Astăzi există foarte multă durere. Hristos a suferit ca nimeni altul. De ce suferim? De ce a suferit Hristos? Cum trebuie să ne raportăm la durere? Ce facem cu durerea? De ce vine?
Toate acestea le veți afla în acest material. Posibil, însă, ca pentru unii să fie dificil de înțeles taina durerii.
Vizionare plăcută! (după videoclipul adnotat aveți podcastul și transcriptul)
Powered by RedCircle
Crucea
Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin
Doamne miluiește, Doamne miluiește, Doamne miluiește
Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi! Amin
Creștinul și crucea
Da, crucea – ce este crucea? Să vorbim puțin despre cruce pentru că suntem în apropierea Duminicii Crucii și nu numai pentru aceasta, ci și pentru că oameni buni, noi suntem creștini, suntem următori lui Hristos și slava lui Hristos este Crucea Sa.
Vedeți în clipa în care Mântuitorul a înviat, îngerul nu a spus la mironosițe: „pe Hristos cel înviat Îl căutați?” Ci spune: „pe Hristos cel răstignit Îl căutați?”
Adică slava lui Hristos este crucea Sa, este răstignirea Sa. Și trebuie să știți că fiecare dintre noi trebuie să ne răstignim, fiecare dintre noi.
Acuma, trebuie să știți că atunci când spune Hristos să ne răstignim și să ne luăm crucea, la ce se referă? La a ne pune pe un lemn? Bun, da, posibil și asta, dacă se va cere.
Ce este crucea?
Cruce este de fapt altceva. Crucea este durerea cuprinzătoare, este iubirea de osteneală desăvârșită. Desăvârșirea iubirii de osteneală desăvârșită. Eh, și deci noi trebuie să ne tăiem de fapt voia pentru că durerea adevărată provine din tăierea voii și plăcerea adevărată provine din facerea voii.
Deci noi fraților, trebuie să ne răstignim prin tăierea voii. Asta este crucificarea noastră. După cum și Hristos S-a răstignit astfel încât să-și taie voia, să ia parte la păcatele oamenilor, să se unească într-un mod cu totul de negrăit pentru că Mântuitorul nu avea păcat. Să se unească cu păcatele oamenilor, să și le asume și să le șteargă. Înțelegeți? La asta se referă crucea – al asumarea durerii ca să scăpăm de păcat.
Paradoxul durerii
Pentru că păcatul fiind plăcere, fiind o distorsiune în viața noastră, o forță de atracție care ne atrage înspre plăceri, înspre locuri existențiale, înspre stări departe de Dumnezeu, la fel și durerea ne apropie de Dumnezeu. Avem nevoie de durere astfel încât să ne apropiem de Dumnezeu. E adevărat însă că mulți dintre noi suntem atât de întunecați încât chiar prin durere nu putem să ne apropiem de Dumnezeu. E adevărat că foarte puțini însă, sfinți chiar, se apropie de Dumnezeu și prin bucurie care este altceva decât plăcerea păcătoasă. Înțelegeți?
Noi de fapt ajungem departe de Dumnezeu pe baza libertății voii noastre și toate aceste excrescențe ale voii proprii trebuie tăiate, îndreptate.
Tăierea voii
Deci când spunem în monahism că trebuie să ne tăiem voia, nu spunem că trebuie să devenim legumă, adică fără de voie! Ci cu voie îndumnezeită, iubitoare de ceilalți și nu de sine. La asta se referă tăierea voii – adică la tăierea voii păcătoase, la tăierea voii care ne provoacă plăcerea ce provine din patimi, plăcerea trupească.
Tăierea voii se face pentru iubire și nu pentru a deveni legumă cum spuneam, nu pentru a deveni un obiect chiar dacă uneori există situații în care trebuie să ne mortificăm, adică pur și simplu să nu acționăm și să suportăm durerea cu smerenie, cu răbdare și toate celelalte.
Pentru că nu știm în clipa respectivă cum să facem mai bine. Și dacă nu știm cum să facem mai bine, celălalt nu rezistă, celălalt nu acceptă sau nu poate să ridice cuvântul nostru, pur și simplu ne mortificăm și facem răbdare. E, asta este o voie foarte iubitoare a noastră față de ceilalți, o jertfă foarte iubitoare a noastră față de ceilalți chiar dacă se vede că nu facem nimic în clipa respectivă, chiar dacă se vede că suntem oarecum nesimțitori.
Dar cum spuneam, această nesimțire nu provine din patima mare a nesimțirii, ci provine din faptul că respectăm libertatea celuilalt și dincolo de asta avem și conștiința faptului că nu știm cum să gestionăm problema în cazul respectiv.
Această smerenie, iubire, jertfă iubitoare față de ceilalți totdeauna vizează potențarea voii noastre proprii de a-i iubi pe ceilalți și nu a deveni nesimțiți chiar dacă așa pare uneori atunci când nu intervenim din diferite motive.
Exemplu de iubire duhovnicească
Chiar vă pot da un exemplu aici. E vorba de, țin minte la un moment dat, eram pe vapor care ieșea din Sfântul Munte și pe vapor, spune un domn o mare veste – îi murise cineva din familie, omul era distrus pe tema asta, o rudă foarte foarte apropiată și toți ceilalți încercam să-l mângâiem, să-l consolăm și așa mai departe. Numai un părinte duhovnicesc de altfel nu spunea nimic, stătea într-o parte, stătea oarecum insensibil.
Și ne-am uitat puțin la părintele respectiv, așteptam cumva să spună și el un cuvânt, nu i-a spus, noi nu am îndrăznit să îi spunem nimic că știam că este un om duhovnicesc și la sfârșit l-am întrebat: Părinte, dar sfinția voastră nu i-ați fi spus ceva la fratele respectiv? Și el a spus: Mă rugam! Eu mă rugam pentru persoana respectivă, că orice i-aș fi spus acum tot degeaba este, mai bine o rugăciune pentru omul respectiv. Mai bine o rugăciune….
Așa este, în anumite situații ajută mult rugăciunea, dar trebuie să știți că ajută și o vorbă spusă. Dacă vedeți însă că sunt alții care spun vorbe și voi nu aduceți nimic în plus decât deranj și sâcâială, mai bine vă rugați, mai bine să ne rugăm pentru ceilalți.
