Lepădarea de lume duce la iubirea de oameni? – părintele Teologos

Ce înseamnă lepădarea de lume? De ce trebuie să ne lepădăm de lume pentru a ajunge la Dumnezeu cel iubitor?

Trebuie să ne lepădăm de lume pentru a-i iubi pe oameni?

În materialul următor, bazat pe Sfântul Ioan Scărarul veți afla răspunsurile la aceste întrebări.

Vizionare plăcută! (după videoclipul adnotat aveți podcastul și transcriptul)

Powered by RedCircle

Lepădarea de lume

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin

Doamne miluiește Doamne miluiește Doamne miluiește

Pentru Rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Lepădarea de lume – definire

Astăzi, o să vorbim puțin despre lepădarea de lume, lepădarea de viața deșartă în care trăim și despre retragerea din această lume, această lume văzută ca și un amalgam de patimi. 

Mare atenție, pentru că noi trebuie să urâm lumea, dar nu trebuie să-i urâm pe oameni. 

Lumea este expresia distorsiunii existențiale a societății în care trăim. Pe când oamenii sunt foarte frumoși ca și zidire a lui Dumnezeu. 

Rolul voinței libere

Acum o să mă întrebați cum poate un om frumos, zidit de Dumnezeu să producă patima. E foarte simplu: omul are voință liberă. Fiecare dintre noi are voință liberă și din cauza asta este foarte important să fim atenți la această voință liberă a noastră, cum o folosim. 

Pentru că odată ce cineva are voință liberă în clipa respectivă apare și problema răului, apare problema păcatului, apare problema distorsiunii, adică apare problema folosirii greșite a acestei libertăți. Și asta poate să îl chinuie pe om chiar dacă Dumnezeu este al tuturor.

Dumnezeu vrea mântuirea tuturor

Dumnezeu este viața tuturor celor ce voiesc, este mântuirea tuturor. Dumnezeu este mântuirea și a celor ce cred și a celor ce nu cred. Chiar dacă cei care nu cred se închid în sineși. Este a celor drepți, a celor nedrepți, a celor ce Îl cinstesc pe Dumnezeu, al celor care nu-L cinstesc pe Dumnezeu, a celor nepătimași, pătimași și așa mai departe.

Bineînțeles și al monahilor și al mirenilor, al tuturor. Înțelegeți?

Pe Dumnezeu Îl putem asemăna cu un soare, cu răspândirea luminii de care sunt înconjurat acum. El își revarsă soarele peste toți. Luminează indiferent de dispoziția oamenilor, însă dispoziția oamenilor determină efectele razelor soarelui dumnezeiesc. 

Raiul și iadul

Trebuie să știți că pentru Dumnezeu, raiul și iadul reprezintă același lucru: sunt țintele luminării sale. Însă în iad, aceste raze îi ard pe oameni pentru că oamenii sunt nepregătiți, oamenii sunt împotrivitori luminii lui Dumnezeu, oamenii sunt împotrivitori iubirii, oamenii sunt împotrivitori blândeții, oamenii sunt împotrivitori unității.

Pe când în rai, lumina iubirii, lumina unității, lumina blândeții – este desfătarea celor din rai. Înțelegeți?

Deci e vorba întâi de toate de răspunsul nostru la razele dumnezeiești și nu că Dumnezeu luminează diferit pe cineva sau pe altcineva.

Arhetipul

Acum, că dorim să ajungem în rai sau sper că dorim să ajungem în rai, trebuie să știm că creștinul – deci omul care dorește să ajungă în rai este cel care Îl urmează lui Hristos pe cât e cu putință oamenilor, da, prin cuvinte, prin fapte, prin tot ceea ce face. De ce? Pentru că Hristos este arhetipul nostru. Hristos este Cel care ne este exemplu, Cel care ne-a arătat cum ar trebui să fie omul de fapt. Cum ar trebui să fie omul mântuit.

