Sfântul Munte în urmă cu 28 de ani; experiențe personale – părintele Pimen Vlad

Vizionați pe părintele Pimen Vlad care ne relatează cum era viața în Sfântul Munte în așezămintele românești – în principal în Schitul Lacu – în urmă cu 28 de ani când cuvioșia sa a venit în Sfântul Munte Athos.

Vizionare plăcută! (după videoclip aveți podcastul și transcriptul)

Powered by RedCircle

Cum a fost la începuturi

Iată, dragii mei, că ne vedem iarăși ca să continuăm ce am început, după cum v-am spus! 

Scurtă recapitulare 

În ultima filmare, v-am povestit despre cum am ajuns eu în Athos, pe la Ierusalim. Și undeva cu două filmări mai înainte, v-am povestit un pic din perioada aia, știți, era cu zăpadă, câteva peripeții prin Sfântul Munte.

Eh, acum o să continui după cum v-am spus, v-am promis – să zicem așa, despre primii doi ani în Sfântul Munte Athos. O să încerc să restrâng așa, ca să cuprinde cât de cât.

Primii doi ani în Athos

Printre ruine, la Schitul Lacu

Deci după cum v-am zis, am ajuns împreună cu încă un părinte și am venit aici, la Schitul Lacu, la Chilia Acoperământul Maicii Domnului. Unde acolo ne-am adunat noi prima dată, nouă părinți. Deci restul schitului era o ruină. Mai era un părinte bătrân, singur, retras la o chilie tot din asta așa mai veche și restul eram cei nouă care veniți așa, nu prea cu multă vechime acolo, în schit. Mai erau vreo doi părinți care aveau doi ani, un an acolo…

Deci care am ajuns noi acolo și am început, să spunem așa, să reînnoim viața din Schitul Lacu, care era aproape de final. Deci am rămas patru la chilia unde, când am mai spus așa, că ceilalți părinți s-au retras, cinci, la altă chilie mai-sus, noi am rămas patru acolo.

Deci putem spune că am luat-o de la zero. V-am mai povestit. Ploua peste tot, aveam o cămăruță acolo, ploua și pe deasupra, puneam o tablă… Deci astea au fost începuturile.

Viața în simplitate, dar în unitate

La început, când eram nouă acolo și am stat două luni toți împreună, din cauză că nu erau camere, stăteam, aveam ca un mic arhondaric așa, cu mai multe paturi. Stăteam trei părinți acolo, în primele două luni. După aia, cei cinci s-au mutat la chilia cealaltă și am rămas patru acolo. 

Și am început viețuirea noastră în simplitate. Deci acolo, aș putea spune, cei care ați citit Patericul, cam așa trăiam noi. Nu exista a doua haină, deci aveam hainele de biserică și aveam o haină cârpită cu care făceam treburile.

Desculți lucram toată ziua până iarna, cum se zice, că nu ne permiteam. Aveam o pereche de sandale pe care le foloseam la biserică sau dacă ne duceam undeva. Și munceam toată ziua la grădină. Bineînțeles, slujba la biserică, frumos rânduiala acolo, ce puteam și ne scoteam hrana din ceea ce munceam noi la grădină.

Tot ce se poate pune în grădină, cu asta trăiam. Făceam o oală de ciorbă mai mare așa. Ne ajungea trei zile. Aveam un izvor în grădină, o puneam acolo și când era vorba de pus masa, aduceam oala și o puneam pe masă. După trei zile se termina, făceam altă oală. 

Și mai era acolo ce se mai putea – un pic de orez, un pic de făină aveam să facem pâine. Deci ne descurcam. Era viață simplă și frumoasă. 

Așa a început viața noastră acolo. Patru părinți, încet-încet, cu ajutorul Domnului.

Din luptele unui călugăr…

 Ce să vă mai spun eu de acolo? Deci ca orice om, în viața călugărească, să nu vă gândiți că dacă intri în viața călugărească s-a terminat, ai devenit înger. Nu mai există lupte, nu mai există nimic. Nu! Vii cu omul care ai fost în lume, după tine. Dar cu dorința de a te face mai bun. Și atunci începi să te rogi, să te spovedești, să încerci să lași în urmă toate celelalte din lume. 

Pe mine, știți ce m-a chinuit cel mai mult? Somnul. Deci cum intram în biserică, după zece minute, cădeam din picioare. Deci un somn, nu puteam… deci eram depășit cum se spune. Cât mă chinuiam, încercam.

Deci citeam la strană… Gândiți-vă: să vedeți un călugăr citind la strană, în picioare, cu voce tare în biserică și deodată să cad cu capul pe carte să adorm. Deci parcă mă lovea cineva în cap. Deci nu puteam depăși. Era un chin pentru mine. Și bineînțeles, era slujba de noapte care dura aproape patru ore. Începeam de la 2 și terminam pe la 6 dimineața. Ei, în felul ăsta mă chinuiam. 

