De ce ne pocăim și cum ne comportăm față de cei ce se pocăiesc – p. Teologos

Toți suntem fii risipitori care risipim nebunește ceea ce avem. Cum însă să ne pocăim, de ce trebuie să ne pocăim și care trebuie să fie comportamentul nostru față de cei care se pocăiesc – iată întrebări la care încercăm să răspundem în materialul de față.

Vizionare plăcută! (după video adnotat aveți podcastul și transcriptul)

Powered by RedCircle

Suntem fii risipitori …și poate chiar mai rău!

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin

„La mulți ani”, fiule risipitor!

Astăzi, o să vorbim puțin despre – am aici un citat din Scriptură – o parabolă din Scriptură care este atât de importantă și atât de aplicabilă nouă tuturor, că Sfântul Grigorie Palama, în ziua în care se citește această parabolă în biserică, ieșea la amvon și spunea la toată lumea „la mulți ani!”.

Și nu o să mă refer acum întâi de toate la exegeza Scripturii în sens clasic, ci o să mă refer la ce ne influențează pe noi această parabolă și ce este important pentru noi. Și cum se aplică asta în cotidianul nostru. Și de ce Sfântul Grigorie Palama ne-a spus tuturor și atunci și astăzi, peste veacuri ne-a spus „la mulți ani!”. 

Despărțirea volitivă a fiului de Tată

E vorba de parabola Fiului risipitor. O să vă citesc puțin. 

¹¹ Şi a zis: Un om avea doi fii.

¹² Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea.

¹³ Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări.

Da. Până astăzi, fraților, trebuie să știți că se întâmplă treaba asta, până astăzi cu toate că ne simțim foarte bine cu Tatăl, noi vrem mult mai mult. Vrem „mai bine”, suntem mai deștepți decât Tatăl și vine vremea în care plecăm de la Tatăl cel iubit și din cauza asta vedeți că încercăm să ne adunăm toată averea, adică lucrurile materiale și putem spune și cunoștințele noastre pe care credem că le avem și plecăm prin țări depărtate cum spune aici – „și acolo și-a risipit averea trăind în desfrânări”. 

Pentru că trebuie să știți, omul trebuie să fie prin excelență un înfrânat, trebuie să fie prin excelență cineva care are cunoaștere duhovnicească, cineva care se poate controla  pe sine – nu atât în sens rațional, și asta, dar mai ales în sens duhovnicesc, iubitor. Adică să ne controlăm dorințele, să ne controlăm patimile, să fim totdeauna aproape de Tatăl cel ceresc. 

Departe de Tatăl te vei confrunta totdeauna cu foametea

¹⁴ Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă.

Da, deci întotdeauna trebuie să știți că departe de Dumnezeu este foamete și material, din cauza păcatelor, a patimilor care aduc mari dereglări și pe plan material, da, și pe plan spiritual, întâi de toate. Deci este vorba de foamete de cuvântul lui Dumnezeu. Și acest fiu risipitor care și-a risipit toată averea și materială și duhovnicească în desfrânări a început să ducă lipsă. 

Eh, și ce se întâmplă după asta? Asta se întâmplă și la fiecare dintre noi trebuie să știți în clipa în care suntem tineri și plecăm în țări depărtate și nu mă refer numai din punct de vedere geografic aici. Nu este asta – este secundar, ci plecând departe de lângă cei care ne pot călăuzi în Dumnezeu, în Hristos, bineînțeles că începem să risipim toate și începem să ducem să ducem lipsă. 

Lipirea de cele materiale

¹⁵ Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii.

¹⁶ Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea.

Bun, stați puțin, deci l-au pus păzească porcii, să dea de mâncare la porci, dar nimeni nu-i dădea de mâncare. Păi, cum? Nu avea el mâncarea? Trebuie să știți, fraților, că în clipa în care omul este departe de Dumnezeu, oricâtă mâncare ar avea, omul nu se satură. Deci omul chiar dacă poate să de din punct de vedere material mâncare celorlalți și trupului său, el nu se satură dacă este departe de Dumnezeu. Niciodată nu o să fie împlinit omul care este departe de Dumnezeu. 

Și din cauza asta, fiului risipitor îi era foame chiar dacă păzea porcii. De ce accentuează Evanghelia pe porci și nu vorbește de orice alt animal? 