Și bineînțeles, ca să se poată mântui omul trebuie să aibă o credință dreaptă și neprihănită în Hristos, în Sfânta Treime că dacă nu avem credința corectă nu știm pe ce potecă să apucăm. Înțelegeți? E foarte important asta.

Iubitorul de Dumnezeu 

Acum, mai presus de asta este cel care este iubitor de Dumnezeu, care Îl iubește pe Dumnezeu. Acesta este cel care se împărtășește de aceste raze și fără de păcat în continuu se gândește cum să le folosească pentru a deveni mai bun. 

Se gândește cum să folosească aceste raze ale dumnezeirii, energia necreată a lui Dumnezeu, harul lui Dumnezeu, pentru a face după putere, cum spuneam, cele bune.

Acum, cele firești ale omului sunt în năzuințele lui, adică el dorește să fie natural, dorește să fie drept, dorește să fie cum trebuie, însă aceste lucruri nu se pot depăși fără efort. 

Înfrânarea

Trebuie să facem un efort, adică să ne folosim corect libertatea noastră și astfel scăpăm de trup, de lume – lumea văzută ca și acest ghem întunecat de patimi – și astfel făcând, o să începem încet-încet să ne ferim de păcat, să ne în-frânăm de la păcat. 

Acum, cel înfrânat care își pune frână în a merge înspre păcătoșenie, înspre distorsiune, este cel care se află în mijlocul ispitelor, se află în mijlocul curselor, se află în mijlocul tulburărilor, însă se străduiește să imite cu toată puterea, purtările, comportamentul Celui care este ridicat deasupra acestor tuturor ispite, tulburări. Deci prin asta, prin încercarea imitării Celui care este deasupra, bineînțeles că se retrage, se îngrădește, se înfrânează de la toți acești centrii de plăcere, toți acești centrii de păcat. Da, trebuie să tăiem.

Ascetul – cine este

Și din cauza asta, ascetul, luptătorul duhovnicesc este cel care fiind în lume, fiind în trup material, petrece ca îngerii, petrece în dreapta rânduială și stare a ființelor netrupești, după cum spune Sfântul Ioan Scărarul. Acesta este cel care se ține numai în hotarele și numai în cuvintele lui Dumnezeu toată vremea. Adică încearcă încet-încet să Îl imite pe Dumnezeu astfel încât să ajungă din ce în ce mai mult să Îl imite pe Dumnezeu. 

Imitarea lui Dumnezeu înseamnă să se țină în ordinea mai presus de legile naturale ale trupului și ale lumii – în legile căzute. Trebuie să fie în libertatea duhului, în libertatea iubirii. Deci omul trebuie să fie iubitor ca să scape de lume, iubitor în adevăratul sens al cuvântului, nu iubitor de sine, ci iubitor de Dumnezeu, iubitor  de ceilalți.

Și atunci, în clipa în care omul se află în această libertate a lui Dumnezeu, în această ordine nemărginită a cuvintelor, a rațiunilor lui Dumnezeu, în clipa respectivă omul scapă de lume.

Scăparea de lumea și paza simțurilor

Trebuie să știm că creștinul adevărat este cel care se opune în firea sa unei sile neîncetate, unei nevoințe neîncetate pentru că altfel nu scăpăm de lume. Nu scăpăm de lume! Trebuie să ne silim în continuu și să punem paza simțurilor, adică să supunem simțurile noastre unei paze neîntrerupte. Asta este foarte important, fraților. 

Deci nu imediat ce văd ba ce se întâmplă acolo, ce e dincolo și așa mai departe sau acum dacă trece o mașină, să mă uit să văd ce-i cu mașina asta. Nu. Avem nevoie de paza simțurilor!

Asta este retragerea din lume: este ferirea de bună voie de acești centrii de atenție, de materia pe care toți o laudă așa de mult și trebuie să ne tăgăduim firea pentru dobândirea celor mai presus de fire. Înțelegeți? Ca să ieșim deasupra.

