Sărăcie, pace și război – părintele Pimen Vlad

Ce averi au monahii? Cum se gestionează ei din punct de vedere material? Vizionați acest material și veți afla. Ca bonus, părintele Pimen comentează un anumit aspect al războiului din Ucraina pe care este foarte bine să-l știți. Toate acestea, împodobite cu imagini de la prima chilie pe care părintele a reconstruit-o din temelii în Schitul Lacu.

Vizionare plăcută! (după videoclipul adnotat aveți podcastul și transcriptul)

Powered by RedCircle

Iată, dragii mei, că ne vedem iarăși să continuăm ce am început!

Introducere

Am obosit un pic, ce voiam să vă spun – ați văzut filmarea care-am făcut-o la început în tăcere, exact de acolo de jos, de unde pornește cărarea către Sf. Mare Mucenic Artemie. Prima chilie care am făcut-o. Care am construit-o cu ajutorul sfântului și a Maicii Domnului. Acum, ați văzut, cărarea cum pornește, pentru că, până la chilia asta, nu este drum. Deci, numai cărare pe o distanță cam de 200 m și-ați văzut că pornește foarte abrupt. Și acum sunt făcute câteva trepte de beton; la început nu exista nimic, era pădure tot, pe aici. Atunci, am deschis pentru prima dată cărarea. Cum pornește chiar de la biserica mare, de undeva și-o să continuăm pe cărare încet și o să vă vorbesc din mers, așa. Cu pauze, cu încetul, cum o să pot, pentru că deja aici se aude o drujbă, mai în vale, mai lucrează părinții pe-aici prin schit și se aude un pic mai greu. Și de asta o să încerc să urcăm la deal spre cărare și o să povestesc de chilia Sf. Artemie. Cum am început aici, cu începutul, cum se spune!

Descrierea cărării

Da! Deci vom continua, așa, vedeți cărarea, uitați aici: e biserica mare. Că noi deja am pornit de la nivelul ei dara cum am urcat un pic mai sus și cărarea ce vedeți acuma, cu copaci fructiferi, pe marginea ei nu exista nimic –  era pădure aici tot. Ăștia au fost puși mai târziu. 

În partea din vale dacă vedeți, sunt chiliile care sunt jos pe partea cealaltă de pârâu, a vecinilor, de asta-i și mai multă mișcare aici, că aici e zona de centru a Schitului. E biserica mare a Sf. Mc. Dimitrie și de asta-s mai multe chilii așa în apropiere. Și după cum vedeți, aicea, cărarea pe care urcăm la deal spre Sfântul Artemie, care nu exista la timpul acela; că v-am spus c-am plecat de la Sf. Pavel și mi-a dat chilia de aici. Asta în urmă cu… nu mai știu cât, c-a fost pe undeva la începutul lui `97.  Exact în ianuarie mi-a aprobat mănăstirea chilia sfântului Artemie, cum v-am spus și-am venit aicea. Nu mai rețin, prin ianuarie. Și-am mai luat un părinte român cu mine care-a vrut să vină atuncea și să-ncercăm împreună. Bineînțeles, părintele care-a venit nu a stat mult, după ce-am venit – a stat vreo săptămână și-a renunțat, după aia iarăși a mai venit… de mai multe ori, dar până la urmă el a plecat, n-a stat. 

Cărarea asta, după ce am descoperit locul; că se poate face cărare, după ce am început să curăț aicea, să curăț copaci, să curăț tot, acum o vedeți așa, ca săpată. Nu exista nimic! Deci, am săpat ce am putut, am făcut și pe parcurs și pentru că aia, s-au mai adus materiale cu diferite animale: cu catâri, la deal, în ani, încoace așa, până recent s-a și săpat mai mult. și de asta se vede așa, cât de cât. 

