Moartea este sfârșitul? Dacă nu, care sunt stadiile vieții noastre veșnice? Care sunt caracteristicile acestor stadii? Toate aceste lucruri precum și problemele legate de descurajare și lipsa harului sunt tratate în materialul următor.
Vizionare plăcută! (după video adnotat aveți podcastul și transcriptul)
Powered by RedCircle
Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin
Doamne miluiește, Doamne miluiește, Doamne miluiește
Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi! Amin
Pe drum… despre drumul omului în viață
Etape
Da, am venit aici într-un loc foarte frumos, de altfel. În spate avem chiar Antiathonul, drumul duce către Antiathon. Și o să vorbesc de fapt despre drumul omului în viață, care duce tot pe un pisc, pe piscul îndumnezeirii sau într-un hău, în hăul iadului.
Trebuie să știm că, după cum pe acest drum, pe drumurile vieții noastre, sunt mai multe etape – trebuie să ajungem la o stație, după care la o intersecție și așa mai departe. La fel și în drumul duhovnicesc al vieții noastre sunt mai multe etape.
Etapa harului
La început, în viața noastră aici pe pământ, este un drum al harului. Avem o perioadă de har. Aceasta este în principal în copilărie, după care harul se retrage și după care harul apare iarăși, la bătrânețe. Acest ciclu însă există mult mai pregnant și în viața eminamente duhovnicească, în viața de mănăstire sau chiar și în viața cuiva care intră în biserică.
La început, este o perioadă de har, spun Sfinții Părinți – Sfântul Iosif Isihastul, ține vreo trei, patru ani în cazul vieții duhovnicești în care monahul sau cel care intră în Biserică este plin de har și simte harul și se luptă în ascultare, în dăruire de sine și în vederea a tot felul de lucruri minunate în viața sa.
Etapa ascunderii harului și etapa iluminării
După care apare o perioadă de uscăciune în viața sa, de retragere a harului. În această perioadă este foarte foarte important ca luptătorul duhovnicesc, înainte să fi dobândit deja un har al său, personal, cu milostivirea lui Dumnezeu și cu rugăciunile părintelui său duhovnicesc, conducătorului său, ale starețului său, astfel încât perioada aceasta de uscăciune să nu fie o perioadă de totală ascundere a harului… Pentru că trebuie să știți că harul nu pleacă. Harul doar se ascunde astfel încât luptătorul duhovnicesc să-și dovedească dorința sa de mântuire.
Și ultima este perioada, cum spuneam, de revenirea harului, perioada înțelepciunii, perioada luminării și într-un final, perioada îndumnezeirii.
Altă etapizare după Sfinții Părinți
Alți părinți notează aceste trei perioade, de descriu ca și perioada în care Moise făcea minuni în Egipt, culminând cu minunea trecerii prin Marea Roșie care înseamnă minunea părăsirii acestei lumi materiale și îndreptarea către lumea duhovnicească. După care vine perioada de trecere prin deșert, prin deșertul Arabiei cum era atunci. Și la final, intrarea în Țara Făgăduinței.
Despre har…
Toți Sfinții Părinți vorbesc despre aceste trei etape ale apariției harului, retragerii harului – ascunderii sale… Insist foarte mult asupra faptului că harul nu pleacă, nu-l lasă singur pe luptătorul duhovnicesc, nu-l lasă de izbeliște. Și de ce spun asta? Ca nu cumva, cine vede o retrage a harului să nu cadă cumva în deznădejde, fraților! Nu e cazul! Harul este în spate, cum am eu în spate cutia asta în care țin aparatul. Înțelegeți?
Eu nu văd cutia, dar ea este în spatele meu. La fel și harul – este în spatele omului, dar, cum spuneam, se retrage astfel încât omul să dovedească în mod practic că dorește harul, dorește pe Dumnezeu, dorește să se mântuie. Și deci atunci este perioada marilor lupte duhovnicești.
Și bineînțeles, ultima perioadă – perioada de iluminare și după care perioada de îndumnezeire.