Trei motive pentru lepădarea de lume

Toți cei care au părăsit de voie cele ale vieții, au făcut aceasta din trei motive, adică trei sunt lucrurile care îl atrag pe om mai presus de viața mai presus de fire.

Întâi de toate pentru interes, pentru împărăția viitoare, adică mă atrage viața veșnică, mă atrage raiul, mă atrage perfecțiunea personală veșnică. Și asta este starea salariatului. 

Adică a celui care își caută interesul, care da, să zic așa este de acceptat.

După care mai există și un alt motiv care este frica de iad. Deci pentru mulțimea de păcate, să scăpăm de păcate – care este starea de rob. 

Și cea mai înaltă stare este starea fiului, adică pentru dragostea lui Dumnezeu. Din cauza asta dorim să părăsim cele ale lumii acesteia. 

Este vorba de starea de rob care este cea mai joasă – este pentru mulțimea de păcate. Starea de salariat – pentru împărăția viitoare. Sau starea de fiu – pentru dragostea Domnului și Dumnezeului nostru.

Dacă cineva încearcă să se înfrâneze și nu are niciunul din scopurile acestea, atunci înfrânarea este puțin fără judecată, deci nu merge până la capăt cu gândirea.

Dumnezeu este Tată

Dar știți care-i treaba? Dumnezeu e Tată, Dumnezeu nu este să zic așa foarte drept. Este nedrept Dumnezeu, dar nedrept în favoarea noastră, nu în favoarea celui rău. Și de vreme ce Dumnezeu este nedrept în favoarea noastră pentru că ne iubește, atunci oricare e ținta, oricare e judecata, Bunul orânduitor al luptei noastre duhovnicești ne așteaptă și încearcă din orice motiv să ne ajute să ne mântuim. 

Deci fraților, desigur că trebuie să gândim corect, dar orice am face, să mergem către Dumnezeu și tot bine o să ne iasă. Tot bine o să ne iasă.

Povățuitorul duhovnicesc

Acuma, trebuie să știm că în clipa în care ieșim din lumea acesta, pe care Sfinții Părinți o numesc Egipt, da, avem nevoie de un călăuzitor cum cei care au ieșit din Egipt au avut nevoie de Moise să îi ducă prin deșertul lipsei de har. La fel și noi avem nevoie de un Moise, adică de un conducător duhovnicesc, de un avva. Înțelegeți.

Nu care cumva să credeți că nu avem nevoie de povățuitor. O să ne lăsăm oasele în deșert, în pustie. Din cauza asta trebuie să avem neapărat conducător duhovnicesc de care să ascultăm. Asta e foarte important.

Durere și silire

Și deci ca să ieșim din lumea asta a plăcerilor, cum spuneam, avem nevoie  de silire și mai ales avem nevoie de durere ca să ieșim din plăcerea păcatului. Înțelegeți? Și din cauza asta, este foarte important să ne osândim pe noi înșine, să ne mustrăm – măi, luptă-te duhovnicește! Fii constant în ceea ce faci! Nu te lăsa! 

Asta este important mai ales la începutul lepădării noastre până ce trecem de acest nărav, aceste obiceiuri iubitoare de plăceri și de la inima pietrificată. Trebui spartă inima asta prin osândirea de sine, prin mustrare. Înțelegeți?

Adevăratul plâns

Trebuie să plângem, fraților. Chiar trebuie să plângem. Acum, plânsul ăsta, mare atenție, nu trebuie să fie din depresie sau, cum să spun, din egoism rănit, ci trebuie să fie plânsul cel adevărat după Dumnezeu. Adică: Doamne, ajută-mă pe mine! Nu mă lăsa pe mine! Maica lui Dumnezeu, draga de tine, ajută-mă pe mine! 

Înțelegeți?