Starea inițială

Acum, continuăm. Am venit aici – știți ce am găsit? La Sf. Artemie? Era totul o ruină! Rug, tot crescut, casa era – să zicem așa, înăruită, chiar în locul bisericii (exista biserica, cumva, și acoperișul. ) Dar tot găurit, chiar un copac creștea din altarul bisericii! Ei și după ce am ajuns la locul ăsta, zic: „ Să vedem ce putem face ca să stăm aicea! ” Era iarnă, era frig și era doar așa, ca o cămăruță, din carton, placaj din-ăsta făcută. Și ce-am făcut atunci? Am găsit o sobiță metalică, care am pus-o în camera aceea și-am făcut din câteva scânduri acolo puse pe câteva lemne acolo, un pat să zicem. Și acolo a fost prima cămăruță unde-am stat eu și cu părintele care-a mai stat și el perioade. Deci era frig, iarna, zăpadă, acolo nu exista nici un gemuleț, era cumva cămăruța aia sub stâncă făcută așa. Era un frig și-o umezeală și făceam focul în soba aceea, na, se-ncingea tare soba ca să ne încălzim. Pe de-o parte, cea care stăteai înspre sobă te prăjeai – pe partea cealaltă înghețai. Trebuie să te tot întorci de pe-o parte pe alta. Nu vă gândiți că era o cameră mare – era o cămăruță mică, abia încăpeai acolo.

Cum am început?

Așa… Mai fac o mică pauză. Am obosit că-i greu la deal. Și După cum vă spuneam [pr. Pimen încearcă să fixeze telefonul într-un loc plăcut, mai aproape spre chilie, de asemenea, ca să poată fi și văzut.], am început aicea. Bineînțeles, n-aveam nimic. Ne-a adus părinții de la Sf. Pavel cu o mașină de acolo. Era un părinte foarte de treabă, englez, pr. Evdochim. Și ne înțelegeam bine – i-a dat voie pr. stareț să ne aducă aici. Să vedem locul, bineînțeles că  după aia ne-am întors în aceeași zi înapoi acolo să ne luam și noi ceva. Ne-a dat părintele econom de acolo o traistă cu posmag din ăsta, câteva conserve de compoturi, ceva acolo să avem și noi cu ce porni și am venit aici. Am făcut și noi focul acolo, stăteam cum puteam, începusem să curățăm. Nu știai de ce să te apuci. Era rug cât mâna, crescut tot prin pereți, prin casă… deci erau, cum se zice, balauri! Ce voiai, găseai! 

La început, ne luasem într-un fel așa, cum era toată ruina aia, zic: „ O lăsăm așa cum este…” Și exact în față așa, când ajung sus, am să v-arăt, era așa un pic de deschidere. Zic: „ Construim ceva mic acolo. 2-3 camere, ce-o fi, ce-o să putem și vom mai vedea pe viitor. ” Adică era destul de greu: noi nu aveam nimic. Știți ce-nseamnă să n-ai nici un ban? Să nu cunoști pe nimeni? Și tot Schiul aici, na, abia era început. Erau vreo 3 chilii care se mențineau, se mai construia una nouă acolo, luase de la zero un părinte și alelalte două de care v-am mai spus. Nu era nimic aici în Schit, ca să zicem posibilități, sau oameni din România, dacă ajungea vreun om la o săptămână, două, cumva. Mai mult din greșeală pe aici, cam asta era. Nu venea nimeni, nu era nici o legătură. Nădejdea toată era la Dumnezeu…

Poziția celorlalți

Ei, și-am început noi așa: curățam acolo, când chiar înghețam de frig, nu mai puteam, și ne era foame, iară plecam la mănăstire. Aveam încă păstrate camerele la mănăstire, ni le lăsase iarna aceea mânăstirea să le avem în continuare, când avem nevoie să avem unde sta. Ne duceam, mai stăteam câteva zile acolo la mănăstire, ne mai dădea ceva în traistă, veneam din nou – mai curățam iară pe aici. Ei, și așa s-a făcut primăvară. Și-atunci au venit de la mănăstire 2 părinți cu care, na, ne-am înțeles bine. Greci, de acolo de la Sf. Pavel, dintre care un părinte era mai de vârsta noastră, un pic mai mare, să zicem așa, cu vreo 5 ani mai mare ca mine. Avea câțiva ani acolo și a venit aici și s-a uitat – zice:

– Măi părinte (au văzut ei că eu curățasem cât de cât cărarea; se puteau urca la deal pe aici. Au venit așa, gâfâind, abia au ajuns și ei până aici sus.) dar n-ai găsit alt loc să te omori decât aici?? Tu nu vezi ce-i aici?? Atâtea chilii care au drumul pe-aproape sau așa…  (Aicea nu-i drum, nu-i nimic, e doar stâncă. O să vedeți. E stâncă mare și sub ea e un pic de loc unde era chiliuța) Caută orișiunde în alt loc!

Eu zic:

–  Dacă aici a rânduit Maica Domnului, asta o fac. Eu înapoi nu dau.