Pedagogia luptei

Știu că mai era un părinte și la un moment dat, când mă mai chinuia somnul, mă țineam așa de strană, mai loveam câte un genunchi de strană. Și mai spunea un părinte: ușor, că ai să muți strănile. Deci era lupta asta.

Fiecare om duce o luptă a lui. Eu am dus-o pe asta să spunem așa vreo patru ani de zile. Dusă la greu, lupta asta cu somnul. Bineînțeles, o să vă spun mai târziu, până a îngăduit Dumnezeu să ia și lupta asta. 

Deci Dumnezeu ne îngăduie câte ceva și vrea să vadă cum luptăm. El ne ajută, dar trebuie să punem și noi ceva. Deci cum sunteți cei din lume, care aveți diferite lupte sub o formă sau alta, deci trebuie luptat. Deci nu poți să biruiești decât cu ajutorul lui Dumnezeu. Da.

Nevoința

Și știu că atunci la început, na, era entuziasmul ăla… Mergeam la hramuri la mănăstirile mari. Erau privegheri.

Era la Lavra – începea de la 7 seara, privegherea, până a doua zi la 10. Gândiți-vă! Deci nu 12 ore. Erau câte 14 ore, 15 ore, cu tot cu masa, ajungeau uneori și la 16 ore. Stat lumânare în biserică, în picioare. Mai te plimbai în jurul bisericii. Iară intrai și stăteai. Deci era o nevoință, cum se spune, la sânge. 

După aia, la mănăstire la Iviru, unde e icoana Maicii Domnului. Și acolo se face la fel, hram mare, care tot așa priveghere.

Deci toate mănăstirile făceau, dar erau unele mănăstiri în care  chiar era slujba lungă, ca să spunem așa, ca să ai 14 ore, 16 ore. Deci vă dați seama.

Da. Și în felul ăsta continua viața. Atunci se mergea totul pe jos, dar era o bucurie să mergi pe jos, să mergi desculț prin praf, prin pietre, prin astea, să te bucuri de orice frunză, putem spune, de orice izvor, de orice pasăre, de animal. Erau căprioare, porci sălbatici, șacali, vulpi – întâlneai pe drum așa. Mergeai deci, cum se zice, în toată frumusețea asta, în splendoarea asta din Grădina Maicii Domnului. Și ne bucuram în felul ăsta.

La Peștera Sfântului Athanasie

Știu că odată am mers la un hram la peșteră la Sfântul Athanasie. Cred că cei care au mai ajuns, știu acolo. E peștera Sfântului Athanasie. E făcută acum o chiliuță, o casă acolo și deasupra e muntele șa de vreo 100 d metri. Deci drept deasupra. E peștera dedesubt.

Ei, și după ce s-a făcut slujba acolo, ne-am adunat la o chiliuță apropiată. Venise și episcopul Sfântului Munte. Mai era un părinte, acum a plecat la Domnul, Dumnezeu să-l ierte, grec, care stătuse 5 ani în peșteră la Sfântul Athanasie. Și ne povestea din experiențele lui. Eram câțiva acolo, cum am spus – episcopul, părintele acela, mai erau vreo 6 – 7 persoane, eram și eu și au început discuții duhovnicești.

Luptele din peșteră

Și povestea părintele: când am stat atunci cinci ani, și-a luat el ca un canon așa, a vrut să stea acolo în peșteră. Deci acolo erau lupte mari, acolo a stat Sfântul Athanasie, lupte cu diavolul, așa… 

Și spunea el cum se cutremura câteodată noaptea, chiliuța, peștera. Adică veneau diavolii acolo, dar a stat omul și s-a luptat acolo.  

Zice, odată, mai venise un preot și cu încă un părinte acolo – erau 3 sau 4 ei acolo și s-a făcut Sfânta Liturghie. Și la urmă, i-a servit cu ceva, el fiind de acolo, cu ce avea, pe părinți. Cum era căsuța aia sub peștera așa, camera, avea o măsuță acolo în mijloc, s-au așezat și au servit ceva. 

Și zice: la momentul ăla s-a simțita ca un mic cutremur ceva și a căzut o stâncă de sus – de obicei acolo nu cad stânci de la sine, sunt foarte bine așezate, ținute de Maica Domnului. Și a căzut o stâncă mare, a trecut prin acoperiș, a sfărâmat masa între ei, dar pe ei nu i-a atins deloc. Adică se vedea lupta – diavolul cum încerca să le facă rău, Maica Domnului și Sfântul Athanasie nu îl lăsau.