Asta este silirea cea adevărată. Și bineînțeles silirea în a face fapte bune. Adică nu există – nu am chef. Nu există – ei, lasă că o fac mâine sau… numai patima asta să o fac că mă iartă Dumnezeu. Bun, sigur, Dumnezeu e Tată, dar întâi de toate trebuie să ne luptăm și să zicem: Doamne, iartă-mă! Doamne, ajută-mă!

Înțelegeți.

Asta este silirea. 

Osteneală și răbdare 

Și din cauza asta e nevoie de multă osteneală, e nevoie de timp îndelungat. Pentru că cineva, de exemplu, îmi trimitea dimineață, îmi spunea că are o patimă foarte mare – părinte, ce să fac?. I-am spus – fă cutare. Și seara iarăși mă întreabă: părinte, am făcut și nu a trecut.

E nevoie de timp, fraților, e nevoie de amărăciune, e nevoie de osândire de sine, e nevoie de rugăciune multă! Înțelegeți? Și la un moment dat o să vedeți că lucrurile sunt oarecum anevoie de răbdat. Din cauza asta în Sfântul Munte se spune – „multe răbdări”. În limba greacă „ipomoni” înseamnă „răbdare”. Și în Sfântul Munte, se spune „kales impomones”, adică la plural, „multe răbdări”. E nevoie de multă răbdare ca să se curețe. Și o să vedeți că o să se curețe în timp și o să fie o frumusețe de nedescris, ceva extraordinar de frumos – trăirea în lumina iubirii lui Dumnezeu.

Schimbarea minții

Renunțarea la curiozitate

Deci din cauza asta fraților, e nevoie de multă răbdare și de multă silință până ce ne vom face mintea din iubitoare de plăceri în iubitoare de Dumnezeu. Pentru că plăcerile sunt multe și variate și mintea este ca un câine așa care îmbucățește totul, care mestecă totul.

Pe când Dumnezeu este simplu, este lin și este unitar. Trebuie să ne educăm mintea să să ne-o scoatem din logică, din această tendință de a afla toate astea mărunte. De exemplu: cine a făcut poteca asta, cine a făcut scara asta, cine a pus-o aici, unde duce șamd. Nu mă interesează pe mine lucrurile astea. 

Pe mine mă interesează astea numai în clipa în care într-adevăr există o nevoie legată de aceste lucruri. Până atunci, eu o să contemplu pe Dumnezeu cel blând, cel lin, cel iubitor. Înțelegeți? Asta e foarte important. Și asta se face prin paza minții, prin osteneală și prin osândirea de sine. Să zicem: Hop, ce te uiți la scara asta? Cine te-a pus să te uiți la ea? 

Nu trebuie să ne uităm. Înțelegeți?

Îndrăznirea cea bună în credință

Acum, sper să nu vă îngroziți că auziți toate lucrurile astea. Din contră, trebuie să îndrăzniți! Trebuie să îndrăznim noi cu toate că suntem neputincioși, împătimiți, trebuie să îndrăznim și să-I aducem lui Hristos, ca ofrandă, credința noastră.

Adică eu cred, noi credem că orice s-ar întâmpla Dumnezeu o să ne ajute. Orice s-ar întâmpla, Dumnezeu o să ne ajute și atunci avem credința asta că o să fie bine. Și bineînțeles, când aducem ca ofrandă credința noastră, trebuie să mărturisim la Dumnezeu, trebuie să zicem: Doamne, iartă-mă, că sunt un ticălos! Am păcatul ăsta, am păcatul celălalt, am patima asta. 

Și în clipa în care ne deschidem lui Dumnezeu, în clipa respectivă vom primi ajutorul Lui. Asta este foarte important. Înțelegeți?

Și bineînțeles că acest ajutor este mai presus de vrednicia noastră, mai presus de orice  a nădăjdui în noi pentru că la un moment dat o să vedeți că patimile sunt atât de tari că zici – clar, nu pot să depășesc asta. Din contră, le putem depăși prin Hristos! El o să le depășească pentru noi! 