Ajutorul nesperat

Unul din părinți a spus:

– Părinte, știu că n-ai nimic, deci n-ai decât hainele de pe tine… Accepți să te ajut și eu cu ceva?

– În ce fel? 

– S-apelez și eu la 2-3 cunoscuți de-ai mei din Grecia, mai am câțiva prieteni, care cineva se mai ocupă cu ceva materiale din astea, să vedem cu ce pot să te-ajute și ei.

– De acord. Dar dacă se poate fără pretenții din partea lor, adică dacă ajută pentru Dumnezeu și-atâta. Noi îi pomenim. Altceva, noi nu putem să le răsplătim cu nimic.

– Fără nici o problemă! 

Și am fost de acord. A mai sunat el din cunoscuții lui, și la un moment dat a reușit cumva, a plătit cineva și mi s-a adus o mașină de prund. Că era începutul, cum se zice! Niște prund, că dacă-l căram sus…După aia un pic de ciment, să-ncepem ceva acolo, să poți turna un pic d temelie, să poți să faci ceva. Ei, și-n felul ăsta, mi s-a adus aici, jos, la biserica mare(ați văzut, de unde am pornit) chiar în fața ei, o mașină de prund. Trebuia dusă sus. 200 m pe cărarea asta. am luat și eu o tinichea, știți ce-nseamnă tinichea de-asta, cum ar fi o găleată de tablă, in care se mai păstrează brânză, ulei etc. Găsisem eu pe la Sf. Pavel 2-3 tinichele de-astea și puneam prund în ele. Știți că prundul nu-i ușor! Ei, puneam cam jumătate. Jumătate de prund însemna vreo 20 kg. Și puneam pe umăr și dă-i la deal până sus. Îmi făcusem un pic de loc acolo, deșertam – iară la vale! 

Ei, căram eu cât căram, la o zi întreagă de-asta de cărat de dimineața până seara, mi se făcea o grămăjoară sus. Cât putea să fie? Hai, 30 de drumuri, să faci din-astea într-o zi! Continuu! Dar nu se cunoștea. Mă uitam, iar ajungeam la grămada mare, mă uitam sus seara, cât de puțin e, iar mai veneau unii în vizită, din alți părinți care mă mai știau:

– Văăleu, eu în locul tău aș pleca.

Nimeni nu spunea „ Să-ți ajute Dumnezeu! Curaj, înainte!” toți spuneau:

– Da’ eu n-aș sta aici! Să mor aici?! Să mă omor singur cărând așa cu tinicheaua?? Niciodată!

Toți plecau. Adică fără să mă-ncurajeze, spuneau c-am venit să mă omor, altceva nu vedeau…Dar, eu n-aveam treabă, zic:

– Maica Domnului va rândui! 

Credința în Maica Domnului

Eu întotdeauna am pus-o pe Maica Domnului în față. Chiar dacă era chilia Sf. Artemie, cum zice, eu cu Maica Domnului. „ Maica Domnului, dacă aici m-ai trimis, asta fac! Nu știu cum! Nu am nimic, dar slavă Domnului! ” Eram, cum se zice, cu trupul destul de bine, nu înseamnă că nu mai aveam și eu probleme de sănătate, ca orice om – mă mai dureau oasele, pe aici umezeala, cum era. Dar mergeam înainte. Ei și uite așa, s-a început încetul-încetul. După aia, ne-o adus o mașină cu ciment. Cu paleți de ciment – care trebuia dus sus. Sacul avea 50 kg. Luam sacul pe umăr, și porneam la deal, dar nu mă opream, fiind cărarea cum era, dacă mă opream era greu să mai pornesc. Deci, porneam de jos și-o țineam într-un ritm până sus! Cu sacul, bineînțeles! Tremurau picioarele, dar, ajungeam sus și-l lăsam. Coboram ușor la vale – altul. Faceam cam 20 de drumuri din astea. 20 de saci de ciment reușeam să duc într-o zi până sus. Deci asta ce însemna? La 50 kg ori 10 saci sunt 500 kg – la 20 de saci: 1000. Deci 1t dusă pe umăr până sus. Ei și uitați! Așa încetul-încetul, bineînțeles, de la tinicheaua aia mi se făcuse răni pe aici, mai puneam un prosop ud și da-i înainte! Continuarea, asta era! Și cum v-am zis, mai era și părintele acela, dar când vedea cât îi de greu și ce se-ntâmplă, pleca, mă lăsa, adică după vreo săptămână mai venea, vreo 2 zile iară pleca…