Și în felul ăsta a reușit părintele să stea cinci ani acolo și spunea că după aia nu a mai rezistat. S-a retras la altă chilie. Adică era o luptă continuă cu diavolul acolo. 

Nevoință și luptă. Secretul luptei

Deci unde e nevoință mare, e și luptă mare, ca să știți! Deci întotdeauna! Și aici, în Sfântul Munte, este bucurie mare, multe bucurii, nu putem spune așa, dar sunt și ispite mari, sunt și lupte mari, necazuri mari, ca să spunem așa, uneori, sub o formă sau alta.

Bine, lupta cea mai mare e la nivelul minții pentru că aici se duce toată lupta. Aici și aici. Și atunci e lupta asta pe care omul trebuie să o ducă. Să-și păzească mintea și să nu lase să se ducă la inimă. Tot ce vine – gânduri din astea – și asta înseamnă rugăciune. Rugăciune cât de multă, rugăciune continuă, în special la Maica Domnului, fiind grădina ei aici. Și atunci trebuie o luptă continuă în felul ăsta. 

Drumuri și distanțe

Mi-amintesc tot așa, în primul an atunci, mă rugase un părinte, de fapt, apelase la noi – cum eram noi cei patru părinți – unul din noi să-l ajutăm. Locuia undeva departe, aproape de Dafni. Deci de aici de la noi… înainte noi așa măsuram drumul, că primii cel puțin zece ani, numai pe jos am mers, câte 40, 50 Km la zi, nu era problemă. Și drumul se măsura în câte ore mergeai pe jos. Cât e până acolo? Păi, trei ore. Asta însemna trei ore pe jos. Ei, până la părintele ăsta se făceau cam șapte ore de mers pe jos prin pădure, pe cărări. 

Și am luat-o frumos pe cărări, prin pădure, ne-a explicat cineva – nu fusesem niciodată. Cărările… Vezi, la stejarul ăla o iei la dreapta, acolo e o cărare așa… Și am ajuns la părintele. Și am stat o săptămână la părintele să îl ajut. El avea o livadă mai mare de măslini și era singur. Avea un măgăruș. Cu ăla se ducea peste tot. Își făcea cumpărăturile, tot.

Întrajutorarea între frați

Și îl ajutam la cosit livada și la curățat măslinii. Și în fiecare zi, deci de dimineața până seara. Eh, părintele era foarte nevoitor. Fusese așa, cum se zice, un nevoitor toată viața lui. Avea o vârstă atunci, nu știu… Cred că era la timpul ăla la vreo 50 de ani, dar era așa rezistent, puternic. 

Seara, făceam vecernia după ce terminam munca, iar noaptea ne trezeam de la 2 și începeam slujba. Ne duceam la biserică și citeam tot ce era de citit vreo două, trei ore. Deci cu rândul: citeam eu o bucată, făcea el metanie, citea el, făceam eu metanii mari. Deci toată slujba, cu rândul. Când citea unul, făcea celălalt. 

La Sfânta Liturghie

Undeva pe la 5 încheiam noi și plecam. De la el era o oră pe jos până la mănăstirea Rusicon – Sfântul Pantelimon, unde părintele acela avea și duhovnic acolo și mergeam acolo la Sfânta Liturghie. 

El s-a urcat pe măgăruș și mergea. Eu, în urma lui pe jos. Pentru că el mai și citea ce îi rămânea dacă nu reușeam noi totul în biserică… El avea obiceiul să citească tot, cele Șapte Laude, să nu-i rămână nimic. Și lua cartea în mână, avea un mic felinar, călare pe măgăruș și citea până acolo, să termine ce i-a rămas. Eu în urma lui, pe jos, pentru că era întuneric, era 5 dimineața.

Ajungeam la Sfântul Pantelimon chiar la Liturghie, că așa era programat. Numai bine, la 6 începea Liturghia, ajungeam acolo. Bineînțeles, vă dați seama. Eu, după o muncă de vreo 12 ore la coasă, la ce era acolo la livadă. Noaptea de la 2, trezit. Deci când ajungeam la 6, la Rusicon, eram cum se zice, bătut de vânt. Și bineînțeles, era și în rusește slujba, nu înțelegeam nimic și cum au rușii un fel așa de zici că te leagănă. 

Ei, rezistam eu o jumătate de Liturghie în picioare, după aia mă puneam în strană și nu mai știam nimic. Cum v-am zis că eram și luptat de somn. Mă trezeam când mă trăgea părintele de mână, zice: hai, du-te la anafură. Atunci, îmi reveneam și eu și mă uitam să văd unde mă aflu. 