Smerenie continuă

Pentru asta, trebuie să fim în continuu smeriți, în această cugetare smerită că dacă zicem că lasă, o să mă descurc eu, zice Dumnezeu: ok și se retrage și atunci, rămânem închistați în patimile noastre. Fraților, nu-i bine! Trebuie să fim smeriți! Adică întotdeauna să zicem: Doamne, ajută-mă! Înțelegeți? Asta este foarte important.

Disprețul ca temelie bună

Am vorbit puțin de osteneală, am vorbit puțin de smerenie, de rugăciune, de fapt, așa o rugăciune cu cuvintele noastre, acum trebuie să știți că cei care încep viața asta, ca să poată să renunțe la lume, trebuie să disprețuiască toate, să râdă de toate ca să pună o temelie bună. 

Dar acest dispreț nu trebuie să fie egoist față de oameni. Mare atenție! Trebuie să fie un dispreț față de lucrurile lumii. Adică nu sunt importante – că vezi Doamne, cariera, că vezi Doamne, cutare cutare cutare. Nu. Astea sunt lucruri care sunt desigur necesare pentru că avem nevoie de o farfurie de mâncare, de un pat în care să dormim și de niște haine cu care să ne învelim smeritul nostru trup. Dar de acolo încolo, sunt cu totul și cu totul de o importanță secundară. Întâi de toate, pe primul plan este iubirea de Dumnezeu. 

Nu e sfârșitul lumii dacă nu intru la facultate sau e sfârșitul lumii dacă nu-mi cumpăr nu știu ce haine sau nu știu ce mașină șamd. Fraților, să ne lepădăm de toate! Noi, monahii, chiar ne-am lepădat de toate, înțelegeți: Și puteți și voi în lume, bineînțeles, fiecare la măsurile lui. 

Ei, și această temelie bună care se pune pe această disprețuire după Dumnezeu – din cauza iubirii lui Dumnezeu și nu din cauza mândriei noastre, din cauza egoismului nostru – această temelie trebuie să știți că trebuie să stea pe trei stâlpi. 

Să ne întoarcem la nerăutatea copiilor

E vorba întâi de toate de nerăutate, adică această blândețe a copiilor, această integritate a copiilor pe care o avem, astfel încât să nu creadă importante tot felul de bazaconii lumești, tot felul de obiecte care iau ochii – cum spuneam, cariera șamd – celor din lume. 

Postul care înseamnă înfrânare de la mâncare, da. Deci nerăutatea este înfrânarea de la plăceri, de la slavă, mai ales. Postul este înfrânarea de la mâncare. Și neprihănirea este bineînțeles, înfrânarea de la patimile trupești. 

Trei stâlpi de susținere

Nerăutate. Post. Și neprihănire. Avem nevoie de lucrurile astea ca să ne putem trage din centrii de plăcere puternici și să putem să ne îndreptăm către Dumnezeu. Și ca să ne îndreptăm către Dumnezeu, fraților, trebuie să avem hotărâre. 

Nu care cumva să începem această luptă duhovnicească, această retragere din lume, să o începem așa cu moleșeală, că stai, că vezi șamd. Pentru că dacă începem cu moleșeală este ca și cum intri, mergi în război, moleșit. Ei, și atunci bineînțeles că ăsta este un semn destul de clar că vei fi omorât în luptă dacă nu te lupți cu bărbăție. Trebuie să ne luptăm cu bărbăție. Trebuie să fim foarte viteji în război, dar mai ales în războiul duhovnicesc. Înțelegeți?

Vitejia în lupta duhovnicească – o necesitate

Prin tăria acestui început să știți că o să avem un mare folos și o să avem acest folos nu numai în startul luptei duhovnicești la început, ci și după aceea. Pentru că la un moment dat, dacă sufletul începe să se moleșească în timp, el este îmboldit de amintirea acestei vitejii de la început, ca și cu un ac. Așa când îl împunge și zice – băi, ții minte la început ce tare ai fost, ce zel ai avut șamd. Înțelegeți? Și atunci omul prinde aripi și din amintirea nevoințelor sale de la început. Este foarte important. Înțelegeți?

