Părintele John Behr – Care este miezul credinței ortodoxe? (partea 2)
18 martie 2022
Întrebări și răspunsuri: despre rugăciune, cruce, har, religie, mituri…
20 martie 2022
Sâmbătă, 19 Martie 2022, se împlinesc 25 de ani de la săvârșirea lui Virgil Maxim, unul dintre cei mai mari rugători și mistici pe care i-a dat acest neam.
Cartea lui de referință este „Imn pentru crucea purtată” în care acesta își descrie drumul duhovnicesc care a fost marcat de lunga sa perioadă de detenție în temnițele comuniste.
Mai jos aveți o înregistrare audio cu Virgil Maxim în care acesta își recită propriile poezii.
Audiție plăcută! (După clip aveți podcastul, cartea și transcriptul)
Powered by RedCircle
Mi-am adus aminte că acest poem a apărut în sufletul meu în momentul când am auzit că a început o arestare masivă. În anii aceia, în ’48, primăvara, a început o stare masivă de arestări şi foarte mulţi tineri sunt din nou arestaţi, aşa cum fusesem şi noi în 1942-43, în timpul regimului antonescian. Şi am şi văzut o parte din aceşti tineri veniţi în închisoare şi am avut o stare de transpunere în momentul în care Mântuitorul le spunea ucenicilor: „Priviţi, că holdele sunt gata de seceriş” (Ioan 4:35). Aceasta a fost starea care a declanşat pe urmă tot acest poem. Şi o să-mi permit să vi-l recit:
Ca bobul din spic Te-ai copt, Cuvântule, în holda neamului,
Şi aşteptăm doar ziua hotărâtă plinirilor plinirii în veşnicie.
Ne bucurăm când secera-i aproape
şi ne plecăm cu spicul greu de roadă
pe mâna-ndemânatecă şi bună
a îngerului rânduit s-adune
din cele patru margini ale lumii
în jitniţa Stăpânului doar grâul.
Prescură vrem să fim.
Belşug de dar pe masa sfântă-a punerii-nainte frângerii ne dăm.
O, Sfântă Liturghie! Ale Tale dintru ale Tale
ne-ai dat să-Ţi aducem prin har.
„Luaţi, mâncați!”
Căci suntem astăzi în Trupul lui Hristos
flămânzilor împărătească hrană.
Se frânge şi se-mparte, se risipeşte şi nu se desparte.
Stăpâne, în iubirea Ta, neghina arde-n focul propriei osânde.
Contextul unui alt poem
Voiam să vă recit un poem. În iarna lui 1963-64, am fost izolat, la 1 Decembrie 1963, într-o celulă gheţoasă, cu lanţuri de picioare şi cătuşe la mâini şi am fost scos la 1 Martie 1964, deci trei luni de iarnă, cu mâncare aşa cum se dădea pentru perioada de izolare în condiţiile acelea – o ceaşcă de terci la trei zile. Mai fusesem izolat – 7 zile, 14 zile; în toamna aceea [Gheorghe] Crăciun avea intenţia să mă lichideze, având în vedere că el îl lichidase şi pe fratele meu, Alexandru, care făcuse parte din grupul de rezistenţă în Munţii Trascăului, cu grupul maiorului Dabija. Primele două săptămâni mi-a fost foarte greu, deşi eram obişnuit cu formele acestea dure de sancţiune. Şi mă rugam tot timpul, dar simţeam usturimea, durerea lanţului, a frigului. Fiindcă ştiam pe de rost – toţi învăţasem, toţi ştiam – acatistele, psalmii, pasagii întregi sau Evanghelii întregi, tot timpul eram în rugăciune şi în această recitare continuă a cuvântului sfânt. După două săptămîni n-am mai simţit nimic şi am început să am o stare de bucurie, de satisfacţie, de completă degajare de fiinţa mea. N-aş fi vrut să schimb cu nimic starea aceea. Nu mai eram conştient de valoarea timpului. Sesizam din când în când că a venit acel polonic de terci, îmi dădeam seama că au mai trecut trei zile, dar câte în total… nu eram capabil să fac socoteala şi nici nu mă interesa.
Câteodată îl vedeam pe miliţian la vizetă; aveam impresia că vorbeşte cu mine şi aveam impresia că şi eu îi răspund. Dar ce vorbeam cu el şi ce spunea el n-am ştiut niciodată. O singură dată mi s-a părut că mi-a zis ceva la care eu am râs, am zâmbit şi el s-a supărat.