Simbolul porcului 

De ce? Pentru că porcii trebuie să știți că au niște însușiri foarte speciale, motiv pentru care au și fost aleși în mod intenționat de către Mântuitorul. 

Întâi de toate, porcul datorită constituției sale anatomice nu se poate uita niciodată în cer. Trebuie să știți că porcul niciodată nu vede cerul pentru că el totdeauna se uită în pământ, se uită în materie. Porcul n-are niciodată aspirație către cer. Înțelegeți?

Și din cauza asta porcul este simbolul lipirii de cele materiale, de cele pământești. Dincolo de asta, ca să accentuez această lipire de cele pământești, știți foarte bine că porcul este un animal foarte murdar și mănâncă foarte foarte mult. Deci nu există săturare la porc, să zic așa, el în continuu mănâncă.

Și iarăși un motiv pentru care s-a ales parabola asta despre porci – porcul este atât de hrăpăreț, atât de lacom că își mănâncă, vă rog să mă iertați, până și fecalele. Și din cauza asta prin faptul că sunt prezentați porcii în această parabolă și că fiul risipitor hrănea porcii, deci hrănea fiarele care se ocupau de cele materiale și le hrănea cu roșcove.

Păcatul ca rezultat al lipirii de materie

Simbolul roșcovelor

Nu știu dacă ați mâncat vreodată roșcove. Sunt foarte dulci, ca păcatul, dar mai multă foame aduc. Nu țin de foame, nu-l împlinesc pe om. La fel și păcatul, poate părea la un moment dat foarte dulce și asta vedem la tineri care sunt foarte atrași de păcat, dar nu-i împlinește acest păcat și din cauza asta caută din ce în ce mai mult, din ce în ce mai mult, din ce în ce mai mult. Înțelegeți? Asta semnifică roșcovele – semnifică păcatul. 

Venirea în sine a fiului risipitor: moment decisiv

¹⁷ Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulați de pâine, iar eu pier aici de foame!

¹⁸ Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta;^†

¹⁹ Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.

Da, „venindu-și în sine”, adică s-a retras din plăcerile materiale, s-a retras din plăcerile păcătoase și atunci a spus – stai puțin că cei care sunt cu Tatăl cel ceresc, aceia sunt totdeauna îndestulați de pâine, deci de hrana cea adevărată, care bineînțeles aici este și un simbol, o icoană a Sfintei Împărtășanii. 

Și eu, tânărul, de astăzi, nebun întru încrederea în sine – încearcă să mănânce roșcove, dar nimeni nu-i dă hrana cea adevărată. Și atunci, sculându-se, adică smulgându-se din aceste patimi trupești, din aceste lucruri carnale, ridicându-se, zice: mă duc către Tatăl și mă pocăiesc. Adică – nu sunt vrednic, Tată, nu sunt vrednic să fiu fiul tău și fă-mă ca pe unul din argații tăi! 

Adică măcar să mă smeresc că dacă înainte m-am mândrit că sunt mai deștept decât tine și pot să fac de unul singur toate și îmi iau partea mea de avere, da, acum s-a smerit fiul risipitor și se întoarce acasă. Bineînțeles, cu smerenia desăvârșită – adică fă-mă ca pe unul din argații Tăi, nu mai sunt vrednic să fiu fiul tău, să fiu de o seamă cu Tine, să fiu unit cu Tine.

Tatăl își așteaptă fiul risipitor

²⁰ Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său… 

Cum l-a văzut Tatăl său, departe fiind? Tatăl său îl aștepta, Tatăl său era afară și se uitat după el în zare – când o să se întoarcă fiul meu?

Pentru că Tatăl în continuu se ruga pentru fiul său. Deci Tatăl, în clipa în care i-a dat toată averea și așa mai departe, a făcut-o din dragoste față de fiul său pentru că știa că fiul său nu o să-l mai asculte, că fiul său căzuse în mândrie, căzuse în încrederea în sine și de acolo în colo în mod necesar, căzuse în păcate și de aici a sfârșit în lucrurile materiale.

²⁰ Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. – deci a făcut ceva, un gest practic

Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă și alergând – alergând tatăl, deci tatăl i-a ieșit în întâmpinare

a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat.^†

²¹ Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău.