Pentru că sufletul la un moment dat dacă se predă în trândăvie își pierde acest zel, această căldură de la început și trebuie să caute pe unde a ieșit că tot pe acolo o să se întoarcă. Și aici îl ajută, cum spuneam, această amintire a vitejiilor lui de la început. Vitejii pe care nu el le-a făcut, ci Domnul! Înțelegeți? Asta este foarte important. 

Iubirea lui Dumnezeu – cauzalitate și finalitate

Și acum, trebuie să știți că totdeauna trebuie să îndreptăm, orice cauză a fost la început trebuie să o îndreptăm înspre iubirea lui Dumnezeu. 

Pentru că dacă facem asta din frica de păcat, adică pe starea robului, atunci la început sigur că omul o să se lupte foarte tare, așa ca și o tămâie care arde și răspândește bună mireasmă și după aceea, se sfârșește în fum, adică începe să pută, adică omul scade și se termină așa. 

Dacă este pe poziția salariatului adică dacă face pentru nădejdea răsplății, ajunge la un moment dat la o monotonie. Nu se stinge ca și în cazul în care omul face de frica de iad, dar e așa ca o piatră de moară care se mișcă în continuu la fel.

Dar în clipa în care cineva ajunge la dragostea de fiu, la dragostea de Dumnezeu, atunci are un foc foarte mare înăuntrul său și asta îl împinge foarte tare înainte. Și focul ăsta în timp crește și aprinde o văpaie din ce în ce mai mare. Din cauza asta, să ne cultivăm evlavia față de Dumnezeu, față de sfinți, față de Maica Domnului, bineînțeles. Înțelegeți. Asta este foarte important!

Cum ne construim duhovnicește

Atenționări și reușite

Și acum ca și început practic, sunt unii care încep să își clădească starea duhovnicească fără o temelie foarte bună. Ca și cum ai pune niște cărămizi peste pietre, adică pe un teren neregulat, dar asta nu ține. Pentru că de fapt ce se întâmplă? Nu se bazează pe temelia foarte tare a ascultării.

Omul trebuie să aibă ascultare la început, nu e un teren din ăsta accidentat cum sunt eu aici, ci mergi unde este o temelie pusă de altcineva înainte, deci merg sus la drum unde se auzeau mașinile înainte și acolo, pe temelia asta foarte tare pusă de altcineva înainte. Adică pe temelia ascultării. Să nu începeți de capul vostru, cum spuneam, pentru că dacă nu aveți un Moise care să vă călăuzească să ieșiți din Egiptul patimilor, o să vă rătăciți.

După care, chiar dacă cineva se află în ascultare sau să zic așa, depind oarecum de duhovnic, mai întreabă și ei, înalță zidăria vieții lor duhovnicești cărămidă peste cărămidă așa, fac un turn din ăsta așa foarte mare. Da, ok. Bun, înaintează foarte repede, dar o să cadă foarte ușor. 

Deci din cauza asta trebuie să avem zel, dar trebuie să avem și prudență, discernământ. Totdeauna să întrebăm și totdeauna să avem conștiința, cunoștința limitărilor noastre. Cel mai bine zidul se construiește punând cărămidă lângă cărămidă, nu punem în sus. 

Importanța discernământului

Și din cauza asta, la început, poate că cei care sunt mai cu discernământ arată că merg așa mai încet, până își încălzesc mușchii și încheieturile și atunci începe să umble mai repede. Înțelegeți? Și ăștia reușesc. Nu cei care vor să spargă tot de la început și zic wow – să îl prindă pe Dumnezeu de picior în zece zile. Înțelegeți? Nu așa!