La un moment dat am simţit din nou suferinţa. Şi deşi voiam să nu mă prăbuşesc, simţeam că trupul se prăbuşeşte. Sufleteşte nu voiam să cad. Parcă am strigat: „Doamne, Tu vezi că nu mai pot!” şi nu mai ştiu ce s-a întâmplat. După un timp am simţit că împrejurul meu parcă dansează cineva. Şi vrând să văd ce se întâmplă am deschis ochii, dar nu vedeam decât până la înălţimea genunchilor. Împrejurul meu erau numai cizme de ofiţeri şi cineva vorbea; era un grup de ofiţeri şi cineva întreba: „De când este aici?” – asta am înregistrat-o. Am înregistrat şi răspunsul ca ton, ca timbru şi am recunoscut timbrul lui Crăciun, dar ce a spus, înţelesul răspunsului pe care l-a dat, nu l-am intuit. Şi iarăşi am căzut în stare de inconştienţă, dar parcă eram într-un somn, aşa, nu aveam nici o stare deosebită. Şi iar am auzit la un moment dat: „Scoate-i lanţurile şi du-l la celular”. Şi după câtva timp, am simţit că cineva mă ia la subţioară aşa cum iei un snop şi m-a scos afară şi în aerul de afară am intuit, am perceput că cel care mă ducea era un deţinut de drept comun, un zdrahon. M-a dus la fierărie, mi-a tăiat lanţurile, mi-a scos cătuşele şi revenindu-mi, m-a ajutat să mă uit pe scara Zărcii, în celula din care plecasem şi unde la data plecării erau patru sau cinci dintre camarazi.
Când m-am întors n-am sesizat decât două figuri, doi numai erau – Mare Gheorghe din Constanţa şi Dinescu Ştefan, tot din Constanţa, aviator – şi miliţianul a zis: „Aveţi grijă de el, să nu moară!” şi a închis uşa. Eu nu mai ştiu ce s-a întâmplat, dar când m-am trezit mi-au spus cei doi camarazi – într-adevăr, numai ăştia erau; inginerul Mihăilescu din Brăila plecase între timp, fusese luat şi ceilalţi nu mai ştiu cine erau – mi-au spus că am dormit trei zile şi că data la care m-au adus era 1 Martie. Deci 1 Decembrie ’63 – 1 Martie ’64: trei luni de zile. Ei bine, mi-am revenit foarte repede în starea aceea aproape… am rămas, însă, cu o senzaţie permanentă de rece deasupra gleznei.
Asta m-a făcut, când m-am eliberat, ca, întâlnindu-mi căţelandrul acasă cu lanţul de gât şi vrând să-l mângâi, senzaţia de rece şi de înlănţuire m-a trecut ca un fior prin tot corpul şi, uitându-mă la căţel, i-am desfăcut lanţul şi i-am zis: „Du-te! Şi tu eşti liber! Noi suntem nişte ticăloşi. Toate le-a făcut Dumnezeu libere şi noi pe toate le înlănţuim…”
Versurile
Ca o stare a situaţiei de atunci, m-am trezit în suflet cu acest poem căruia i-am zis „Celulă de pedeapsă“, pe care vi-l recit:
Licoarea suferinţei se prelinge-n mine,
Otravă dulce, sfântă, în lujul de cucută.
Bojogii se fac roşii
şi-i scuip pe rând afară,
bănuţi rotunzi de aur,
cu care cumpăr ieftin
un strop de raze-n ceruri,
doi paşi de Rai în Ţară.
Şi ochii se fac galbeni,
cu ceară picuraţi,
sau vineţi câteodată,
ca unghia strivită.
Ficatul, când se umflă,
când se usucă-ncet,
şi inima se joacă
de-a alergată-n cerc.
Şi scârțâit de oase cu zornăit de lanţuri
se-amestecă-ntr-un cântec cu-armonie gravă
şi pe de-a latul luându-l.
Şi-adorm lipit de zid.
O, ce sfânt e visu-acesta!
Ce taină creşte-n zid,
de crapă de lumină,
lumină izvorând?
Serafice cântări mă însoţesc în sfere
pe trepte de lumină în nesfârşit urcuş,
şi creşte-n adormire un trup sfinţit în mine,
ca-n Lazăr, putrejunea se face monastire,
şi fiecare rană-i o boabă de rubin,
iar lanţu-se preschimbă-n ochi de heruvim,
ce leagănă-n cruce Hristoşi în Răstigniri,
şi limba amuţeşte.
Căci ochiul vede-n sine
o lume fără nume
şi mai presus de minte,
ca-n dimineaţa sfântă
cînd roua Învierii
scălda în bucurie
piciorul Magdalenei.
O, ce sfânt e visu-acesta!
Dar ce mistrie sfântă m-adaugă-n zidire,
ca Ana în uimirea suirilor de schele?
Ce taină-ascunde zidul crucificării mele,
de crapă de lumină, lumină izvorând,
Golgotelor din mine, Iisusul meu Prea-blând?
Ce sfânt e visu-acesta!
Divinul şi pământul, îngemănate-n mine!…
– De ce dormi, banditule?!
