de culcare”. Eu am zis: “Chiar așa?”, și el a zis: “Da, eu citesc Dickens – îl recitesc pe Dickens, de fapt”.
Dar chiar dacă citești – de exemplu am citit în ultima vreme din Sf. Paisie, canonizat relativ recent, iar el spune povești, parabole și lucruri de acest gen în cursul cuvintelor sale – se angajează în acest act “sub-creativ”, nu?
Și mi-am dat seama, știi, ai menționat iconografia de exemplu. Și am realizat că cineva ar putea justifica iconografia zicând: “Păi, icoana este ceea ce este, nu este nimic fictiv la ea, nimic imaginativ”. Dar ce i-aș răspunde eu ar fi: “Păi bine, dar atunci de ce acum, când putem fotografia oamenii, de ce încă pictăm icoanele sfinților moderni, de ce nu doar punem fotografii pe perete?”. Fiindcă fotografia este cea mai “adevărată”, nu?
Dacă doar încercăm să facem o consemnare a ceea ce este “real”, atunci asta ar trebui să atârnăm pe iconostase pentru sfinții ce au trăit în vremuri în care avem fotografii. Dar nu facem asta. În schimb, ne angajăm în acte sub-creative în care îi pictăm în culori, poate schimbăm și hainele – sunt tot felul de lucruri care se întâmplă, de acte sub-creative care sunt în tradiția iconografiei și care istorisesc ceva adevărat dar nu sunt doar o consemnare a ceea ce s-a întâmplat.
Pomelnice online și donații
Doamne ajută!
Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.
Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .
Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)
Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.
Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!
8 Comment
Hristos a Înviat!
Da, aveam vreo 12 ani când am citit „O poveste cu un Hobbit” a lui J.R.R. Tolkien. Am fost atât de fascinat că am recitit-o peste câțiva ani. Am citit și destul de multă literatură SF în adolescență.
Privind în urmă, am ajuns totuși, la concluzia că nu mi-a făcut chiar bine. În sensul că m-a îndepărtat cam prea mult de lumea înconjurătoare. Adică vreau să spun că Dumnezeu ni se revelează prin semenii din jurul nostru, prin diferite întâmplări, etc. …..în fiecare zi. Deci în lumea reală, nu imaginară. Trăind în lumea imaginară am ratat multe momente din acestea.
Complet de acord! Chiar mă gândeam deunăzi la cât de plină de elemente creștine e trilogia lui Tolkien, la cum a lucrat și lucrează Dumnezeu prin literatură… Mulțumesc tare mult, Părinte!
Totul depinde de ochiul care priveste, acesta trebuie sa fie familiarizat, articulat la viata Bisericii pt ca astfel sa fie in stare sa digere intr-un mod sanatos experienta cea noua a sf-ului, sa fie conectat la Biserica pt a ajunge sa inteleaga cum Dumnezeu se slaveste in toate. Chiar si in sf, pt ca si acolo se opereaza cu concepte tot din lumea aceasta pe care a facut-o Dumnezeu.
Nu sunt fan SF, chiar deloc, insa mi-a placut un film, Equilibrum in care am constientizat mai bine frumusetea, bogatia pe care a pus-o Dumnezeu in om, invatandu-l sa iubeasca incepand cu lumina soarelui, frumusetile lumii si mai ales pe ceilalti, fara a face din acestea idoli.
Hristos a Înviat!
„Toate ne sunt cu putință dar nu toate ne sunt cu folos”.
Consider că lectura timpurie a literaturii de ficțiune nu poate ajuta cu nimic copilul/tânărul ortodox. Pentru că el nu are încă acea cheie/măsură duhovnicească prin care să discearnă corect și să poată face o separare între aspectele „artistice” și cele cu cu adevărat reale iar pericolul este de a se cufunda tot mai mult într-o lume paralelă.
Și noi am citit ficțiune în anii copilăriei (Jules Verne, etc.) dar aceea era de altă calitate, captând imaginația prin aspecte inedite și interesante. Acum și literatura de ficțiune promovează cu preponderență răul și forțele negative.
Iertați!
Adevărat a înviat!
Aici e și o problemă de terminologie, am impresia. Când americanii zic „ficțiune” nu se referă neapărat la SF, cum e înțeles la noi, ci la toată literatura gen roman. Așa că și Jules Verne este ficțiune, și Dickens etc.
Discuția lor aici e bazată în principiu pe Tolkien, și e cunoscut faptul că întreaga sa operă este de fapt (ca și la CS Lewis cu „Narnia”) o transpunere în literatura de ficțiune a gândirii și principiilor profund creștine. Bineînțeles, sunt povești, nu sunt manuale de asceză sau dogmatică, dar asta nu înseamnă că nu au valoare ba, mai mult, ceea ce zic ei aici e că au o valoare pe care poate de multe ori nu o conștientizăm – aceea de a ne face empatici, de a percepe lumea prin ochii celuilalt. Asta e chiar o valoare mare.
Mi-a plăcut un lucru pe care-l spune Diac. Nicholas: suntem creați de Dumnezeu ca „făpturi care povestesc”. Povestea este înnăscută, e sădită în noi. Și aceasta e evident din moment ce mult mai mult ne sensibilizează Pilda Fiului Risipitor decât doar cuvintele „Să nu fi desfrânat” și „Dumnezeu e milostiv”.
Nici în română termenul ”ficțiune” nu e sinonim cu ”science fiction”. Literatura științifico-fantastică e o categorie a ficțiunii. În general, toată literatura în proză e considerată ficțiune.
Normal ca nu putem trai fara literatura, astfel ne dezvoltam imaginatia, empatia, limbajul etc. Bineinteles ca se vor gasi ritici pt orice, asa si povestile lui Creanga pot fi considerate sf, pt ca animalele nu vorbesc, iau masa, etc iar la multe finalitatea e razbunarea. Dar hai sa nu ajungem sa nu vedem padurea de copaci, toate aceste povesti sunt menite sa invete comportamente, sa creeze un filtru, care e atat de necesar. Matrix pare a fi SF, dar daca ne reducem la a fi niste obiecte supuse materiei, putem ajunge acolo, pt ca creierul raspunde unor stimuli externi, care cu siguranta pot fi indusi si nu reali. Chiar si de acolo putem vedea ca cea care trebuie sa primeze este dragostea si
Da, e bine sa citim literatură, da depinde CE ALEGI. Adică Sandra Brown și cărțile de 2 lei nu sunt literatură. Depinde mult de duhul pe care îl emana cartea respectiva. Un veac de singuratate nu este considerata o capodopera? Și totuși după ce citești ai o senzație de scârbă, de rău…RECOMAND cartile lui Khaled Hosseini, de exemplu, care emana empatie, speranța. Mi se par niște cărți foarte bune…Splendida cetate a celor o mie de sori, Vânătorul de zmeie. Sau Laur a lui Evgheni Vodolazkin.