Viața în cort

Și am început-o, cu mila Domnului! S-a făcut așa – ca să trec peste multe, că na, știți cum e! S-a făcut vară, cald și undeva de la chilie, am să vă arăt, la 100 m mai în pădure; acum e făcută o căsuță mică acolo. Am curățat câțiva copaci, așa, vreo 3 mp roată și un frate american de la Sf. Pavel despre care v-am mai vorbit, care a avut grijă și de bătrânul Neofit, avea un cort de când venise el din America. Puteau încăpea și 2 persoane, să zicem și mi-a dat cortul acela. L-am fixat acolo și dormeam în el. Deci, primul an, până toamna târziu, până a dat frigul am dormit în cortul ăla. Și-mi plăcea că era frumos, deasupra lui aveam plasă și puteam pune și pentru ploaie. Numai agățam ceva așa, era-n patru colțuri, se prindea cu ceva și ținea dacă era nevoie când ploua. Iar în rest, priveam cerul. Până adormeam mă uitam la stele, frumos… Era, adică, o frumusețe. Bineînțeles, mai treceau animalele, câte un porc sălbatic, o vulpe, un șacal, roată. Nu era o problemă. Se obișnuiseră cu mine acolo. Ei, și acolo stăteam. Și-am început ușor, ușor,  cum v-am zis. După aia, am început să ne mai aducă, tot părintele ăla – încercând și el săracul pe la cunoscuți, câteva scânduri, câteva bârne, ce s-a putut acolo, ce putea și el a mai preluat. Și-ncet-încet mi se adunau aici. Fără să am nimic! Fără bani,. fără nimic; nu era telefon, nu aveam nimic ca să vorbesc, doar mă trezeam că vine mașina:

– Uite, v-am adus lucrurile astea. 

Zidurile

Bun. Așa S-a început, încet, prima fază. Am zis eu: „ Măi, am toate astea, nu pot să nu curăț casa.” Atunci am început să dărâm toate zidurile alea. Erau făcute din ce-au avut părinții înainte aici, pe loc, fiind greu de adus sus: au pus o piatră, un pic de pământ, o bucățică de lemn, iar o piatră, au amestecat de toate. Zidurile erau făcute dintr-o amestecătură, din pământ, piatră, lemn, din surcele, ce-au avut ca să facă zidurile. Așa se făcea. După aia, bârnele de deasupra- au tăiat niște castani, le-au pus si ei acolo. Așa era construită vechea chilie. Ei, am curățat totul. Ei au avut sub biserică și într-o parte de chilie cam oleacă de beci. Când am curățat noi atunci, s-au năruit toate acolo, s-au nivelat toate. Și atunci, am încercat noi așa, să zicem, temelia care era, s-o mai întărim cu oleacă de beton, pe margine, ca să fie destul de tare, cum era înainte din piatră. La urmă am turnat o placă pe ea, ca să pornim casa propriu-zisă. Pornea de aici de sus, de la nivelul pământului și-ncolo, cum te duceai, cum era înclinat ajungea pe la un 1 m și ceva înălțime.

Ei, am turnat acolo și am început ușor, ușor. Ce făceam? Ziua lucram la toate astea, dar seara, când se mai putea, la lampă – sau cât a fost perioada și ne mai îngăduia la Sf. Pavel să mai stăm câte o zi două – împleteam metanii și învățasem să-mpletesc, atunci mai nou apăruseră cruciulițe din material. Împleteam tot timpul din astea. Combinam munca fizică cu împletitul, că astea le mai vindeam pe la mănăstiri și puteam și noi să mai câștigăm câte-un ban, să ne cumpăram de mâncare, ce era nevoie, cât de cât, că nu mai puteam acum nici eu să aștept. Făceam tot ce ținea așa. Între timp, au trecut câteva luni, fratele meu care e și el călugăr aicea era tot la o chilie aici cu un părinte  mai bătrân, care stătea singur.  Și-atunci zice: 

Oamenii care vin în ajutor

– Măi, hai că vin și eu acolo. Mă primești?

– Hai vino, cum să nu!