Harul este dincolo de timp
Toate aceste trei perioade, trebuie să știți fraților, că nu țin… nu există până la data de, ora de… perioada asta, după care cealaltă. Nici vorbă de așa ceva. Este vorba de niște treceri mult mai line prin perioada de avânt duhovnicesc de la început, perioada începătorilor, cum spuneam – ține trei, patru ani, mai rar cinci ani. Uneori, poate să țină chiar mai mult în funcție de condițiile în care se află luptătorul duhovnicesc respectiv sau luptătoarea.
Fără har, omul își vede neputința sa reală
După care harul se retrage astfel încât omul să-și vadă neputința sa – din cauza asta este așa importantă această perioadă a ascunderii… Nu am spus retragere, nu e vorba de retragere, e vorba de ascundere, da, în care omul își veste neputința sa, omul vede că este într-adevăr de iad, dar în clipa respectivă, omul trebuie să nu deznădăjduiască, după cum spune Sfântul Siluan Athonitul – „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui!”. Adică vezi că într-adevăr ești de iad, dar nu deznădăjdui, că harul este în spatele tău. Cum am eu în spatele meu, cutia asta și zăngăne capacele de la obiective acolo, deci e cutie plină.
Fraților, nu vă faceți probleme de faptul că vai, m-a părăsit harul și ce se întâmplă cu mine și totul este pierdut. Nu este pierdut nimic!!! Trebuie să continuați! Vedeți că sunt niște urme pe drumul ăsta în direcția respectivă, sunt urme de porc mistreț, trebuie să știți. După cum vedeți sunt mult mai adânci pentru că porcul mistreț este mult mai greu decât mine. Deci trebuie să avem curaj să continuăm acest drum, pentru că într-adevăr dacă un porc mistreț a fost înaintea mea pe acest drum, cu atât mai mult pot eu să înaintez pe acest drum.
Ispitele de pe drum
Dar mare atenție că diavolul ne pune în continuu gânduri: n-ai să reușești, nu o să poți, lasă-te, nu ești în stare de nimic, totul este terminat…
Nu este terminat nimic! Nu este terminat nimic, fraților! Trebuie să ne luptăm, trebuie… Nu ne lăsăm! Înțelegeți? E foarte important treaba asta!
Nu ne credem gândurilor! Nu o să vină diavolul să ne facă acum pe teologul și pe managerul! Să fim serioși! Noi suntem fiii lui Dumnezeu celui preaînalt! Înțelegeți?
Spun asta ca să știți cum să vă luptați și după asta cu rugăciune: Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă! Doamne Iisuse Hristoase miluiește-mă! Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!
Ne facem programul duhovnicesc, ne facem canonul zilnic, pravila zilnică! Nu ascultăm că spun gândurile că că totul este terminat! Nu este terminat nimic! Încă o dată insist!
Urmarea luptei hotărâte cu patimile
Și după asta o să vedeți că după această luptă cu patimile, urmează acea etapă, cum spuneam, a iluminării, adică omul începe să vadă: băi, stai că totuși, într-adevăr, uite că merge sistemul ăsta, că într-adevăr Dumnezeu mă ajută, că, aaa, trebuie să fac așa, nu trebuie să fac altfel, trebuie să asta, bun.
Și după această perioadă a iluminării vine ultima perioadă a îndumnezeirii în care omul ajunge la starea mai presus de fire. Este foarte important.
Dacă în perioada luptei cu patimile, omul este mai degrabă împotriva firii, într-o stare împotriva firii, în perioada iluminării omul ajunge la starea după fire care din păcate, astăzi s-a cam pierdut, oamenii nu mai știu ce este natural, dar omul în clipa în care trăiește această stare își dă seama că, hop, asta este naturalul și ceea ce trăiam eu înainte de lupta duhovnicească nu era naturalul, era o viață plină de păcate. Și ultima stare este starea îndumnezeierii care, mă rog, discutăm altădată despre ea.