Și răbdare…
Deci din cauza asta este foarte important să facem de multe ori și răbdare. Răbdarea care trebuie făcută cu o persoană până ajunge să se pună pe picioare, până își dă seama de anumite lucruri, până realizează anumite lucruri, până poate să primească cuvântul. Înțelegeți? E foarte important treaba asta.
Deci nu totdeauna imediat ce credem noi că trebuie să corectăm ceva, imediat vom corecta. Să rămânem pe cruce! Să rămânem pe cruce în nemișcarea pe care crucea durerii ne-o impune – asta este foarte important.
Durerea cea mare a omului
Bineînțeles că cea mai mare durere este durerea depărtării de Dumnezeu. Este cea mai mare durere pentru că voia noastră cea mai intensă este să fim cu Dumnezeu și ca Dumnezeu. Omul este chip și asemănare a lui Dumnezeu, creat după chipul și asemănarea Domnului după cum spune la Scriptură și are în ADN-ul lui spiritual, are această tendință a lui către perfecțiunea personală veșnică, această tendință a lui către îndumnezeire.
Această durere a omului care este departe de Dumnezeu poate să dureze ani de zile, să știți. Însă bineînțeles e un proces dinamic, nu static. Adică omul, în timp, înaintează către Dumnezeu și în timp, această durere se metamorfozează și înăuntrul lui începe să se nască, să renască raiul – adică o bucurie foarte mare dincolo de această durere imensă a faptului că este departe de Dumnezeu, că-și vede păcatul său.
Durerea unor sfinți
Eh, și aici vedem sfinți mari în istorie. Îl vedem pe Sfântul Siluan care a pierdut harul și după aceea s-a luptat ani de zile ca să-l recapete sau Sfântul Isaac Sirul care, nu știu dacă știți, 32 de ani a fost fără mângâiere de la Dumnezeu și plângea în continuu – 32 de ani – ca să-i vină această mângâiere de la Dumnezeu și după 32 de ani, când începea Sfântul Isaac să se roage, se ruga seara și cobora din rugăciune dimineața, deci la răsăritul soarelui. Începea să se roage cu soarele în spate și se oprea din rugăciune cu soarele în față, ieșea din extaz. Înțelegeți?
Deci astfel trebuie să trecem și noi prin durere, bineînțeles, nu la măsurile sfinților, ci fiecare la măsura puterii sale, la măsura capacității vasului său și bineînțeles pe măsura păcatelor sale. Pentru că dincolo de asceza personală pe care trebuie să o facă cineva, sunt și păcatele personale.
Echilibrul
Și iarăși, dincolo de păcatele personale pe care le face fiecare dintre noi, trebuie să ne și nevoim ca să restabilim acest echilibru dintre durerea, jertfa pe care o facem către Dumnezeu și plăcerea provocată de păcatele noastre, de voile noastre cele strâmbe.
Acuma, trebuie să știți că păcatele sunt foarte multe – știți, de fapt – dar se pot categorisi mai multe cauze. Aceste dureri care provin din… și eu o să vă spun o categorisire astfel încât să puteți să puteți să acționați, să puteți să nu vă tulburați, astfel încât să puteți să nu vă răzvrătiți în fața lui Dumnezeu.
Pentru că fraților, toată această problemă după cum am spus încă de la început, provine din faptul că voia noastră este depărtată de voia lui Dumnezeu și deci din cauza asta noi suferim.
Cauzele durerilor / ispitelor
Prima cauză
Prima cauză a durerilor este păcatul – durerile care provin din cauza păcatului.
Adică e vorba de surse de plăcere care îl țin pe om captiv, patimile care îi țin mintea acolo preocupată de acești centri foarte mari de plăcere și atunci omul nu mai poate să iasă de acolo și asta bineînțeles, generează o durere, generează necazuri.
Fraților, nu care cumva să credeți că o să faceți vreodată un păcat sau să faceți vreodată o nedreptate și o să scăpați. Nu o să scăpați! O să vă vină durerea analoagă, conform cu legea duhovnicească. Deci prima cauză a durerilor sunt păcatele care nu sunt spovedite, care nu sunt ispășite printr-o durere analoagă.
Deci dacă omul își generează această durere prin spovedanie, prin osândire de sine, prin rugăciune, prin post și așa mai departe, atunci bineînțeles că durerea care provine de la legea duhovnicească va fi mai mică. Dar oricum, durerea va veni, să fiți siguri de asta.
A doua cauză
A doua cauză a durerilor – sunt durerile de baraj. Am mai vorbit despre asta, adică omul înaintează, își face un plan și înaintează pe drumul plasat de planul respectiv, de strategia respectivă, însă pe acest drum la un moment dat apare – sau omul nu vede, dar apare – o prăpastie. Omul nu știe asta, dar în fața lui este o prăpastie și din cauza asta, Dumnezeu, ca să-i oprească căderea omului respectiv în hăul care se deschide în fața lui, din cauza asta îi dă o ispită de baraj, un necaz de baraj astfel încât să-i oprească planul pus în practică.
Eh, din cauza asta spune Sfântul Paisie că în clipa în care Dumnezeu ne închide ușa, să nu spargem clanța că o să ne pocăim după aceea.
Deci este foarte foarte important în clipa în care vedem că lucrurile se închid, drumurile se închid printr-o forță superioară, printr-o forță majoră cum se spune în termeni mai juridici, atunci să nu încercăm cu orice preț să ne impunem voia că nu o să iasă bine, o să ne pocăim după aceea.
A treia cauză
După care, pe locul trei sunt așa-zisele ispite de avans. Asta se întâmplă în clipa în care omul nu știe cum să înainteze, poate să înainteze, dar nu știe cum sau nu vrea să înainteze sau efectiv, se află într-un hățiș și cu toate că vasul lui, cu toate că are capacitatea de o trăire mai înaltă, omul nu știe cum să aplice această trăire. Și atunci Dumnezeu îi dă un necaz, o durere astfel încât să-l desprindă de plăcerile, de mâzga patimilor în care este încleiat și prin această durere de avans pe care i-a dat-o Dumnezeu, omul înaintează într-o cunoaștere mult mai mare a lui Dumnezeu și a realității celei cerești, trebuie să știți.
A patra cauză
Și bineînțeles, pe ultimul plan, sunt ispitele de exemplu, durerile de exemplu – asta vedem la sfinții mucenici, sfinții români din închisori și îl vedem întâi de toate pe Domnul nostru Iisus Hristos care a avut cea mai mare durere posibilă și pentru El, crucea lui a fost totală pentru că că și-a asumat toate păcatele lumii.