Atunci a venit și el. Bineînțeles, stătea tot acolo, el mai picta, că și el a pictat o perioadă, mai picta câte-o icoană, ca să avem câte-n ban. Iar eu, mă ocupam aici de ce ținea munca fizică Dar la un moment dat, știu că tot cărând și lucrând – pentru că și forțam la împletit, căram materiale, forțam mâinile peste măsură, mâna stângă, de la cot încoace, aș putea spune – aproape paralizată. Era ca moartă, o ridicam cu mâna astălaltă. Nu mai puteam nici să strâng pumnul, nimic. Atunci, un pic m-am îngrijorat: „ Măi, gata… n-o să mai pot munci cu ea. Gataa! ”Am renunțat, o perioadă, vreo două săptămâni la munca fizică, fără să mai folosesc mâna stângă deloc. Zic: „ Maica Domnului, cum știi tu! ” Ei, după vreo două săptămâni și-a revenit la loc.  Și ușor, ușor, mi-a revenit puterea și-am putut munci in continuare. Deci, se depășise un pic rezistența care o aveam. Muncisem cam prea mult. și de asta nici nu mai rezistase organismul. Ușor, ușor, am continuat. Între timp mai venise, chiar doi frați, tot de-ai mei, frați de trup din țară, au reușit să ia viza, cum era atunci și să vină să ne-ajute și ei. Am început să ridicăm chiliuța. Tot așa, aveam cărămida adusă – am cărat-o la deal aici și-am început zidurile. Eu zideam pe-o parte, ei zideau pe-o parte. Că mai învățasem și eu, înainte de a veni în mănăstire, lucrasem cu o echipă o perioadă de o jumătate de an pe la construcții, deci mai aveam o idee.

Prima fază

Și-am început: cam jumătate de casă am zidit-o eu, jumătate ei. Cam așa mergea. Am reușit până toamna, să spunem așa, până a venit frigul, s-o acoperim și chiar să facem câte o sobă în fiecare cămăruță. Am făcut 3 camere, pentru început și bisericuța. Micuță, așa. O să vedeți.  Asta a fost pentru început, să avem unde sta. Și chiar când a dat frigul, chiar nu se mai putea afară, atunci am reușit și noi să facem focul în sobe. Ca să uscăm și sobele și camerele; fiind zidite proaspăt trebuiau să se usuce așa. În felul ăsta am putut să ne mutăm în camere – a fost prima fază. Sunt multe de spus aici, eu v-am spus așa pe scurt, cumva primul an. De fapt, a fost un an destul de ostenitor: muncă multă, dar era cu nădejdea la Maica Domnului. În felul ăsta, am reușit, putem spune, ceea ce s-a făcut. 

Acum o să continuăm, încă un pic. Am să vă mai spun câteva lucruri, dar să ajungem mai întâi până la poartă – în următoarea filmare vom prezenta cam ce se întâmpla aici cu chilia, care-i situația, cum am trăit noi în primii ani. O să vedeți.  Încerc așa ușor, că am telefonul pus pe trepied.  Vedeți acum, cărarea are trepte, atunci nu avea. Asta s-a făcuta cum, încet, în timp, fiindcă a tot rupt apa aici și s-au făcut ca să se poată merge mai ușor. Bineînțeles, aici s-a mai îmbunătățit acum, o să vedeți intrarea – nu erau  toate așa astea, totul în timp, încetul. 

Prezentarea împrejurimilor

Încercăm să mergem caldarâmul aicea, caldarâm se chema cărarea asta, dacă vă uitați pe jos, din pietre bătute în pământ. Era cărarea veche, trecea în sus încolo, în partea de sus a schitului și ducea până pe la Provata, spre Kareya încolo și era făcută în felul ăsta, ca să nu rupă apa, că înainte se mai mergea și cu catârii. Și de asta era în felul ăsta. Iar aici cărarea cobora în vale, până la biserica mare aici. Aici a fost vechea cărare, dar care în timp a fost a fost ruptă. Duce până la un punct și nu mai este. De asta, eu n-am mai găsit-o, și am deschis-o pe asta pe-aici. 

Iar aici, ca să vedeți așa, e grădina și cu Chilia Sf. Artemie acolo. Ei, tot ce vedeți gradină aici, în jurul ăsta, zidurile în vale – atunci nu erau. Deci existau dar nu se vedeau. Era rug atât de mare crescut, încât noi nu știam ce-i în vale. Era des, totul unul peste altul, încât noi, câte un pic am început tot să curățăm să vedem ce-i în vale. Și-am descoperit măslini care erau aproape uscați – ce vedeți acum, după aceea au crescut. Erau aproape astupați complet, nici nu se vedeau. Și noi tot curățam câte un pic până am descoperit  ce se află în jurul chiliei. 