Cele trei stări/etape ale parcursului omului pe pământ
Acestea sunt cele trei stări. Cum spuneam, este vorba de: starea de început în care avem un har mare, avem 3-4 ani, posibil mai mult; după care o stare a părăsirii oarecum, care și asta la rândul ei se împarte în starea de luptă cu patimile și începutul stării iluminării; și după care vine ultima stare care este starea îndumnezeirii care conține și ea o parte din iluminare și ajunge la îndumnezeire.
Vedeți că și eu am spus la starea ascunderii, am spus că este starea părăsirii. N-am spus bine, dar am spus asta pentru că este foarte încetățenit termenul că harul ne părăsește, pentru că omul asta simte și acolo este nevoie de credință. Credință, răbdare, rugăciune, ascultare și credință – simplitatea nădejdii! Asta e foarte important, adică da, o să ajungem!
Cam ăsta este drumul, fraților, trebuie să știți, aici pe pământ! Cam acesta este drumul aici pe pământ.
Când a început de fapt viața noastră veșnică?
1. Viața intrauterină și condițiile sale
Acum, viața noastră n-a început aici pe pământ. Știți foarte bine, a început în pântecele mamei, bineînțeles, tot pe pământ este, dar este o stare distinctă. Deci e vorba de primul stadiul al vieții noastre veșnice: stadiul intrauterin în care omul este foarte foarte influențat de trăirile părinților, în principal de trăirile mamei, bineînțeles.
Deci din cauza asta mama trebuie să fie foarte atentă și mai ales, soțul trebuie să fie foarte atent să nu o rănească, să nu-i vorbească urât, pentru că trăirile mamei se transmit copilului. Și mama, bineînțeles, să aibă grijă să nu facă tot felul de lucruri care sunt neavenite și toate astea. După asta copilul o să aibă tare toată viața, ferească bunul Dumnezeu!
Bineînțeles, harul este mai puternic și poate să depășească lucrurile pe care le-a dobândit în copilărie. Deci să nu se descurajeze, să nu se deznădăjduiască pentru că Dumnezeu este tare, dar într-adevăr copiii au aceste probleme și părinții or să dea răspuns pe tema asta.
Deci primul stadiu din viața noastră veșnică este stadiul intrauterin.
2. Viața pe pământ
Al doilea stadiu este stadiul vieții noastre așa-zis pământene, că nu găsesc un alt termen. După cum am descris înainte – care se subîmparte în să zic așa, perioada harului, după care perioada ascunderii harului și la sfârșit este perioada aceasta a iluminării, îndumnezeirii. Bineînțeles, asta dacă omul se luptă duhovnicește. Da? Să ne înțelegem! Dacă nu…
Importanța determinantă a liberului arbitru
3. Viața după moarte
În această perioadă, omul trebuie să-și folosească corect liberul arbitru, libertatea sa de alegere astfel încât viața sa aici pe pământ să se termine cu o decolare și nu cu o prăbușire. Adică cu o îndumnezeire și nu cu o întunecare. Cu o iluminare, da, cel puțin.
După asta, după moarte, trebuie să știți că viața omului se continuă, fraților, și chiar omul trăiește mult mai intens după moarte.
Deci după cum am spus într-o emisiune a lui Alex Dima, Dumnezeu să-l binecuvânteze!, după moarte, mașina nu se oprește. Circulă chiar cu o viteză mult mai mare decât aici pe pământ, adică omul trăiește mult mai intens. Atâta doar că se înțepenește volanul după moarte! Adică după moarte, omul nu se mai poate pocăi, nu mai poate să aleagă. Și deci din cauza asta omul își înțepenește direcția. Ca și un avion care decolează. Trebuie să decoleze într-o direcție corectă că dacă nu decolează în direcția corectă sau mai ales se prăbușește la aterizare, foarte greu după aceea își schimbă drumul. Pentru că după cum spuneam, se înțepenește volanul, în cazul avionului, manșa.
Asta este importanța capitală a morții: că după moarte nu ne mai putem pocăi.
Lipsa trupului
A treia perioadă din viața noastră veșnică este perioada în care omul trăiește, cum spuneam, mult mai intens, dar fără trup. Și trebuie să știți că ăsta este unul dintre motivele principale pentru care omul nu se poate pocăi: lipsa trupului.
