Prof. dr. Konstantin Kornarakis – Tezaurul tradiției filocalice, temelie a renașterii omului modern

Care este legătura dintre Sfinții Părinți și omul contemporan? Cum se poate diagnostica și vindeca omul de azi, chinuit de problemele care îl apasă, pe baza învățăturii Sfinților Părinți?

Ascultați un cuvânt susținut de către dl. profesor Konstantin Kornarakis, profesor de Etică și Bioetică la Facultatea de Teologie a Universității Kapodistriene din Atena in cadrul Simpozionului internațional „Moștenirea paisiană în spiritualitatea, arta și cultura contemporană”, de la Mănăstirea Dragomirna, luni, 9 mai 2022.

Ariile de interes și cercetare a domnului profesor acoperă etica ortodoxă, antropologia ortodoxă și relația dintre psihologia si spiritualitatea ortodoxă.

Domnul profesor este membru al Comitetului de Bioetică a Bisericii Greciei, Comitetul de Bioetică a Academiei Pontificale, Comitetul de Bioetică a Institului „Pasteur” din Grecia.

Audiție plăcută! (după clip aveți podcastul și transcriptul)

Powered by RedCircle

Una dintre problemele antropologice fundamentale de astăzi pe care se sprijină majoritatea problemelor nervoase din viața cotidiană, – cum ar fi: stresul, lipsa prețuirii de sine, depresia, singurătatea și înstrăinarea în relațiile interpersonale și, mai presus de toate, neputința de a înfrunta problema vinovăției – este, fără îndoială, problema dezbinărilor sufletești a omului contemporan. Adică omul modern trăiește într-un mod inconștient conflicte interioare care provin din faptul că nu este mulțumit de relația cu sine însuși. Aceste conflicte îl dezorientează, în principal, pentru că îl forțează să stea față în față cu sine însuși și să facă față problemelor existențiale care apar.

Cum scăpăm de sentimentele de vinovăție?

Deci, pentru a scăpa de sentimentele de vinovăție – că nu este cine ar trebui să fie -, ori caută roluri sociale și psihologice, astfel încât, până la urmă, el însuși ajunge să ignore cine este cu adevărat, ori își construiește o imagine ideală despre sine. Celebra psihanalistă Karen Horney o descrie ca o imagine ideală, o fațadă, o mască, sub care se ascunde, o peșteră întunecată și inaccesibilă, un loc plin de ființe monstruoase, așa cum ar fi scris Sigmund Freud.

Sau, după Sfântul Nil Ascetul – acolo sunt ascunse rădăcinile puternice ale patimilor care au devenit independente în sufletul omului. Scopul acestei imagini ideale/măști este îndreptățirea de sine. De aceea, omul, cu cât se simte mai amenințat de revelarea sinelui său real, cu atât mai mult întărește autoritatea acestei măști. Se opune cu orice preț contestării imaginii sale – cunoscuta funcție psihologică a proiecției -, își „vindecă” rănile prin surogate ale acestei imagini și asigură supraviețuirea acestei imagini prin împărțirea lui în roluri.

Așadar, cadrul conflictului omului cu el însuși are ca punct de plecare un factor care naște vinovăție. Adică, un sine care pretinde a fi altceva decât ce este [în realitate]; chiar și omul credincios este afectat, mai ales dacă are o evlavie de fațadă.

Crizele contemporane și efectul lor

Crizele continue din ultimii ani: criza financiară, pandemia COVID-19, au scos la iveală fenomene de neopietism în Biserica noastră și de o religiozitate privată care „îl modelează” pe Hristos după bunul ei plac. În acest caz, va exista mereu un creștin evlavios în cele ale tipicului, care profită de confuzia membrilor Bisericii în fața fenomenelor de criză și încearcă să se arate pe sine ca un model de adevăr, folosind masca sa religioasă – ca masca lui mântuitoare.

De exemplu, dacă este cleric, poate să se numească pe sine „Gheronda” și să caute din ce în ce mai mulți fii duhovnicești care să îi confirme valoarea. Dacă este laic sau cleric, se transformă într-un Mare Inchizitor al gândirii ortodoxe. Însă, acestui om, îi este greu să-și înțeleagă dezbinările lăuntrice, pentru că evlavia sa religioasă, ca introiecție – care îl face să adopte toate elementele pe care le consideră pozitive, fără ca el însuși să aibă vreun merit pentru a le avea -, îi întunecă dreapta judecată și nu-i permite să coboare în adâncurile sinelui său.