Și bineînțeles că toți acești sfinți – Iov este un caz celebru – toți acești sfinți nu aveau păcate astfel încât să genereze legea duhovnicească, ci erau îngăduite de Dumnezeu aceste dureri astfel încât să fie exemplu de răbdare, de curaj, de virtute, pentru noi. Înțelegeți?
Taina crucii
Bineînțeles că toate aceste cauze ale durerilor, crucile sunt nebunie – după cum spune Sfântul Apostol Pavel – sunt nebunie pentru lumea aceasta, însă sunt înțelepciunea lui Dumnezeu pentru cei ce se mântuiesc cum spune Sfântul Apostol Pavel.
Deci omul care este stăpânit, ahtiat după păcate, nu poate să conceapă această mare taină a durerii care îl face liber pe omul duhovnicesc și îl mântuie de fapt. Înțelegeți?
Este foarte important noi să știm că adevărul este că durerea este mântuitoare și trebuie să ne-o asumăm. Pentru că oamenii lumești – ca să folosesc limbajul Scripturii – nu cunosc această mare taină a crucii mântuitoare, a durerii mântuitoare. Din cauza asta, ei au această încercare disperată de a dobândi plăcerea raiului aici pe pământ, da, prin plăcerile pământești, prin plăcerile trupești. Și de aici, marile drame prin care trec toți acești oameni, până la bolile de nervi, până la schizofrenie și mai ales depresie. De ce? Pentru că voia lui Dumnezeu este maximizarea fericirii umane în veșnicie și nu aici pe pământ.
Drame
Și în clipa în care se apar aceste voi în conflict, în clipa respectivă acest conflict influențează sistemul nervos al omului care este om lumesc după vocabularul Scripturii și sistemul nervos, dacă nu rezistă, bineînțeles că pățește această schismi – rupere. Schismi – de aici și cuvântul de schizofrenie, da, care este după cum știți, o boală de nervi.
Dacă cineva nu încearcă să facă voia lui Dumnezeu, pățește mari drame și dacă încearcă cumva să evite crucea pe care Dumnezeu o îngăduie pentru vindecare lui, atunci într-un mod paradoxal, omul își face crucea și mai grea, pentru că nu se află în voia lui Dumnezeu. Să vă spun un caz!
Un exemplu de evitare a crucii
În perioada celui de-al doilea Război Mondial care, mă rog, din păcate astăzi este oarecum de actualitate, cineva dorea să-și scape fiul de pe front. Grecia era parte beligerantă, Grecia era pe front și un om bogat dorea să nu meargă fiul lui pe front astfel încât să nu moară, după cum socotea omul respectiv.
S-a dus bogătanul la Sfântul Paisie și i-a spus: Părinte Paisie, fă ceva ca să nu ajungă fiul meu pe front, scapă-l cumva, că știu că tu ai cunoștințe și toate astea!
Și Sfântul Paisie i-a spus: Omule, deci dacă vrea Dumnezeu să moară fiul tău, va muri. Dacă vrea Dumnezeu să trăiască fiul tău va trăi. De vreme ce este înrolat în armată, este concentrat, să ne supunem autorităților statale pentru că de la Dumnezeu este. Pentru că toată stăpânirea de la Dumnezeu este îngăduită chiar dacă cei din stăpânire pot să fie oameni păcătoși, cu toate astea, este de la Dumnezeu. Și bineînțeles, fiul tău, dacă va muri, va muri ca erou, va muri jertfindu-se pentru țară, dându-și sângele pentru țară și deci va fi foarte bine în cer, va avea o bucurie foarte mare în rai și tu aici pe pământ te vei desfăta de harul lui.
Bineînțeles că omul nu a ascultat asta, a încercat să-l preseze pe părintele Paisie o dată, de două ori, de trei ori, omul nu a crezut în acest lucru și agasat și indignat, omul a încercat singur să-și rezolve problema, cu bani, cu pile cu toate astea și până la urmă a reușit. A reușit să-și trimită fiul în America, în SUA.
În clipa în care fiul a ajuns în Statele Unite după o întreagă poveste, cum spuneam, cu tot felul de pile, de cunoștințe, când s-a dat jos din avion, pe copilul respectiv l-a călcat mașina.
Și spune Sfântul Paisie: Na, n-ar fi fost mai bine să fi rămas în țară și să fi murit ca un erou, să-și fi dat sângele pentru ceilalți și atunci Dumnezeu l-ar fi binecuvântat?! Așa a murit și ca un câine călcat de mașină și omul și-a pierdut toți banii încercând să-și salveze fiul…
Deci fraților, să nu încercăm să evităm crucea dacă ne este dată de la Dumnezeu pentru că ne-o facem mult mai mare!
Bineînțeles că asta nu înseamnă că trebuie să ne băgăm pe noi înșine în ispită, în pericol, ci în clipa în care Dumnezeu rânduiește un anumit lucru, trebuie să ne supunem lucrului respectiv și să facem răbdare cu nădejde și cu rugăciune.
Nimeni nu este fără cruce
Acuma, de ce a rânduit Dumnezeu ca nimeni să nu se afle pe pământ aici fără necazuri, adică toți să avem necazuri și strâmtorări. De ce? Foarte simplu. Pentru că noi avem tendința să uităm că suntem niște exilați aici pe pământ. Avem tendința să uităm că nu este aici casa noastră, că nu avem aici cetate stătătoare – după cum spune Sfântul Apostol Pavel.
Noi nu suntem aici băștinași, nu suntem aici cetățeni, ci suntem călători și venetici ca într-o țară străină. Suntem străini aici pe pământ și trebuie să căutăm întoarcerea în patria noastră cea adevărată, adică în cer. Noi suntem cerești. Oricât de necrezut ar părea. Și în orice decadență ne-am afla la ora asta. Înțelegeți?
Trebuie să ne întoarcem la Dumnezeu și pentru asta Dumnezeu ne lasă aceste cruci, dureri, astfel încât să știm că nu este locul nostru aici.
Cum purtăm crucea
Acuma, care este abordarea corectă relativ la durere, la purtatul crucii, cum se spune în Biserică?
Întâi de toate, ca să putem să avem optica corectă trebuie să știm adevărul și adevărul care este? Că durerea acută, că necazul pe care îl simțim arată întâi de toate că este o problemă interioară, fraților. E problema noastră, nu a celuilalt. Deci dacă cineva mă strânge de mână, mă prinde așa și eu sunt sănătos sau am o armură, nu mă deranjează. Înțelegeți?