Ci cu discernământ, cu conștiința limitărilor noastre și întrebând cu prudență, dar pe de altă parte trebuie să avem multă râvnă înăuntrul nostru – că da vrem să facem, vrem să ajungem la Dumnezeu. 

Pentru că Dumnezeu este un împărat și când împăratul te cheamă la oaste trebuie să te duci acolo, să te lupți! Nu stai așa într-o rână și la un moment dat te prinde războiul și mori nepregătit, fără ajutorul celorlalți care au mers înaintea ta la oaste și se bat pe front bine-plăcuți Domnului. Înțelegeți? 

Lupta duhovnicească

Trebuie să fim întotdeauna cu cea mai mare luare aminte în clipa în care suntem în oaste pentru că e vorba de război. Deci din cauza aceasta să ne temem de Dumnezeu ca de împărat sau să zicem altfel, cum spune tot Sfântul Ioan Scărarul, ca de fiare. Pentru că sunt oameni care în clipa în care s-au dus să fure, nu s-au temut de Dumnezeu, s-au temut de fiare, de câinii care erau acolo și lătrau. Înțelegeți? 

Să ne gândim că Dumnezeu este împărat și este ca o fiară, cu toate că Dumnezeu nu este așa, da. Și atunci, prin această stratagemă psihologică dacă doriți, o să vedeți că frica de fiare face mai mult decât frica de Dumnezeu. Da, că noi zicem că Dumnezeu e așa… iubitor. 

Iubirea de Dumnezeu 

Pe de altă parte, da, Dumnezeu este iubitor, dar să Îl iubim pe Dumnezeu cum îi cinstim pe prietenii noștri, pe oamenii la care ținem foarte mult. De ce? Pentru că de multe ori, unii Îl supără pe Dumnezeu și nici măcar nu se sinchisesc de treaba asta, în clipa în care își supără un prieten pentru un lucru chiar foarte neînsemnat atunci născocește orice tertip, orice strategie, chiar rabdă tot felul de mici înjosiri din partea prietenilor lor astfel încât să nu-și piardă prietenia față de prietenii respectivi. Înțelegeți? 

Deci să Îl vedem pe Dumnezeu pe de o parte și ca împărat și ca fiară, dacă doriți, ca și câine – cum spunea Sfântul Ioan Scărarul, dar și ca un prieten preaiubit. Astfel încât să ne trezim puțin din această letargie a noastră referitor la cine este Dumnezeu de fapt, ca să ne fie frică nu de pedeapsa lui Dumnezeu, ci ca să ne fie frică de păcat care ne separă de Dumnezeu și dincolo de asta, să îi prețuim prietenia lui Dumnezeu, iubirea lui Dumnezeu mai mult decât prețuim prietenia prietenilor noștri. 

Și atunci o să vedeți că o să lucrăm virtuțile chiar de la început cu foarte multă osteneală, sigur, cu o durere, dar și cu foarte mult zel.

Rezultatele luptei celei bune

Și atunci, în timp ce înaintați, o să vedeți că nu o să mai fie atâta întristare, atâta durere pentru că oamenii se obișnuiesc cu virtuțile ca și cum faci un foc. Și în clipa în care faci focul și sufli în foc, în clipa respectivă, la început îți scuipi toți plămânii și nu obții nimic decât fum. Dar când te obișnuiești, atunci bineînțeles că iei și căldură și nu trebuie să te mai ostenești atât.

Așa este și cu virtuțile. În clipa în care cineva se luptă, în clipa respectivă devine virtuos cu darul lui Dumnezeu și face mult mai ușor virtuțile. Dacă omul nu se luptă și nu are zel, atunci toată viața o să se lâncezească și toată viața o să fie, o să se târâie într-o viață duhovnicească grosieră și nu o să dea mari rezultate. Înțelegeți? Este foarte important. 