Pentru că dacă omul nu mai are trup, nu mai are conștiința limitărilor sale. De exemplu, eu acum am trup, nu? Și deci am conștiința limitărilor mele. Adică mi-e frig, vedeți, îmi curge nasul, trebuie să-mi șterg nasul… mi-e somn, nu mi-e somn, dar vreau să zic că la un moment dat o să mă apuce somnul, la un moment dat o să mă apuce foamea și așa mai departe.
Ei, toate aceste lucruri arată limitările omului și deci din cauza asta omul zice: stai, puțin că eu sunt limitat! uite că… băi, ce se întâmplă, poate că ninge, poate că și așa mai departe… cum spuneam trebuie să mă îmbrac bine. Slavă lui Dumnezeu că m-am îmbrăcat bine și nu îmi este foarte frig.
Ce înseamnă că avem trup?
Și deci din cauza asta pot să mă pocăiesc, adică pot să îmi schimb calea. În clipa în care spune cineva un sfat, cum mi-au spus mai înainte părinții – măi, ia-ți ceva pe tine că o să-ți fie frig! Mi-am luat! Am făcut ascultare! Eh, după moarte, pentru că dispare această conștiință a limitărilor noastre, în clipa respectivă nu o să mai ascultăm de nimeni și de nimic DACĂ nu ne-am învățat încă de aici de pe pământ să ascultăm!
Dacă de aici pe pământ, ne-am învățat să ascultăm de Dumnezeu care vorbește prin oameni, vorbește cum spuneam, prin părinții de la chilia noastră, atunci și după moarte vom fi învățați să ascultăm și vom asculta.
Ascultarea: starea firească a omului pe pământ
Dacă însă aici pe pământ, învățăm să ascultăm numai de noi înșine și ne închidem în singurătatea noastră, atunci după moarte în continuu vom fi închiși în singurătatea noastră și o să încercăm în continuu să ne facem voile, în continuu, să ne împlinim patimile.
Trebuie să știți că și iadul și raiul sunt absolutizarea dorințelor!
Atâta doar că în iad, dorințele, adică ceea ce doresc eu nu o să mai fie împlinit niciodată pentru că este himera minții mele. Dar dacă învăț să ascult de Dumnezeu și de ce zice Dumnezeu – uite, dorința ta care te folosește pe tine este asta: este unirea cu toți ceilalți, este iubirea față de toți ceilalți, este egalitatea față de toți ceilalți! Atunci omul zice – da, într-adevăr, asta doresc.
Dar dacă omul rob patimilor sale spune – nu, că eu vreau să fiu cel mai mare, nu vreau să fiu unit; unit cu tine, bă? știi tu cine sunt eu, bă? eh, habar-n-ai; pacea asta e pentru proști, milostenia este pentru nătângi. Înțelegeți?
Deci dacă omul nu învață să asculte de Dumnezeu și de legea lui, atunci se va chinui veșnic în iad. Iadul este singurătatea veșnică. Înțelegeți? Din care omul nu mai poate să iasă de unul singur.
Da… cade zăpada și, tot felul de animale…
Mai avem șanse după moarte
Ceea ce poate să îl ajute pe om după moarte, de vreme ce el nu se poate ajuta singur, trebuie să știți că sunt: urmările faptelor sale bune de aici de pe pământ și faptele bune ale altora – rude, prieteni, cunoscuți.
Slujbele
Întâi de toate este vorba de slujbele făcute pentru morți, adică parastasele și pomelnicele care se dau la Liturghie. Ajută foarte mult, fraților, trebuie să știți! Nu vă jucați cu astea că sunt niște slujbe foarte puternice și ajută într-adevăr să le ușureze starea celor din iad și chiar să-i scoată pe cei din iad pentru că Dumnezeu asta așteaptă. Dumnezeu nu este un justițiar! Dumnezeu nu este un tiran, așa, stă la colț și când să-l prindă pe om să-i dea în cap datorită faptului că a făcut nu știu ce. Nu! Dumnezeu caută tot timpul pretexte să-i mântuie pe oameni.