– Te-nvăţ eu minte-acuş!
răsună prin vizetă
un glas de căpcăun,
şi cad din reverie
în cuptoru’ cu tăciuni.
– Mai ai trei luni de zile de-acu-nainte! E bine?
O!… să trăiţi dom’ şef!… E bine, foarte bine…
Ce dulce va fi visul încă trei luni de zile!…
De-ai şti, poate-ai veni alăturea de mine.
– Tâlharule, nu ţi-e ruşine?
O!… tâlhăresc, dom’ şef, în codri de lumină…
N-ai vrea să tâlhărim un strop şi pentru tine?
– Pentru mine?
Da, cred că ţi-ar face bine.
– Banditule! Păstrează-l pentru tine!
şi scuipă temnicerul în scârbă printre dinţi.
Rămân cu visul meu încă trei luni de zile,
şi creşte-n adormire un trup sfinţit în mine,
ca-n Lazăr, putrejunea se face monastire,
şi fiecare rană-i o boabă de rubin,
iar lanţul se preschimbă în ochi de heruvim,
ce leagănă în cruce Hristoşi în Răstigniri.
Ce taină-ascunde zidul crucificării mele,
de crapă de lumină, lumină izvorând,
Golgotelor din mine, Iisusul meu Prea-blând?!…
O!… ce sfânt e visu-acesta!
Divinul şi pământul, îngemănate-n mine!…
Virgil Maxim citește prologul de la cartea sa
Prologul [părintelui Ioan Negruţiu, de la Mănăstirea Timişeni] la cartea „Imn pentru crucea purtată” şi care cred că o să apară, conform promisiunii, la editura Gordian, dar cel puţin la începutul lui Martie, sau… eu ştiu?
Dacă e prea târziu, îmi retrag manuscrisul.
„Aşteptam cu nerăbdare această carte şi nerăbdarea mea s-a umplut de bucurie. Aproape toată literatura memorialistică ce s-a scris până acum, prezentând conflictul dintre Mişcarea Legionară şi cele trei dictaturi: carlistă, antonesciană şi comunistă, are un caracter oarecum unilateral. Toate lucrările prezintă suferinţa fizică şi morală, cu biruinţele şi înfrângerile inerente luptei, oprindu-se în special la aspectul exterior politico-social şi mai puţin la cel spiritual propriu-zis.
Singură cartea lui Dumitru Gheorghe Bordeianu (Mlaştina deznădejdii, n. ed.) atacă o problematică specială şi anume – consecinţele căderii din har a luptătorului creştin-legionar, incapabil să depăşească la un moment dat ultimul stadiu al suferinţei: mlaştina deznădejdii. Iar cartea lui Nicu Popescu Vorkuta „Un legionar dincolo de cercul polar”, ne pune în faţă miracolul supravieţuirii prin credinţă în gulagul sovietic. Cartea lui D. Bacu încearcă o analiză a Fenomenului Piteşti din punct de vedere psihologic. El însă face un studiu, nu o mărturisire; el este un observator din afară.
Dar iată că ceea ce aduce nou – exprimând întru totul autenticitatea spiritualităţii legionare – şi întregeşte această frescă apocaliptică a veacului XX – este surprins în lucrarea lui Virgil Maxim „Imn pentru crucea purtată”. Ideea care străbate de la un capăt la altul această lucrare este asumarea conştientă a suferinţei ca mijloc de purificare şi oferirea acestei fiinţe purificate lui Dumnezeu ca jertfă de ispăşire pentru păcatele neamului.
Prin această generaţie de mistici, Mişcarea Legionară s-a apropiat sau poate chiar a atins linia de viaţă spirituală la stadiul propus de Sfinţii Părinţi din veacul de aur al Bisericii. Dar de data aceasta pustia este realizată în temniţă sub lovituri de bici.
Prezentând în câteva capitole mai mult schiţate, personalităţile acestei forme de martiraj: Traian Trifan, Marian Traian, Anghel Papacioc şi preot Vasile Serghie, Valeriu Gafencu, Constantin Oprişan şi alţi dăruiţi de Dumnezeu cu harul mărturisitorului creştin legionar – între care foarte mulţi tineri proveniţi din şcoala Frăţiilor de Cruce – Virgil Maxim, în smerenia lui, ni se prezintă doar ca un mic şi neînsemnat aghiograf, care a primit poruncă nevăzută să înscrie în veac un semn de laudă şi mulţumire pentru darul de a fi fost contemporan acestor încercări prin care a trecut neamul românesc.
Şi semnul înscris este, într-adevăr, un imn pentru crucea purtată.
Preot Ioan Negruţiu
Catedrala lui Virgil Maxim – MĂRTURISITORII (marturisitorii.ro)
Pomelnice online și donații
Doamne ajută!
Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.
Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .
Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)
Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.
Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!
1 Comment
FARA CUVINTE ASEMENEA POEZII!