Ba chiar din contră, pot să socotesc gestul lui când mă prinde ca și un gest de dragoste. Acuma, dacă el vrea să îmi facă un act agresiv, asta este treaba lui, Dumnezeu o să judece pe asta, dar eu întotdeauna să știu că în clipa în care am o durere insuportabilă înseamnă că e problema mea interioară că nu mă ajută Dumnezeu datorită păcatelor mele. Deci eu sunt vinovatul, nu celălalt, înțelegeți? Asta este foarte important.
Și deci trebuie să gestionăm corect și să nu învinovățim atât pe alții pentru problemele noastre – că ce mi-a făcut, că el e de vină și așa mai departe. Nu e el de vină, tu ești de vină. Noi suntem de vină. Înțelegeți? Pe celălalt îl judecă Dumnezeu, nu-i treaba noastră, nu ne-a pus Dumnezeu judecători peste un neam. Mă rog, cine este e meserie jurist, asta e altă poveste, dar eu vorbesc acum din punct de vedere duhovnicesc al persoanei fiecăruia dintre noi.
Să nu judecăm, să nu ne comparăm cu ceilalți!
Bun, eu acum înțeleg, ți-e greu acum. Bun, dar altuia i-a fost greu ieri sau îi va fi greu mâine, înțelegeți? Iar astăzi îi îngăduie Domnul să se odihnească. Deci hai, să nu fim invidioși pe ceilalți și să moară și capra vecinului. Adică dacă el la ora asta mai ia o gură de odihnă, o gură de aer să zic așa, atunci, noi – că de ce el o duce bine și eu nu o duc… Din contră, să ne bucurăm pentru fratele nostru chiar dacă nu este rudă cu noi. Trebuie să ne bucurăm pentru el și să-l iubim pentru că mâine va păți și el mai rău. Înțelegeți?
Asta nu înseamnă că dacă îl iubim pe celălalt, o să-i validăm faptele, dacă sunt fapte păcătoase. Nu-i validăm păcatul, dar noi trebuie să iubim, inclusiv pe dușmanii noștri cum a spus Mântuitorul că porunca Domnului este să îi iubim pe vrăjmașii noștri.
Și iarăși, dacă cineva face un păcat, faptul că oprim o agresiune este un gest de iubire de fapt, pentru celălalt pentru că oprim un mare păcat pe care acesta îl face și îl va impieta sufletului lui. Înțelegeți?
Dacă vă uitați în toată viața, o să vedeți că tuturor le este greu sau chiar foarte greu. Deci este foarte important să răbdăm.
Importanța întrajutorării
Ei, și nu numai să răbdăm și ca să căpătăm putere pentru răbdarea noastră, trebuie să ne spovedim și mai ales să căutăm ajutor și ajutorul ne va veni în clipa în care oferim ajutor, fraților. Vine ajutor în clipa în care oferim ajutorul. Asta este lege duhovnicească.
Și gândiți-vă și voi, uitați-vă la voi! Dacă n-ați ajutat pe nimeni în viața aceasta, v-a ajutat cineva și pe voi? Nu cred. Deci din cauza asta este foarte important să ajutăm și noi la rândul nostru. Pentru că astfel nu vom mai fi singuri, nu o să mai fim însingurați și nu o să ne mai ducem crucea singuri pentru că o să ducem crucea întotdeauna mai mulți la un loc.
Și în clipa în care în care sunt mai mulți la un loc, puterea nu crește o dată cu numărul respectiv, ci crește cu mult mai mult. Deci în clipa în care sunt doi care poartă o cruce, nu o să fie de două ori mai bine, ci o să fie de un milion de ori mai bine pentru că nu mai suntem singuri. Înțelegeți?
A purta crucea cu fratele tău
Și bineînțeles, cum ducem crucea cu celălalt? Nu trebuie atât să-i vorbim despre cruce, ci mai degrabă să-i arătăm că suntem gata la toate sacrificiile pentru el. Adică să fim mai aproape de el, să-l ajutăm, să-i spunem: Da, măi, eu sunt cu tine, te ajut!
Adică dacă e bolnav, mă duc la el, o să stau cu el, o să-i dau cel mai mare dar pe care pot să-l dau eu lui, adică timpul meu, atenția mea. Bineînțeles că celălalt poate să suporte și el greutăți, persecuții și toate astea. Și eu pot să duc dimpreună cu el toate lucrurile astea pe care el le are în spate, printr-un cuvânt bun, cum spuneam, prin prezența mea. Cel mai mare dar dar, mă repet, este timpul meu, este prezența mea.
Binecuvântare
Acuma, referitor la ridicarea crucii, o să vă spun ceva din cotidianul de zi cu zi. Trebuie să știți că Dumnezeu va binecuvânta foarte mult România pentru ajutorul pe care îl dăm nevoiașilor, adică refugiaților, pe care îl facem ca jertfă. Mai ales că în trecut, poporul nostru a avut de suferit din cauza diferitelor regimuri din Ucraina, știți foarte bine. Nu doresc să dau detalii, dar noi ca neam am suferit mult pe tema asta. Au fost, mă rog, la Fântâna Albă și în alte părți. Ne-au luat teritorii și toate astea. Acum, Dumnezeu când vede că noi îi ajutăm pe oamenii în nevoi din dragoste curată chiar unii dintre acești refugiați pot să fie chiar mai bogați decât noi, Dumnezeu ne va binecuvânta.
Să nu ne gândim chiar așa de mult că sunt mai bogați decât noi sau că au mașini mai bune decât noi și așa mai departe. Totuși, oamenii ăștia sunt îngroziți de ororile războiului. Bineînțeles că nu o să validăm păcatul, ci trebuie să acționăm cu discernământ și alegem din refugiați pe cei care au într-adevăr nevoie și care nu distrug, care nu batjocoresc ajutoarele pe care le dăm pentru că trebuie să-i ajutăm și pe alții care vor aprecia, nu-i așa? Adică dacă eu ajut pe cineva care de fapt nu are nevoie, nu o să mai rămână pentru cel care are nevoie într-adevăr.