Și dincolo de rugăciuni, Liturghie și parastase, sunt și rugăciunile personale ale preoților, ale monahilor care se roagă la chilie pentru cei care s-au dus în viața de dincolo. Și ajută iarăși foarte mult, trebuie să știți, milosteniile.
Milostenia
Dacă dați milostenie pentru sufletul celor plecați, asta îi ajută foarte mult și pe respectivii! Pentru că nu numai faceți bine vouă, pentru că vă deschideți în fața unui nevoiaș, ci faceți bine și nevoiașului, în numele celui plecat. Și atunci această cantitate de iubire care se generează între voi și nevoiașul, în numele celui plecat, Dumnezeu o partajează cu cel plecat în numele căruia s-a făcut. Și atunci omul iese încet-încet din iad, pentru că trebuie să știți că iadul este imposibilitatea de a iubi. asta n-am zis-o eu, Dostoievski a spus-o.
Iadul, fiind imposibilitatea de a iubi, deci omul nu mai este în stare să iubească, din cauza asta în clipa în care noi câștigăm iubire în numele celui plecat, în clipa respectivă, această iubire ajunge la el și încet-încet omul se încălzește, începe încet-încet să iasă din această gaură neagră existențială a singurătății veșnice, a urii veșnice. Din cauza asta este foarte foarte importantă treaba asta.
4. Recăpătarea trupului
Și ultimul stadiu al vieții noastre veșnice este în clipa în care omul își recapătă trupul. Asta începe de la învierea din morți, de la Judecata finală, A doua venire, cum vreți să-i spuneți. Bineînțeles că astea sunt lucruri diferite, dar se din punct de vedere temporal se întâmplă în același punct, să zic, deodată.
Ei, recăpătându-și trupul, omul se bucură sau se chinuie în funcție de unde este, se bucură deplin de harul lui Dumnezeu, de energia necreată a lui Dumnezeu, de comuniunea cu ceilalți, de perihoreza cu ceilalți, de întrepătrunderea cu toți ceilalți, cu frumusețea și cu noutatea de nedescris a tainei persoanei celuilalt.
Raiul și perihoreza
Pentru că după cum spuneam, raiul este iubire și este iubire deplină. Este iubirea unirii persoanelor. Adică: eu o să fiu în voi, voi o să fiți în mine și noi o să fim în Dumnezeu și Dumnezeu în noi. Deci o să fim uniți și o să fie ceva extraordinar de frumos și cea mai mare bucurie a mea este când o să văd frumusețea voastră înăuntrul meu. Cât de frumoși sunteți, înăuntrul meu!
Și această frumusețe va fi în continuu nouă. Nu o să fie o monotonie., ci o să fie ceva în continuu, în continuu nou. Ceva foarte diferit față de nimicnicia mea, dar și foarte frumos! Asta e o să fie cunoștința adevărată. Și bineînțeles, mai presus de toate, Dumnezeu pe care să Îl avem înăuntrul nostru, nu la o distanță de câțiva centimetri, câțiva metru sau chiar câțiva kilometri sau mii de kilometri, cum acum prin intermediul tehnicii putem să facem treaba asta. Înțelegeți?
Deci raiul va fi unitatea deplină, pe când iadul va fi singurătatea deplină în clipa în care omul se închide în fața acestei unități depline. Și ăsta va fi chinul lui, pentru că noi, de fapt, oamenii suntem creați ca și un singur om. După cum Dumnezeu este un singur Dumnezeu în trei persoane, la fel și omul este un singur om în multe persoane, de două genuri – masculin și feminin. Atâta doar că, din păcate, astăzi noi nu mai avem această conștiință datorită faptului că suntem îmbucățiți, suntem tăiați de păcat.
Manifestări ale unității
Mai există însă niște rămășițe ale acestei unități între noi, în clipa în care mama simte ceva față de copilul ei, mai ales starețul simte ceva față de ucenicul său, sau prietenii foarte apropiați, frații foarte apropiați.