Amintiri despre bătrâni. Părintele Dionisie de la Colciu

Deci așa am petrecut la părintele cam o săptămână. L-am ajutat acolo și până am terminat și apoi am revenit. Deci era o legătură destul de mare între noi, românii, putem spune așa, în Sfântul Munte. Ne duceam de la unii la alții, ne ajutam, mergeam pe la părintele de la Colciu. Era părintele Dionisie Bătrânul. Mergeam, stăteam de vorbă cu el. Se bucura mult. Chiar uneori, mergeam împreună și cu fratele meu, părintele Dosoftei, care este tot aici, la chilie, la Sfântul Artemie. Și mergeam la el.

Și ne povestea că și el venise cu fratele lui în Athos, la timpul lui, la tinerețe. Ne povestea cum  a trecut el. Cum și-a găsit, și-a luat o chiliuță într-un loc, dar trebuia niște bani ca să o repare, să plătească mănăstirea o sumă de bani să îi dea chilia aceea. Și cum munceau cu ziua – se duceau la o mănăstire, cărau lemne, făceau pâine, diferite lucruri. Ușor, ușor. Era foarte greu în perioada aceea, vă dați seama. Era din timpurile vechi, bătrânul. 

Și multe lucruri minunate, aflam de la bătrâni. Deci ce să vă zic? A fost o viață simplă, dar frumoasă, foarte frumoasă. Deci… nu că acum nu ar fi frumoasă… dar la timpul acela, era mult mai simplă.

Crucea din vârful muntelui 

Și încă un lucru: undeva aici v-am mai arătat odată, cu ceva filmări în urmă, nu mai știu, vreo cinci – șase, pe un vârf de munte, o cruce, unde am făcut și o mică filmare. Crucea aia am pus-o în primul an când am venit în Athos. Împreună cu alți patru părinți, am luat-o în spate. Dintr-un castan. Am tăiat un castan, l-am cojit de coajă, era verde, avea vreo 100 Kg. Și ușor așa… aveam vreo 2 Km până acolo pe vârful muntelui. Am dus-o în spate și am fixat-o acolo. Ne bucuram noi așa că am pus și noi ceva să rămână și uitați și acum, după 28 de ani, crucea încă este acolo pe vârful muntelui. 

Pelerinaj pe la mănăstiri

Și ne mai obișnuisem împreună cu doi, trei părinți de aici, întotdeauna în Săptămâna Luminată, ce făceam? După ce făceam Învierea frumos, a doua zi, o luam pe jos pe la toate mănăstirile. Încercam să înconjurăm tot Athosul pe jos. 

Și mergeam așa. Ne luam noi în spate acolo, o rănițucă din asta, un rucsac mic, să avem acolo ceva la noi și o luam pe jos. Făceam o săptămână să înconjurăm tot Athosul pe jos. Unde ne prindea noaptea, la o mănăstire ne primea. Atunci nu erau mulți pelerini ca acum. Era limitat în Athos totul. Și ne primeau, rămâneam noaptea. A doua zi plecam mai departe.

Era o frumusețe așa să mergi pe jos, pe cărări, pe malul mării, să înconjori tot Athosul pe jos. Adică trăiai fiecare clipă, te bucurai de fiecare lucru. 

Schitul Lacu, astăzi

Deci cam așa au fost primii ani în Sfântul Munte. Deci acum, v-am spus așa, câteva lucruri, cum au fost primii doi ani la Chilia Acoperământul Maicii Domnului. Cumva îi zicem noi „casa părintească”, că de acolo am pornit.

Bineînțeles, chilia atunci era ruină, jumătate era în pământ, că era făcută așa… Acum s-a refăcut. Părintele care este acolo, a săpat roată tot pământul, a ridicat-o, a reînnoit-o, a acoperit-o. Casa e făcută cum trebuie. Adică se poate trăi așa, cum se zice, liniștit acolo, fără probleme. Că așa s-au refăcut toate casele. Unele s-au refăcut care s-au mai putut, altele s-au făcut de jos din nou. Și în felul ăsta, s-a ridicat schitul nostru în timp, cum vedeți acum sunt 16 chilii.

Și după cum știți, când spun o chilie, înseamnă o casă care are și o bisericuță și o mică obște. Și toate astea 16 la un loc înseamnă Schitul Lacu. 

Noi avem, cum știți, aici, Chilia Intrarea în Biserică a Maicii Domnului acum. 

O să revin cu altă filmare… După primii doi ani, că atunci am plecat la Mănăstirea Sfântul Pavel. Și o să vă spun câteva lucruri minunate din perioada când am stat în Mănăstirea Sfântul Pavel. 

Da, dragii mei. 

Sper să nu vă plictisesc cu astea, dar am vrut să vedeți cam cum decurge viața călugărească în mănăstire. Adică prin ce trece un călugăr, lupta lui și bucuriile prin care trece el. 

Să ne ajute Maica Domnului! 

Doamne ajută! 

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!