Dacă eu, cum să spun, dau unuia o pensiune sau casă și masă și el îmi distruge acolo, păi, nu o să pot să dau la următorul care va veni, înțelegeți? Deci trebuie puțin discernământ. Dar asta nu o facem din ură, ci o facem ca să ținem resursele respective, milostenia pentru cineva care are cu adevărat nevoie. Iar pe de altă parte, să nu spunem că da, știi că eu aștept la nesfârșit pe cineva care are nevoie, să fim serioși! În clipa în care cineva nu este frontal agresiv, în clipa respectivă facem milostenie cu omul respectiv, da. E foarte important.
Ajutor pentru cei în nevoie
Bineînțeles că acest eveniment al refugiaților din Ucraina este unul foarte nefericit, dar ne dă și ocazia să ne gândim poate mai mult și la nevoiașii din România. Poate îi ajutăm și pe ai noștri. Înțelegeți? Deci după cum vedeți, o cruce deschide altă cruce.
Este foarte important pentru că este nevoie să iubim mai mult, este nevoie să trăim mai duhovnicește, este nevoie să-i înțelegem pe ceilalți și toate astea se fac numai prin cruce, prin durere. Că omul dacă nu trece prin durere devine, vă rog să mă iertați, un nesimțit. Doar durerea îl înalță și îl înnobilează pe om. Crucea, adică!
Eh, și dacă tot vorbim de durere, să nu predicăm așa de mult oamenilor să-și ia crucea, ci s-o luăm noi înșine ajutându-i pe ceilalți. Înțelegeți? Să îi ajutăm! Nu stăm pe margine și spunem – vă rog, eu acum asta fac, dar o fac de dragul vostru, și eu ajut pe cât se poate și pe voi și pe toți care vin aici, le spun cuvântul lui Dumnezeu și încerc, încercăm toată Chilia să-i ajutăm cât putem pe toți. Asta este foarte important.
A suferi împreună
În clipa în care îi ajutăm pe ceilalți, în clipa respectivă ne împropriem crucea lor, adică începe să ne doară și pe noi de ceilalți. Atunci suferim împreună, cu toții și o să fie mult mai ușoară toată această suferință. Pentru că eu sufăr pentru el și această suferință pentru el mă bucură pe mine, mă odihnește, mă înalță, îmi dă o foarte mare iubire, îmi dă foarte mult har, luminare de la Dumnezeu. Înțelegeți?
Și este foarte important să știm că dacă ne ajung nenorocirile, nu s-au întâmplat decât cu îngăduința lui Dumnezeu. Și bineînțeles, suntem toți aici, fiecare în durerile lui, pe planul lui, cu necazurile lui.
Viața creștină
Dacă ne uităm în jur o să vedem în toate nenorocirile astea, planul cel bun al lui Dumnezeu prin care acesta încearcă să ne dezlipească de păcate. Întotdeauna trebuie să știți că o durere stinge un păcat mai mare. Asta este foarte important. Am mai spus treaba asta.
Deci în clipa în care avem conștiința faptului că o durere provine din voia lui Dumnezeu, în clipa respectivă trebuie să ne rugăm și să avem nădejde și răbdare, rugăciune și nădejde. Asta e foarte important.
Foarte mulți cred că viața creștinului este la fel ca alte feluri de a trăi. Trebuie să știți că nu este așa.
Viața creștină începe cu pocăința, cu lupta cu patimile, un întreg ascetism, o întreagă cruce lăuntrică și asta se încheie, se încununează cu răstignirea. Adică cu durerea totală, dar această durere totală este înghițită de o victorie totală asupra morții, o victorie totală și definitivă, o depășire a durerii și bineînțeles, a morții care este durerea prin excelență.
Și asta se face bineînțeles împreună cu Hristos. Și atunci o să fim uniți cu Hristos în veșnicie. Trebuie să știți că lucrul ăsta este foarte concret și foarte dătător de bucurie, de viață. După cum spune Sfântul Apostol Pavel că am murit și viața noastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Adică am trecut dincolo, suntem ascunși pentru lumea asta aici, pentru lumea durerilor. O să fim în Cer. Înțelegeți?
Deci din cauza asta să nu privim suferința numai aici dinspre pământ, în jos, da? Să nu credem că totul se termină aici, ci întotdeauna să ne mutăm cu gândul în cealaltă viață, în veșnicie. Înțelegeți? Pentru că dacă nu avem întotdeauna conștiința veșniciei noastre, atunci nu o să putem să rezistăm la necazuri, la cruci.
Să nu fugim de cruce! – tratament
Și cum spuneam, dacă cineva refuză crucea, aceasta va deveni paradoxal, mult mai grea. Pentru că evitarea necazurilor se face doar prin Hristos, doar prin legea lui Hristos, doar prin poruncile Bisericii. Pentru că poruncile Bisericii nu sunt poruncile unui tiran față de subalterni, ci sunt terapia, vindecarea personalității umane, înțelegeți. Dacă nu urmăm această terapie, acest tratament terapeutic atunci ne vom îngreuna crucea până ce o vom face insuportabilă. Foarte importantă asta.
Să avem grijă să luăm tratamentul necesar. Că dacă nu o să luăm tratamentul necesar și corect, nu o să mai avem ajutorul lui Hristos și avem nevoie de ajutorul lui Hristos pentru a ne ridica, avem nevoie de ajutorul harului. Înțelegeți?
Să știți că nu o să întâlniți niciun mântuit, pe nimeni care să nu fi fost purtător de cruce, pentru că crucea, adică necazul îl desprinde pe om de pământ și-l propulsează în cer unde este casa noastră, să știți.
Purtători de cruce în Evanghelie – exemple
Simion Cirineul care a purtat crucea Domnului, dacă țineți minte din Evanghelie, este modelul tuturor acestor purtători de cruce care suferă necazuri și privațiuni exterioare, da. Domnul, dacă țineți bine minte, își purta crucea și la un moment dat nu a mai putut de greutatea crucii și a îngenuncheat. Ei, și atunci a venit Simon Cirineul care L-a ajutat și a ridicat crucea. Dumnezeu a îngăduit această faptă astfel încât și El să ne ajute – să ne ridice El crucea noastră. Înțelegeți?
Deci Simon Cirineul este, cum spuneam, un exemplu pentru noi. În clipa în care vedem că cineva este în necaz, să mergem să-l ajutăm pentru că Îl facem dator pe Dumnezeu. Să îi ajute Dumnezeu să ne ridice crucea noastră și noi să vedem această ușurare a necazurilor noastre. Asta este foarte important.