De exemplu, la Ierusalim, când îl omorau pe Sfântul Filumen, părintele Elpidie din Sfântul Munte, care era fratele lui geamăn, spunea – „acum îl omoară pe fratele meu la Ierusalim, pentru slava lui Dumnezeu”.
Există aceste legături, trebuie să știți și în clipa în care omul se apropie de Dumnezeu, aceste legături cresc și se intensifică și omul recapătă conștiința acestor legături. Și de fapt, darul clarvederii, darul cunoașterii gândurilor celorlalți și a stării celorlalți trebuie să știți că e un dar natural, fraților, care s-a pierdut prin cădere. Înțelegeți?
În rai vom ști toți toate. Ei, deci asta ne așteaptă. Raiul nu este, cum să spun, o pajiște așa, un loc minunat ca și acesta… Este și așa ceva. Este cu mult mai mult decât așa ceva. Înțelegeți? Nu este vorba de un loc mai frumos, ci este o stare existențială cu totul și cu totul superioară. Asta este foarte important de reținut și pentru asta trebuie să ne luptăm. Înțelegeți!
Recapitulare
Fac o mică recapitulare. Deci avem patru stadii în viața noastră veșnică.
Avem: stadiul intrauterin, avem viața asta de aici de pe pământ în care trebuie să fim foarte atenți cum ne gestionăm libertatea.
După care moartea. Moartea ce este? Despărțirea sufletului de trup. Da, sufletul își continuă viața veșnică. Trupul se descompune în compuși organici, săruri minerale pe care le-am învățat la anatomie… A treia perioadă este perioada după moarte, fără trup, în care sufletul trăiește singur fără trup.
Și ultima perioadă care este și veșnică, în care sufletul își recapătă trupul și se stabilizează pe planul existențial pe care l-a câștigat în urma celorlalte faze.
Îndemnuri și concluzii
Deci din cauza asta fraților, niciodată, niciodată, niciodată să nu întreprindem o acțiune de care să ne fie rușine în viitor! Să avem mare grijă la treaba asta! Și mai ales aici pe pământ, niciodată, niciodată , niciodată să nu ne pierdem curajul! Pentru că harul nu ne părăsește, ci doar se ascunde, doar se ascunde.
Din cauza asta Sfântul Ioan Botezătorul a început: pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția cerurilor! Adică aveți curaj să înaintați!
L-au băgat pe Sfântul Ioan Botezătorul la închisoare, a venit Mântuitorul la ei și la fel: pocăiți-vă că s-a apropiat Împărăția cerurilor!
Deci iarăși avem nevoie de curaj pentru că harul, sigur, se ascunde din cauza păcatelor noastre, dar dacă ne pocăim, adică dacă ne retragem, dacă ieșim din păcat… Păcatul ce este? Este ca și cum ar cădea cineva acolo în bălării, în boscheți, în prăpastie. Ei, dacă ieși iarăși pe drum, iarăși te întâlnești cu lumina harului, să zic, cum mă întâlnesc acum cu lumina soarelui. Înțelegeți?
Asta este – trebuie să ne pocăim în continuu, în continuu ne pocăim și atunci dacă în continuu ne reajustăm GPS-ul să mergem pe drum, atunci o să ajungem la țintă. Adică la luminare, la îndumnezeire și la fericirea raiului, la unirea iubitoare cu toți.
Dacă un porc mistreț poate să meargă pe drumul ăsta, cu atât mai mult noi putem să mergem pe drumul vieții. Ce porcul mistreț este mai bun decât noi?! Eh…
Slavă Lui Dumnezeu! Că asta am vrut să vă spun.
Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi! Amin!
Pomelnice online și donații
Doamne ajută!
Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.
Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .
Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)
Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.
Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!
16 Comment
va dorim o primavara calda,cu multe flori si multa dragoste!🌷
Amin! Asemenea! Mai ales cu multă dragoste!
Sarut mana Parinte!