Relația părinților filocalici cu contemporaneitatea

Filocalia Părinților niptici reprezintă un semnal de alarmă pentru omul modern, căci îi poate oferi un diagnostic valid pentru cauzele scindărilor lui lăuntrice. După cum explică Sfântul Nicodim Aghioritul în prefața Filocaliei: „În vremurile de demult, mulți dintre cei care locuiau în lume, chiar și împărații sau demnitarii care dețineau puterea, chiar dacă se împrăștiau zilnic în frământări și griji nenumărate, totuși, rugându-se neîncetat în inimile lor, ei știau care este lucrarea lor prin sine însăși. Astăzi, fie din neglijență, fie din lipsa cunoașterii, nu doar cei care trăiesc în lume, ci și monahii înșiși – scrie Sfântul Nicodim – nu pot înțelege care este lucrarea lor prin sine însăși.”

Părinții niptici ne învață care sunt cauzele conflictelor sufletești ale omului pentru că îi pot examina cele dinlăuntru ale sale și îi pot explica cine este în realitate. Părinții și scriitorii filocalici, precum Evagrie Ponticul, Casian Romanul, Marcu Pustnicul, Nil Ascetul, Isidor Pelusiotul, Maxim Mărturisitorul, Ilie Preotul, Simeon Noul Teolog, Nichita Stithatul, Petru Damaschin, Kallist și Ignatie Xantopol, Grigorie Palama, și mulți alții, dau răspunsuri filocalice impasurilor existențiale ale omului contemporan ancorat în tehnologie pentru că investighează – din perspectivă terapeutică – cauzele care îl înstrăinează pe om de sine însuși. Deoarece, conform gândirii filocalice, cel care se înstrăinează de sine, în cele din urmă, se înstrăinează și de Dumnezeu.

Cauza dezbinărilor lăuntrice

Observând comportamentul uman din perspectiva relațiilor cu comunitatea deșertului, de exemplu, în mănăstiri și schituri, acești Părinți arată cauza determinantă a problemei dezbinărilor lăuntrice – faptul că omul este neputincios să converseze cu el însuși în mod legitim. Pentru că el nu suportă întâlnirea cu sine însuși, căci știe că va descoperi o „mască odioasă”, acest om își „răscumpără” prin evadare – de exemplu, prin evadarea în modul de viață modern al tehnologiei -, o liniște falsă, în față hărțuirilor sentimentelor sale de vinovăție.

Cu alte cuvinte, tocmai pentru că trăiește eșecul său de a-și exercita posibilitățile firii sale spre asemănarea cu Dumnezeu, vinovăția, împingându-l pe omul acesta să fugă de sine însuși, funcționează ca un factor descurajator spre o cunoaștere de sine deplină și autentică.

Studiind Filocalia Părinților niptici, tragem concluzia că Părinții asceți cunosc planul procesului terapeutic pe care trebuie să-l urmeze omul pentru a se împăca iarăși cu sine însuși. În prefața Filocaliei, Sf. Nicodim își invită cititorii „să se unească cu sinele lor” și, prin această împăcare, să se unească cu Dumnezeu. Așadar, rezolvarea problemei conflictelor sufletești începe cu certitudinea că se cere o trăire autentică a vieții duhovnicești, eliberată de măștile și fațadele unei evlavii și pioșenii formale.

Care este rezolvarea?

Singura modalitate posibilă de rezolvare a problemelor – cum ar fi: stresul, tristețea, nemulțumirea, plăcerea de a stăpâni – este calea omului către autocunoaștere. Adevăratul păcat al omului nu constă în faptele sale ce nu au o bază morală, ci în neputința sa de a rupe nodul gordian al dependenței de imaginea despre sine. Acolo se identifică lipsa lui de pocăință și mândria.