Și că tot am adus aminte de Simon Cirineul ca și exemplu clasic de ridicare a crucii, îi avem și pe ceilalți doi tâlhari: tâlharul de-a dreapta și tâlharul de-a stânga.
Tâlharul cel de-a stânga – chiar și în durerea sa a rămas înțepenit și nu s-a deschis lui Dumnezeu pentru că încă era robit patimilor, urii, încrâncenării față de Hristos Care nu-i făcuse nimic rău.
Pe când tâlharul cel de-a dreapta s-a deschis lui Dumnezeu, pe el durerea l-a înălțat. Înțelegeți.
Durerea care înalță
Deci omul niciodată nu-și pierde libertatea sa inclusiv în durere. Deci durerea bineînțeles că îl duce pe om mult mai aproape de Dumnezeu, dar dacă omul se încrâncenează atunci de fapt el, săracul, se îndobitocește în durerea sa. Și din cauza asta trebuie să știți că va fi zdrobirea cerbice, cum se spune, adică i se va frânge gâtul fără vindecare.
De aceea, întotdeauna omul în necaz trebuie să se apropie de Dumnezeu că dacă nu, (atunci) va deveni foarte foarte dur.
Ei, și pe de altă parte, scoateți-vă afară din minte, fraților, nu vă gândiți care cumva că fără cruce – adică pe calea unei vieți tihnite – o să putem să devenim ceea ce se cuvine să fim întru Hristos, adică o să putem să înviem. Nu putem să înviem dacă nu trecem prin cruce. Pentru că viața tihnită duce la chin existențial, duce la hidoșenie, la împământenire – în sens de înglodare în materie, de înțepenire în materie.
Omul nu-și găsește tihnă în afara lui Dumnezeu pentru că omul este prin excelență spirit, suflet, da. „Spirit” este un cuvânt apusean, prefer cuvântul de „duh”. Omul, prin excelență, este ceva imaterial, cald, iubitor, inteligent. Materia nu este nici inteligentă, nici iubitoare și nu poate să aibă nici afecțiune. Înțelegeți?
Din cauza asta să alegem durerea astfel încât să ne spiritualizăm.
Haideți, să avem curajul să ne răstignim!
Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi! Amin!
Pomelnice online și donații
Doamne ajută!
Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.
Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .
Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)
Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.
Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!
8 Comment
Doamne ajuta, parinte. Va transmit multa recunostinta pentru acest articol. Am inteles, in sfarsit, mai practic si concret, cu exemple, ce inseamna purtarea crucii zi de zi. Desi sunt 11-12 ani de cand sunt crestin practicant, tot imi era greu sa inteleg crucea. Si imi e greu si acum 🙂
Am niste intrebari care decurg din situatia mea particulara. Prezint intai situatia un pic, sa intelegeti contextul:
M-am nascut ca unic copil intr-o familie cu un tata efectiv tiran (asta era si porecla lui in oras), si o mama care se straduia sa compenseze raceala si ura lui printr-o excesiva amabilitate si dragalasenie, plus ca era foarte supusa, chiar speriata de tata. De cand am amintir, amintirile mele au fost doar cu abuzuri din partea tatalui (mai ales verbale, cu jigniri, urlete, cateodata palme foarte grele, de imi ramaneau urme si cateva zile). De exemplu intr-o zi de Inviere mi-a spus „eu te-am facut, eu te omor”. Tatal meu cred ca sta prost cu nervii sau are vreo boala de nervi nediagnosticata, si intotdeauna cand isi varsa nervii o facea pe mine, care eram calul lui de bataie. Se straduia sa nu se manifeste in prezenta mamei, si abuzurile cele mai dese aveau loc cand mama era la munca. Se putea controla, clar. Mama nu m-a aparat de el, ea ingheta cand tata avea iesiri de furie. Eu m-am retras in lumea cartilor si a invataturii. Am fost un copil foarte, foarte retras si cu rezultate exceptionale la invatatura. Am fost sef de promotie de la inceput si pana la terminarea liceului. Bacalaureat absolvit cu 10, facultate de stat terminata in primii 10. Cu toate astea, nimic nu il multumea pe tata. In permanenta critica, jignea. Mi-a indepartat o unica prietena, pe la 12 ani, spunandu-i ca nu mai are ce sa caute pe la noi. Am aflat de asta cum 2 ani, redevenind prietene si tinand legatura. Tatal meu si acum e la fel, nu s-a schimbat.
Eu abia am asteptat sa plec de acasa, sa devin om pe picioarele mele. Am reusit asta dar de durerea copilariei si de ura si dispretul fata de tata nu am scapat. Nu am reusit sa imi fac o familie, si nici nu imi doresc. Am 49 de ani, ceva probleme de relationare. Nu am incredere in oameni, sunt foarte suspicioasa si efectiv urasc barbatii, sau cel putin asa cred. Imi este bine singura, am ce face. Nici nu imi ajung orele pentru cate am de facut. Viata duhovniceasca este pentru mine o viata bogata, adevarata, plina de bucurii.
De 11 ani l-am gasit pe Dumnezeu, in urma unor cautari de o viata prin care sa scap de durerea copilariei. Am avut sansa a 2 duhovnici exceptionali, adevarati tati duhovnicesti, care m-au inteles si au avut rabdare cu mine. Unul dintre duhovnici imi este cel actual.
Acum 13 ani i-am adus pe parinti mai aproape de mine (langa Bucuresti), la o casa, ca sa am grija de ei la batranete, eu ramanand sa locuiesc in Bucuresti. Acum 8-9 ani (deci pe cand aveam 40-41 de ani) m-am mutat si eu cu ei, la insistenta duhovnicului meu. Imi era foarte rau cu sanatatea, eram intr-o stare generalizata de depresie sau oboseala cronica ori epuizare, de ani de zile, si duhovnicul a considerat ca viata la curte si aer curat este ceea ce imi trebuie. Am crezut ca mor la gandul ca din nou trebuie sa traiesc cu tata. Primii 3-4 ani de locuire impreuna au fost un chin. Pentru ca de data asta si reactionam, nu mai eram copilul timorat care ingheta de frica. Incet-incet, tata a inceput sa dea inapoi, eu incepeam sa am ultimul cuvant. Pe scurt, il puneam la punct si ii impuneam limite. Nu ii mai permiteam sa ma jigneasca, jignirile fiind frecvente si parte a comportamentului sau tipic. Mama s-a schimbat si ea, a inceput sa inteleaga cum vad eu lucrurile, a inceput sa simta ca are putere sa se opuna si ea abuzurilor. De cand mama s-a schimbat, de cand a devenit mai puternica si mai relaxata, multe din bolile ei cronice au disparut.