Stiti, imaginile cu urmele pasilor in zapada, 🙂 ♥ mi-au amintit de un poem citit candva, al carui mesaj delicat mi-a ramas imprimat, si acum ca l-am regasit in amintiri, il redau cu bucurie acum…
” Urme de pasi in nisip (adaptare a poemului “Footprints in the sand” de Margaret Fishback Powers) ”
Intr-o noapte am visat un vis… asa frumos,
Eu ma plimbam pe malul apei mana-n mana cu Hristos,
El imi zambea, si stralucea lumina pe-al Sau chip…
Iar pasii nostri lasau urme-adanci sapate in nisip.
Paseam cand jos prin vale cand uneori pe munte sus,
Vedeam in pasul Lui un loc unde sa-mi fie pasu-mi pus,
Impreuna, cei doi pasi alaturi, pasul Sau si-al meu,
In drumul nostru-n fiecare zi spre cer, spre Dumnezeu.
Dar am privit in urma si am plans si… m-a durut,
Caci urmele pasilor Lui, deodata… nu le-am mai vazut,
Cand am fost trist, bolnav, cazut si abatut,
De ce? De ce-atunci Doamne, chiar atunci ai disparut?
M-am tulburat in noapte si cu lacrimi am strigat;
Sa inteleg ca uneori pe cale singur am umblat?
In ziua cea mai grea in cel mai sumbru ceas,
Parinte, pe nisp vazut-am doar un pas! ?
-Nu pot pricepe, am crezut ca esti cu mine zi de zi, mereu
Dar Tu m-ai parasit atunci cand mi-a fost cel mai greu!
-E-adevarat…un singur rand de pasi vazut-ai pe carare,
Dar visul tau, o alta, simpla, explicatie are;
Cand prin furtuni ai fost cazut si slab si obosit,
Copilul Meu, Eu nicicand nu te-am parasit,
Intotdeauna cu iubire, bucuros prin lume te-am purtat,
Te-am mangaiat, ti-am dat puteri si-n Brate te-am luat.
Deci urma ce-ai vazut, doar una, cand ‘ti-era mai greu,
Pe malul apei, sta ca marturie inca astazi… Pasul Meu!
………………………………………………………………………….
Vad inca, uneori si azi, o Urma… doar un rand de Pasi pe cale,
Si strig; Slavit sa fii Parinte! Slava Tie! Osanale!
Merg inainte, orice-ar fi prin Haru-Ti, plin de pace, bucuros
Ma plimb pe malul apei mana-n mana cu Hristos! ”
Doamne ajuta si toate cele de folos spre mantuire sa ne dea Dumnezeu!
„Zis-a avva Ioan, că a văzut oarecare din bătrâni în vedenie, cum trei călugări stau de această parte de mare. Si s-a făcut glas către dânșii de cealaltă parte, zicând: Luați aripi de foc și veniți la Mine! Si doi au luat și au zburat de cealaltă parte; iar celălalt a rămas; și plângea foarte și striga. Apoi, mai pe urmă s-au dat și lui aripi, însă nu de foc, ci slabe și neputincioase și cu osteneala cufundându-se și ridicându-se, cu necaz mult a venit de cealaltă parte. Așa și neamul acesta, deși ia aripi, însă nu de foc, ci slabe și neputincioase”. (Ava Ioan Colov 14)
Etapele drumului nostru duhovnicesc pe care le prezentați, corespund mai mult călugărilor care iau aripi de foc. Din păcate, cei mai mulți dintre noi primim aripi slabe și neputincioase, în primul rând, din cauza decadenței morale la care a ajuns lumea. Sigur, dacă cu osteneală, tot cazând și tot ridicându-ne, dacă nu cădem în deznădejde…. ajungem la liman. Dar, din ce am văzut, nu ajungem în aceasta viață, la perioada iluminării și îndumnezeirii de care vorbiți.
Sau este posibil?
Doamne ajută, să fie pace în lume! Doamne dă-ne pacea Ta!
Ca intrebare suplimentara la ceea ce a intrebat Nicolae mai devreme, putem echivala in ceea ce priveste finalitatea vietii/rezultatul judecatii:
iluminare cu mantuire
si
indumnezeire cu sfintenie?
Dumnezeu sa ne binecuvinteze pe toti sa petrecem cu El in iubire!