Să nu vă gândiți că ați ajuns la Dumnezeu din greșeală sau printr-o întâmplare așa foarte ciudată, pentru că Domnul e deschis tuturor. Pe de altă parte, cei care au ajuns la Dumnezeu după multe strategii și multă citire și așa mai departe, să nu care cumva să vă încredeți. Pentru că și cei care au ajuns din greșeală, pot să ajungă mari sfinți în fața lui Dumnezeu, dar pe de altă parte, și cei care au ajuns la Dumnezeu după mult studiu și citire și născându-se ortodocși și dintr-o familie foarte bună – sunt  cazuri care și-au ratat chemarea duhovnicească.

Cum alege Domnul

Deci din cauza aceasta fraților, să fim foarte atenți că niciodată nu știm pe cine alege Domnul. Și Domnul alege după măsura iubirii noastre constante, care trebuie să crească. Constat crescătoare, da. Asta e foarte important. 

Să nu respingem chemarea lui Dumnezeu din lege și nepăsare și să ne aflăm la Judecata de Apoi fără apărare. Înțelegeți? Trebuie cu bucurie și cu frică, să ne luptăm fără însă să ne temem de diavol.

Diavolul nu poate să facă nimic

Pentru că diavolul, cum spuneam, la un moment dat, nu poate să facă nimic, nu poate să facă nimic. Înțelegeți? Poate doar să sperie. Dacă noi ne speriem, atunci el atacă. Dacă noi ne înarmăm cu curaj împotriva lui atunci el nu poate să facă nimic. Știți foarte bine că nimeni nu se războiește cu cine se luptă cu hotărâre, cu curaj. Mai ales diavolul, cum spuneam că nu are dreptul de la Dumnezeu asta. Înțelegeți? 

Și să nu vă speriați că la începutul vieții duhovnicești, Dumnezeu nu îngăduie războaie mari pentru că cei care sunt la începutul vieții duhovnicești, adică și eu bineînțeles, suntem de curând sădiți și suntem așa niște plante plăpânde și Dumnezeu nu îngăduie furtuni mari astfel încât să ne dezrădăcinăm imediat. Înțelegeți? 

Deci să nu vă faceți probleme că ce o să se întâmple. Nu o să se întâmple nimic! Are grijă bunul Dumnezeu dacă noi cu zel, cu abnegație mergem către Dumnezeu. 

E adevărat că sunt anumite cazuri în care Dumnezeu vede niște suflete bărbătești și atunci îngăduie chiar de la început niște ispite mari pentru că Dumnezeu vrea să dea cununi exact de la început. Înțelegeți? 

Fiți fără frică!

Deci nu vă fie frică pentru că nu e așa cum credem – că Doamne, ce o să se întâmple?! Nu o să se întâmple nimic. Curaj și să mergem înainte! Să ne ajute bunul Dumnezeu! Să nu ne fie frică că o să ne moleșim sau o să amețim dacă ne chinuim în sens duhovnicesc trupul, dacă ne nevoim trupul cu post și cu rugăciune și cu stat în picioare și cu toate celelalte. Nu e adevărat. Astea sunt de la diavol, să știți, fraților, adică nu îngăduie Dumnezeu. 

Bineînțeles dacă facem cu discernământ și cu sfatul duhovnicului, cu sfatul avvei, cum spuneam, pentru că întotdeauna trebuie să avem pe un conducător duhovnicesc care să ne spună cum este mai bine.

Deci din cauza aceasta oameni buni, curaj! Să ne ajute bunul Dumnezeu cel înviat și să ne binecuvânteze și să ajungem cu toții în Împărăția cea cerească prin lupta duhovnicească pe care o începem prin lepădarea de lume.

Așa să ne ajute bunul Dumnezeu!

Petru Rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin 

Hristos a Înviat!

---

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!

Valoarea donației

20 €

5 €

10 €

31 €

50 €

100 €

300 €

Altă valoare

Valoare

€

Frecvența donației

O dată

Săptămânal

Lunar

Pomelnic Vii:

Adormiți:

Adresa de email

Numele de pe card

Donați