Treptat, cu spovedanie foarte deasa si cu impartasanie saptamanala, Dumnezeu m-a scapat pur si simplu, parca peste noapte, de acel chin permanent. Depresia a trecut, oboseala cronica a disparut si incepeam sa am cel putin o energie normala. Ma simt normal doar de vreo 2 ani, si tot de atunci nu mai am frica sau ura constanta de el. Mi-a iesit din cap, nu imi mai domina gandurile.
In toti acesti ani am muncit pana am cazut jos, in ciuda problemelor, refugiindu-ma in munca. Tot treptat, tatal meu a devenit din ce in ce mai absent, evitand sa mai intre in discutii cu mine, pentru ca toate discutiile duceau la scandal. Nu mai avea argumente. Initial a certat-o pe mama ca imi ia partea, apoi s-a linistit complet, a cedat, caci era singur. Acum sta doar la televizor toata ziua, pe youtube, sau mestereste diverse, fara mestereala fiind practic terminat. Este foarte egoist si centrat doar pe nevoile lui. Viata pentru el este 100% materiala. Daca are mancarea care-i place, caldura 26 de grade si ce sa mestereasca, este cel mai fericit. Nu are prieteni, nu a avut niciodata de cand il stiu eu. De ani de zile eu cu el doar ne salutam si discutam strictul necesar, minimal. De cand m-am mutat din nou cu parintii, in cei 9 ani, niciodata nu m-a intrebat cum ma simt, cum imi este. Nu il las sa ma atinga, nu ne imbratisam, nu ne pupam. Daca se atinge de mine, se face pielea creata pe mine. De aceea nu ii permit, si asta demult. Duhovnicul meu spune ca am trait o trauma, si asta e…
Problema acum: in continuare avem scandaluri. El critica non stop, la orice idee a altcuiva decat a lui, spune NU. Rezist si inghit cam 5-6 iesiri de-ale lui, dar la urmatoarea ii dau replica, il pun la punct cu argumente la care nu mai are ce comenta. Interactionam doar pe chestiuni materiale, legate de casa.
Insa ma framanta gandul ca eu nu stiu cum sa port aceasta cruce, si nici macar nu stiu ce inseamna sa imi cinstesc parintii. La cat de dese sunt scandalurile, ma intreb cum sa ma impartasesc, cand cu tatal meu este imposibil sa fac pace. Traim ca strainii, ca mutii, si din cand in cand avem scandaluri. Am grija de el in sensul ca are tot ce-i trebuie, chiar e rasfatat material. Il duc la medici. Dar atat.
Desi am duhovnic ce intelege totul, la aceste intrebari nu am primit raspuns clar pana acum:
– cum sa duc aceasta cruce?
– ce inseamna, concret, sa imi cinstesc tatal in contextul descris mai sus? Are 74 de ani desi relativ in putere, deci nu mai sunt sanse ca el sa se schimbe. Cum sa il cinstesc cand scopul meu este sa evit contactele cu el? Nu ii pot accepta abuzurile si jignirile.
– este un pacat ca in continuare ma impartasesc saptamanal (asa spune duhovnicul meu, dar si eu abia astept sa ma impartasesc), daca periodic am scandaluri cu tata din care iesim doar muti, dupa perioade de cca 2 saptamani de evitare? In familia mea nu exista expresiile „iarta-ma”, „imi pare rau”, „regret”, „am gresit”, „cum te simti”, „ai nevoie de ceva” etc.
Pentru mine este important sa indeplinesc poruncile, nu vreau sa ma imi risc mantuirea. Dar cum anume sa indeplinesc poruncile, cu tata asa cum e?
Va multumesc pentru tot. Ador modul practic, concret, in care explicati lucrurile. Sper sa ma ajutati si pe mine astfel: practic, concret. Doamne ajuta!
Să te gândești că el vrea să facă bine, a crezut că face bine și la un moment dat și-a dat seama că e în înșelare și, oarecum, nu știe cum să iasă de acolo. Aceasta e o dramă imensă. Imensă. Trebuie să te rogi pentru el. Ce muncești?
Al cinsti pe tatăl tău înseamnă să-l iubești în situația în care se află și să-l ajuți. Ajutorul înseamnă rugăciune pentru el, exemplul personal de iubire și cuvântul bun – care NU implică validarea pornirilor sale care nu sunt după Dumnezeu.
Dată situația de față, nu este păcat să te împărtășești săptămânal. Nu te complace, însă. Fă ce poți și va face și Domnul ce poate.
Va multumesc pentru ajutor, parinte. E mult de scris, spus, si nu vreau sa incarc pe nimeni cu telenovele. Deja am scris atat de mult…
Am avut o asemenea discutie deschisa in 2018. Discutie cu durere. L-am „scuturat” ca sa inteleaga ca m-a ranit profund. A intrebat ce poate face pentru a repara si i-am spus: duhovnic, spovedanie, sa o ia pe aceasta cale. Asta i-am cerut. Aceasta a fost solutia pe care i-am oferit-o ca sa „iasa de acolo”. A acceptat bucuros. Stie deci calea, si ii are alaturi pe duhovnic si pe mama. Atunci a mers la duhovnicul meu, o perioada de vreo 2 ani a mers periodic la spovedanie dar cam adus cu forta de mama. Insa nu a tinut mult. Se complace in comoditate. Mama nu vrea sa il mai forteze la nimic, pentru ca iese scandal. Il lasa sa faca cum vrea el. A cerut o singura data intr-un an sa mearga la duhovnic. Daca ii sugeram sau ii spunem sa posteasca, tipa la noi. Cand mama i-a spus sa aiba masura in mancarea dulciurilor, a tipat din nou. Sase luni mai tarziu a fost diagnosticat cu diabet si a intrat foarte usor pe regim, de frica. Boala a regresat, caci are foarte multa vointa atunci cand vrea, cand motivatorul este frica.
Sunt de acord ca a vrut sa imi faca bine cu stilul lui de educatie, insa este o parte a lui (drama cea imensa) care il facea sa se comporte ca un diavol, desi vedea durerea mea. Atunci cand isi varsa tot raul de el pe un copil, sau pe oricine din jur. Cred ca traieste o drama, dar la fel si eu. Si eu am avut aceasta parte in mine, copil fiind. Am descoperit o cruzime ingrozitoare in mine, dar m-a bantuit de maxim 2-3 ori, si demult de tot.