Și dacă cădem în fiecare zi putem avea și noi nadejde ca ne mântuim, chiar dacă suntem asa ticăloși?
Desigur, – DACĂ ne ridicăm în fiecare zi.
Bunul Mântuitor nu a venit în lume pentru cei drepţi, ci pentru cei păcătoşi. A întins mâna desfrânatei, l-a primit înapoi pe fiul risipitor, l-a mântuit pe tâlharul ce se afla răstignit lângă El. Mulţi sfinţi părinţi au văzut sufletele păcătoşilor care s-au pocăit, urcând spre cer duse de îngeri – sunt pline Patericele de astfel de istorisiri. Spus este „nu poate omul să greşească cât poate Dumnezeu să ierte”. Ne mântuim prin smerenie, pocăinţă şi lacrimi. Văzând aceasta, Bunul Dumnezeu ne va da batista Sa să ne ştergem la ochi şi ne va întinde mâna. Iertaţi-mă Părinte Teologos, am vorbit şi eu ca neştiutorul …
Doamne ajuta Parinte! In legatura cu milostenia pentru cei adormiti, e obligatoriu ca atunci cand facem milostenia sa si spunem celui caruia ii oferim numele unei persoane adormite, sau e suficient sa ii pomenim in gand pe toti pe care ii tinem minte? Eu, din pacate, de prea putine ori (apuc sa) spun ceva atunci cand dau ceva unui om necajit.
E suficient în gând. Dacă spui celuilalt „Roagă-te pentru [cutare], Dumnezeu să-l odihnească!” e și mai bine.
Datator de nadejde! Multumesc! Deci, milostenia este capitala pentru schimbarea starii in bine a celor plecati, chiar daca acestia, sa presupunem, nu s-au pregatit cum trebuie. Bine de stiut.
Părinte, dacă în ultima perioadă sufletul își recapătă trupul și se stabilizează pe planul existențial pe care l-a câștigat în urma celorlalte faze, asta înseamnă că și în faza a treia sufletul își poate schimba planul existențial, dar numai prin rugăciunile celor vii de pe pământ și prin mila Domnului? Nu și-l poate schimba prin propriile eforturi deloc? Spre exemplu, sfinții, când fac minuni din lumea de dincolo și-i ajută pe cei de pe pământ, sufletele lor nu avansează existențial pentru „munca” depusă? Știu că dacă ar avansa, ar contrazice regula conform căreia la moarte ne blocăm în avansul spiritual dobândit aici, dar totuși, parcă ceva îmi scapă… de aceea vă întreb…
De fapt, dacă mă gândesc mai bine, e posibil ca sfinții, când fac minuni pentru noi din lumea de dincolo, să avanseze nu datorită eforturilor lor în mod direct, ci datorită rugăciunilor noastre de mulțumire și a tuturor sărbătorilor în care sunt cinstiți în biserici. Și atunci nu se încalcă acea regulă.
Mă refeream la cei din iad în principal. Desigur că Sfinții care au harul lui Dumnezeu într-o mare măsură cresc în acest har. De fapt, am spus de direcție – am spus că doar se înțepenește volanul și NU că se oprește „mașina”. Omul avansează în bine sau în rău, în funcție de direcția pe care a ales-o.
Părinte… mi-era simplu să înțeleg înainte, credeam că ne înțepenim total după moarte. Acum mi-e cam greu să înțeleg… deci… dacă avansăm în bine sau rău în funcție de direcția aleasă, asta înseamnă că dacă toată viața am trăit în iad, iar în ultima secundă înainte de moarte schimbăm direcția (zicând un scurt „Doamne iartă” în gând), atunci e posibil să ajungem în iad din cauza sumedeniei de păcate nespovedite, dar cu direcție spre rai datorită acelui ultim gând? Adică până la judecata finală să fi avansat suficient de mult spre rai încât să ni se schimbe locașul din iad în rai?
Și nu te bucuri?? …din păcate, însă, nu e chiar așa. Omul nu se poate întoarce așa ușor. Dispoziția inimii greu se schimbă.