Așadar, depășirea dezbinărilor lăuntrice nu este un proces simplu. Prăbușirea imaginii ideale a omului și împăcarea cu sine însuși cere jertfirea voii sale proprii, a egoismului său și a raportării la sine – ca mod existențial de înțelegere a lumii. În acest sens, omul trebuie să se „golească pe sine” de dorința de a se preface altceva decât ceea ce este cu adevărat și de a se cufunda în adâncurile sale pentru a-și cunoaște starea. Această cunoaștere este fundamentală pentru că îl umilește pe om și îl conduce spre smerenie. Smerenia, ca produs al cunoașterii, îl înștiințează pe om despre amploarea personalității sale scindate și îl ajută să lucreze la unificarea acesteia.

Importanța încercărilor

În acest context, încercările au un caracter izbăvitor, căci prin ele, omul se scufundă în cuptorul care îi va remodela personalitatea sa. Adevărul se trăiește în cuptorul martiric al ispitelor. În acest cuptor, bucățile sparte ale individualității nu sunt pur și simplu reasamblate, ci se topesc și se refac. Experiența acestei reînnoiri este trăirea adevărului, trăirea dobândirii treptate a cunoașterii. În acest cuptor existențial, personalitatea își găsește unitatea sa și omul este eliberat de angajamente silnice și înțepeniri.

Aceasta este și premisa punctului de plecare a persoanei autentice. Căci, potrivit Mitropolitului Pergamului, Ioannis Zizioulas: „dacă nu iubești, dacă nu îți mortifici voia ta – după cum se spune în experiența ascetică -, dacă nu ieși din sine în mod liber, nu te cunoști cu adevărat pe tine însuți. Cunoașterea nu precede iubirea; aceasta presupune iubirea și libertatea.”

De asemenea, lipsa acestei cunoașteri explică și de ce oamenii care par a fi duhovnicești comit greșeli. Sfîntul Nicodim ne explică că cei care sunt lipsiți de cunoașterea unității dintre minte și inimă, chiar dacă se luptă, după putere,  să facă lucrări de virtute, totuși ei nu gustă niciun rod duhovnicesc pentru că, evident nu au rezolvat în sinea lor distanța dintre aparență și ceea ce sunt.

Virtutea

Ethosul creștin, așadar, nu are nimic de-a face cu „roluri de evlavie” sau cu respectarea tipurilor religioase, ci se formează pe baza experienței din lupta împotriva patimilor. Nici virtuțile, ca roade ale trăirii în Hristos, nu sunt o achiziție a omului, deoarece, conform Sfântului Grigorie Palama, nu sunt eu stăpânul virtuții, pentru că virtutea este necreată.

Potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul, „virtutea constă în faptul de a deveni și nu în ceea ce am devenit deja.” Adică, este prin sine însăși experiența unor lupte biruitoare împotriva patimilor. Luptătorul niptic varsă sânge zilnic pentru virtute și abia atunci poate realiza, prin harul lui Dumnezeu, îndemnul Sf. Maxim de a-și face sufletul Născătoare de Dumnezeu. Așa cum Maica Domnului L-a întrupat în sângiurile Sale pe Hristos, nevoitorul niptic Îl întrupează pe Hristos, prin virtuțile sale.

În acest sens, putem susține că nu există duhovnicie fără conștiință filocalică, nici conștiință filocalică autentică fără participarea la spiritualitatea niptică a Bisericii noastre. Potrivit acestora, drumul persoanei spre transformare și îndumnezeire nu poate avea decât numai o temelie isihastă.

Virtuțile de bază, cum ar fi cea „a neîmpătimirii către ceva”, după cum spune Sfântul Ioan Sinaitul – adică să nu se consume omul în gânduri care nasc nevoi și dorințe, pentru că aceste nevoi și dorințe devin sursă a tulburării gândurilor -, și trăirea isihastă, care, împreună cu rugăciunea inimii, reprezintă răspunsul filocalic la problema dezbinărilor lăuntrice. De ce? Întrucât, după Avva Marcu, în acest fel se rupe zidul cel din mijloc dintre minte și trup.

Cum se disciplinează omul?

Atunci când există aceste premise, omul, după Kallistos Anghelikoudis, se disciplinează prin încordarea minții sale, după putere. Omul, cu cât se slobozește de voia proprie, el revine pe calea originară a adevăratei cunoștințe a Protopărinților, datorită faptului că regăsește logica pierdută din cauza păcatului.