Și-acum o să mergem la poartă aici, să vedeți, acum a pus și poarta aici. Nu exista nimic, toate astea, zidurile… Ia să vedem, dacă avem acces, că au închis împărații aicea. [ pr. Pimen trage zăvorul ] Gata, am reușit. Acum, la chilia asta e rămas fratele meu, deci el mai are încă cinci frățiori și un părinte aicea, care locuiesc. Vedeți aicea, și-au făcut intrarea, betonată. Nu exista nimic, nici zidul din stânga, eu când am plecat, nu era nimic. Aici, vedeți, în stânga sus, e stâncă tot, așa-i tot deasupra chiliei. Chiar si o cruce pusă la intrare. Și aici, asta au mai adăugat ei în timp, e intrarea la chiliuță. Mergem doar până aici undeva și o să ne oprim. Asta o să fie, să zicem, prima fază. Ce v-am povestit până acum.

[Părintele dorește să mai adauge câteva lucruri, dar să nu depășească nici timpul. Sfinția sa dorește să rămână mereu la același timp de filmare] 

Cam asta a fost începutul, după aceea vom intra și-n lucruri mai mari de zis, cum ar fi intervenția Maicii Domnului. Nu că n-a fost și până acum! Ceea ce-ați văzut, am venit de la zero și Maica Domnului s-a ocupat de totul, ca să facem.  Dar au fost multe minuni aici, foarte multe și data viitoare o să încerc să vă povestesc câteva din ele, cum a lucrat Maica Domnului și cum ne ajută aici în continuare. 

Masacrul de la Fântâna Albă

Da, dragii mei! Ați văzut, am făcut până aici împreună! Pe cărarea asta am cărat, cum se zice, casa în spate. Ăsta a fost începutul aici – totul cu spatele.  Ei, după aia, o să vă mai descriu, cum am reușit să avem și doi catâri împrumutați de undeva, ce am mai făcut și cu ei, pe parcurs, deci a doua faza. A trebuit tot să mai adăugăm să facem.  Da, dragii mei! Altceva ce să vă mai spun înainte de a încheia? Nu vreau să mai intru în lucrurile ce se întâmplă în lumea asta, dar îi bine așa, uneori, să știm un pic de istorie. Pentru că citeam undeva, nu mai știu, ori Iorga sau altcineva spunea: „ Un popor care nu-și cunoaște istoria riscă să o repete. ” Adică greșelile făcute în istorie, în timp și chiar pentru că mie mi-e dragă, așa, Mănăstirea Putna, mai este acolo și corul acela care-i în apropiere, din Bucovina de acolo, din Vicovul de Sus „ al lui Ștefan, noi, oșteni ” – mai ascultam câte-o cântare de-a lor, că mi-s dragi tinerii ăștia, i-am și cunoscut, și-am auzit atunci o cântare: În memoria masacrului de Fântâna Albă. Și zic (nu știam nimic): „Hai să caut și eu, să citesc, să vedem ce e. ” Da! Și chiar m-a durut așa, ca sa spun, m-am îngrozit ce a fost acolo. Unde este fântâna asta albă? La câțiva km de granița noastră, în Bucovina de Nord, deci în Ucraina, unde-i războiul acum.  Asta a fost pe la 1941, adică era comunismul la putere atunci, era URSS, dar erau republicile astea, cum ar fi republica Ucraina, cutare, deci s-a întâmplat acolo, putem spune că era soldați băștinași, de-acolo, ucraineni. Și-atunci, ca să nu intru eu în amănunte, cercetați! Găsiți și pe Google, acolo unde dă. De la masacrul la fântâna albă, ce s-a întâmplat acolo, cum au fost împușcați în jur de vreo 3000 de oameni nevinovați. Români de-ai noștri din Bucovina de Nord. Atrași cumva în capcană, spunându-li-se că-s liberi dacă vor să treacă în România, doar sub motivul să vadă care nu-s de acord cu ei. Și când oamenii au luat în ziua de Paști un steag alb, cruci, icoane, frumos să treacă în România, i-au așteptat și i-au măcelărit pe toți. I-a împușcat pe toți și după ce i-au alergat prin păduri pe-acolo după ei până i-a împușcat pe toți, cum zice, nu a iertat pe nimeni, apoi i-a băgat în gropi comune acolo. 