Nu stiu ce inseamna sa imi iubesc tatal. Il duc la medici, incerc sa nu escaladez conflictele dar in acelasi timp nu accept orice fiindca imi spun ca ar putea sa isi deschida mintea inclusiv din conflicte sau din impunerea limitelor mele. Sunt multe momente cand ma uit la el si imi este mila de el, de cat de neputincios este. Sunt constienta si ca sunt adusa pe calea lui Dumenzeu datorita acestei drame. Daca durerea nu ar fi fost atat de mare si vie toata viata, nu as fi cautat cai de linistire, nu as fi ajuns la Dumnezeu. Toate acestea inseamna ca imi iubesc tatal? Nu simt nimic, sunt ca anesteziata. Sunt intr-o acceptare, sunt cu mintea in iad si astept zilele bune promise de Dumnezeu. Cam asa imi duc viata.
Am muncit in afaceri, corporatii, joburi de conducere in general. Am dus viata de barbat, cu decizii, cu responsabilitati, cu jocuri politice murdare corporatiste. Oricum, la ce poveste am, inevitabil am dat doar peste oameni care ii semanau 🙂 Acum stau acasa, nu muncesc decat munci de om la curte, in casa, in gradina, si imi plac tare mult, imi linistesc creierul si imi revin din epuizarea intregii vieti.
Tot sfatul pe care mi l-ati dat e bun. Nu pot inca sa ii dau cuvant bun. Cuvantul meu catre el, atunci cand ii impun limite, este aspru. V-am scris, cuvant aspru cu ton calm cam de 5-6 ori, dar a 7-a oara rabufnesc si il pun la punct cu ton ridicat. El ma face nesimtita. In rest, cand nu avem conflicte, nu prea avem cuvant. Prefer sa il evit.
Am observat totusi, in ultimul timp, ca face eforturi. Nu mai sare cao pocnitoare la orice, pare ca poate sa se mai abtina. Face eforturi, poate. Cine stie, poate si rugaciunile ajuta.
Acum am scris pentru ca sunt in faza in care am depasit durerea si ma intereseaza sincer sa fiu pe calea cea buna, dar sa si vad ce pot face eu sa il ajut. E tatal meu totusi, si cred ca Dumnezeu asteapta de la mine sa fac ceva.
Inca o data va multumesc.
Se pare ca e un tipar de comportament. Tata nu si-a dorit fiice si din acest motiv a fost uracios cu noi, mai ales cu mine, eu fiind sora mai mare. M-am gasit in 99% in situatia ta si te inteleg perfect, inclusiv in ce priveste indepartarea de casa parinteasca si certurile pe care inca le mai avem cand ne intalnim. Ca adult sunt multe situatii in care sunt nesigura pe mine, incusiv la job. Partea buna este ca sunt casatorita si am acasa atmosfera pe care mi-am dorit-o, cu ajutorul Domnului. Probabil nu ai gasit inca persoana potrivita. Dumnezeu sa-i ierte pe toti tatii (care se poarta astfel) cat sunt in viata si noua sa ne dea putere in continuare sa trecem peste traumele copilariei. Doamne ajuta!
Doamne ajuta Monica. Da, si eu am realizat la un moment dat ca aceasta drama e ceva foarte intalnit in Romania. Nu caut sa ma marit 🙂 Nu caut pe nimeni. Daca Dumnezeu vrea asta, I-am spus ca trebuie sa il trimita in fata portii, cu eticheta clara. Ca eu, altfel, nu fac nimic. Chiar nu am incredere in nimeni.
Cred ca te-a ajutat faptul ca ai frati / surori. Eu nu am avut pe nimeni alaturi. Totul rumegam in gand, in mintea mea, secunde, zile, ani, pana la epuizare. Un psiholog a spus ca e mare minune ca nu mi-am pierdut mintile.
Mi-am intrebat mama despre oboceiurile parintilor si bunicilor ei in a merge la biserica, a posti. Am aflat ca cel putin pe 3 generatii in spate nu prcaticau credinta ortodoxa. Mergeau doar pe Inviere la biserica, si se impartaseau doar copiii. Ori eu vorbesc despre bunicii mamei mele, adica oameni nascuti cam pe la 1860 – 1880. Probabil nu trebuie sa ne miram ca odata ce a inflorit viata orotodoxa dupa 1989, generatia noastra a fost chemata de Dumnezeu la credinta in aceste moduri si iata ce ducem acum. Am impresia cateodata ca daca noi rezolvam in noi aceste drame imense, toti cei din spate sunt usurati.
Cand ma impartasesc saptamanal, imi vine acest gand: neamurile mele, bunicii si strabunicii mei din cer, probabil acum se bucura enorm.
Multumesc si am recunostinta acestor parinti minunati de la Athos care ne indruma si ajuta. Nu intotdeauna e usor de gasit un sfat duhovnicesc aici in Romania, clar si profund. Si preotii din jurul nostru au si ei dramele si stresul lor.
Multumesc pentru ganduri si urari. Doamne ajuta sa trecem peste toate dramele acestea. Multa sanatate si mantuire!
Doamne ajuta! Chiar mare minune că ați trecut cu bine totuși peste toate și chiar ați găsit credința adevărată. As completa un singur lucru legat de tatăl dvs: cu siguranță la rândul lui a preluat niste tipare. Acel comportament nu cred că era ales conștient, cu venit tot din traume personale și moșteniri. Personal incerc sa merg și pe linia terapiei, am găsit chiar o metoda prin care ies la iveala cauzele traumelor (amintiri din copilărie) și percepțiile noastre, ce ne a afectat exact și cum. Cred că l-ar ajuta și pe el sa se elibereze, poate nici nu își dă seama de ce a fost așa agresiv și de ce are pornirile astea. Nu cred că e fericit cu ele și nu cred că cineva ar putea fi bine cu el însuși, așa. Însă sunt mai puternice decât el
In alta ordine de idei, îmi puteți spune și mie ce duhovnic v-a ajutat atât de mult? Multumesc
Foarte bun video. Sf Paisie zice sa ne împărțim rugaciunea în 3: o parte pt noi, una pentru ceilalți și cealaltă pt adormiți.
In concluzie, fara cruce NU ne mantuim, cu toate tertipurile de a o evita (crucea). Greu de acceptat. Greu.