„Logosnost” – așa cum ne spune Sf. Iustin Popovici. Omul se face logic (cuvântător). De ce? În primul rând, deoarece crede în Capul a toate, Care este Hristos. Întrucât Hristos este Dumnezeu-Cuvântul, omul care se unește cu El, devine logic (cu cuvânt). [Logikos = logic; cuvântător – n.n.]

Și, în al doilea rând, prin lucrarea poruncilor trăiește cu Hristos, după cum ne spune Avva Marcu, că cel care ține poruncile lui Hristos, Îl cunoaște prin ele, căci Hristos se află Viu în poruncile Sale. Ethosul filocalic, așadar, conform celor spuse până acum, restaurează persoana pervertită de narcisism și de autonomia morală, pe care o experiază ca voința proprie – egoism. În sensul în care, în timp ce înainte partea pătimașă stăpânea cuvântul omului acum, omul devenit rațional „își înfrumusețează” chipul, supunând partea pătimașă autorității pastorale a minții reînnoite în Hristos. Adică mintea conduce puterile sufletului.

Care este centrul gândirii filocalice?

Așadar, centrul gândirii filocalice este întoarcerea minții în inimă, unde mintea este și preot și jertfă. După cum ne amintește din nou Sfântul Nicodim în prefață, dezbinarea lăuntrică a omului – cauza conflictelor sufletești – e înlăturată când „mintea și inima se curățesc și se unesc între ele”. Adică mintea și inima se unesc.

Ideea de bază, aici, este că reconstruirea omului începe cu întoarcerea organismului sufletesc la „monarhia” minții. Doar mintea este cea care conduce. Prin urmare, în realitate, viața niptică a Părinților filocalici privește o transformare și o reînnoire a vieții omului, o nouă creare a omului căzut. Filocalia, la urma urmei, înseamnă „dragostea de frumos”, a frumuseții Persoanei lui Iisus Hristos, care este dumnezeiasca strălucire cu care omul se aseamănă prin Botez.

Scurtă analiză a termenului „filocalia”

Dacă conectăm termenul „Filocalia” cu tradiția și teologia Părinților niptici, pricepem că φιλοκαλώ înseamnă că particip la lucrarea creatoare a lui Dumnezeu, înfrumusețându-mi întâi sufletul, și apoi, încercând, ca lucrător al lui Dumnezeu, să cultiv sămânța duhului filocalic în lumea modernă; căci, după Sf. Grigorie Teologul: „trebui mai întâi să se curețe cineva pe sine și apoi va curăți, să se lumineze cineva pe sine și apoi va lumina pe un altul.”

Totuși, accentul textelor niptice, în cadrul renașterii personalității omului în Hristos și a unirii cu Acela, nu indică faptul că ele ar exprima o teologie autistă care îi privește exclusiv pe asceții din pustie. Fondul teologiei niptice este eclesiologic pentru că presupune comunitatea mănăstirii sau pe cea a schitului și, bineînțeles, relația cu Dumnezeul Treimic în Hristos Iisus. Ca să reușim însă să valorificăm comunitatea iubirii în Hristos, trebuie să fi traversat ulterior etapele antropologice ale renașterii niptice a omului.

De unde vine lipsa de iubire?

Lipsa de iubire și îngăduință pe care o întâlnim astăzi în rândul fraților ortodocși, pe de-o parte, arată că lipsește duhul filocalic al unirii în Hristos cu fratele nostru, iar pe de altă parte, că doar dacă vom reuși să ne cercetăm adânc pe noi înșine și să ne putem încredința cine suntem cu adevărat, numai atunci putem fi creativi în împărtășirea iubirii cu celălalt.

Firește că teologii niptici se îngrijesc să amintească: lupta omului de a se cunoaște pe sine, de a se accepta așa cum este, prin pocăință, și, în acest mod, de a-și reînnoi și unifica ființa, este, în esență, silirea de sine spre a atrage harul lui Dumnezeu. În final, însă, rezolvarea problemei va fi un eveniment harismatic! Potrivit Sfântului Iustin Popovici, Cel care restaurează și clădește chipul omului ca „un bun zugrav” Care „pictează după chipul acestuia un om ceresc”, este Hristos! Frumusețea și curăția chipului căruia Îl fac modelul suprem de unitate și sănătate duhovnicească a personalităţii umane.

Vă mulțumesc mult.

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!