Ce poziție trebuie să avem noi?

Deci asta nu o spun ca o plângere împotriva a Ucrainei, dar ca o durere la cât au tras săracii noștri români din Bucovina de N. Ați înțeles? Și vreau să ajung undeva cu asta. Bineînțeles, mai recent, știm că le-au interzis – chiar conducerea actuala – limba română și să facă limba română în școli, adcă săracii au dus-o greu! Dar am apreciat un lucru la românii noștri. Cu toate astea, prin ce-au trecut ei, uitați acum când a venit refugiații, majoritatea-s tot români, dar au venit mulți și ucraineni. Cu cât drag i-au primit românii noștri!  N-au ținut cont de nimic. Indiferent ce-a fost acolo sau cum s-au purtat ei la timpul lor cu românii noștri de acolo. Nu! Și chiar văzusem recent la mănăstire, în duminica trecută, parcă la Bârsana, că chiar slujba au făcut-o jumătate în ucraineană, doar pentru ucrainenii care erau – că românii din Bucovina de Nord știu românește, dar pentru ucraineni. A zis și-i ucraineană ca să-nțeleagă și ei limba, adică sa-i bucure, cumva. Pentru că, oamenii simpli nu-s vinovați, indiferent ca-s români, că-s din Ucraina, nu! Interesele mari sunt în altă parte, că mă uitam,  c-am mai discutat așa și mai cunoaștem și noi familii, majoritatea care au venit sunt numai femeile și copiii.  Și zic:

– Bărbații unde sunt?

–  Au vrut și ei să vină, săracii, dar la graniță, acolo în Ucraina, au fost opriți, întorși înapoi. Am luat legătura cu ei, ne-au mai spus ca li s-au luat buletinele și li s-au dat cate o armă în mână și au fost băgați în față să lupte. 

Trebuie să avem milă

Adică am putea spune, un fel de carne de tun. Săracii, și români și ucraineni, săracii! Deci sunt băgați așa, pentru că îmi spuneau mulți și cunoașteți cu toții că la vamă treceau sute de mașini, bineînțeles, pe acolo pe la corp diplomatic, fără să fie controlați, mașini de-astea de lux, boliduri, în care la volan, în toate,  erau bărbați tineri. Și plecau din Ucraina, din calea războiului! Deci ăștia nu erau opriți de nimeni ca să lupte în Ucraina. Erau lăsați liberi să plece, toți. Bogătanii, cum se zice. Iar oamenii simpli – băgați carne de tun, să moară. 

Na, știm cum întotdeauna interesele-s mari. Nu mă bag eu în privința asta, în politica asta, dar mă doare.  Când văd că-s folosiți oamenii simpli. Tot ei să moară nevinovați, pentru interesele celor mari… 

Da, dragii mei, am spus asta așa, ca o paranteză pentru că mă doare de tot ce se întâmplă. Nu țin partea nimănui, nici a rușilor, nici a ucrainenilor, nu. S-o iau așa, mă rog pentru toți. Dar daca-i să țin partea cuiva, țin partea românilor.  Și asta nu-i o greșeală. Uitați-vă la cuviosul Paisie Aghioritul care este sfânt, da? El când se ruga, o făcea pentru pacea întregii lumi, pentru toată lumea! Dar când încheia rugăciunea, știți cum spunea? „ Doamne, Te rog, ai grijă de toată lumea! Ai grijă, păzește-o să fie pace, dar de Grecia mea, te rog s-o iei în brațe și s-o ții la inima Ta! ” Adică să aibă grijă mai mult decât toate celelalte.  Ei, și el era sfânt și dacă el spunea lucrul ăsta, la fel spun și eu de România, când mă rog la Maica Domnului. S-o aibă în pază și în grija ei!

Mă doare pentru români și de asta, totdeauna am recomandat ca românii să nu intre în război. Nu-i războiul nostru acum. Îi ajutăm pe toți cu drag, care ajung în România, le dăm de mâncare, etc, dar să nu ne băgăm într-un război care nu-i al nostru și care nu aduce decât moarte. Să fim cu dragoste, cu pace, să ne rugăm pentru toți, să-i ajutăm pe toți și s-o rugăm pe Maica Domnului să ne aibă în grija și-i paza ei totdeauna. 

Doamne ajută!

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!