Pocăința fiului și iubirea Tatălui

Deci Fiul a făcut această pocăință practică în fața Tatălui său. Vedeți că la început, când fiul a plecat, tatăl nu a încercat să îl țină pentru că știa că nu o să-l asculte, dar acum când s-a pocăit, când făcuse gestul practic de pocăință, de întoarcere… Deci venea… încă departe fiind, Tatăl i-a ieșit în întâmpinare și  a căzut pe grumazul lui și l-a sărutat. Nu i-a făcut observație, nu i-a zis „măi, ticăloase, de ce mi-ai pierdut toată averea și așa mai departe”. Nu a zis nimic, ci iubirea desăvârșită a Tatălui l-a cucerit pe fiul cel risipitor. Și fiul, bineînțeles, cum spuneam, s-a pocăit. Dar fiul trebuie să vină întâi.

Asta apropos de tineri, fraților, să nu ne încrâncenăm în poziția noastră de ripostă, de revoltă, de observații asupra tatălui, asupra părinților. Nu este bine. Nu, ci întotdeauna când greșim să ne pocăim: tată, am greșit la cer și înaintea ta și nu sunt vrednic să fiu fiul tău, ci fă-mă ca pe unul dintre îngrijitorii din casa ta, ca pe unul dintre măturătorii de stradă. Înțelegeți.

Deci trebuie omul să se pocăiască, adică se înmoaie și în clipa în care se înmoaie, tatăl vine în întâmpinare, dar copilul, tânărul trebuie să se înmoaie. Foarte important asta.

Iertarea și haina harului 

²² Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi – adică este vorba de haina harului, haina luminii necreate și vedeți că Tatăl nu i-a dat haina cea dintâi în clipa în care i-a dat toată averea. A păstrat-o, știind că fiul său are posibilitatea pocăinței. A păstrat-o pentru posibilitatea aceasta a pocăinței, pentru posibilitatea întoarcerii. Da.

Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui – deci l-a înfiat iarăși, l-a adus înapoi.

(…) şi încălțăminte în picioarele lui; – adică semn de distincție, semn de nobil, pentru că mai demult, dacă știți, oamenii toți erau desculți în afară de nobili.

Deci Tatăl l-a iertat total și nici măcar nu i-a făcut observație. Și nu numai atât și zice Tatăl: 

²³ Şi aduceți vițelul cel îngrășat – care reprezintă jertfa lui Hristos

Şi aduceți vițelul cel îngrășat şi-l înjunghiați şi, mâncând, să ne veselim; 

Deci au făcut un întreg hram acolo, o întreagă petrecere, înțelegeți, de bucuria că a venit fiul lui, păcătosul, care se pocăise. 

Întoarcerea din moarte

²⁴ Căci acest fiu al meu mort era – mort în distorsiune, adică era rupt, că moarte înseamnă rupere, înseamnă despărțire, înseamnă sfâșiere. 

(…) mort era și  a înviat – a venit înapoi, a venit în unitate cu Tatăl lui. Tatăl lui a început să se unească iarăși cu el, să îl vadă iarăși. Înțelegeți? 

(…) pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească.

Toată această mare bucurie care provine din iubirea desăvârșită a Tatălui.

Invidia fiului cel mare – o altă față a fiecăruia dintre noi

²⁵ Iar fiul cel mare era la ţarină. – adică se ocupa și el de cele materiale. 

 Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri.

²⁶ Şi, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea.

²⁷ Iar ea i-a răspuns: Fratele tău a venit, şi tatăl tău a înjunghiat vițelul cel îngrășat, pentru că l-a primit sănătos.

²⁸ Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga.

Deci vedeți această invidie, această ură, această nedesăvârșire a fiului cel mare care rămăsese cu Tatăl său. Mulți comentatori scripturistici – Sfântul Ioan Hrisostom spune că fiul cel mare care rămăsese cu Tatăl era poporul evreu și fiul care plecase erau neamurile care au căzut în înșelare, în idolatria și așa mai departe și s-au întors la Hristos cu toată pocăința lor. 

Și în loc ca fiul cel mare care de multe ori suntem fiecare dintre noi, să știți, care avem o poziție de apropiere față de Tatăl și chipurile, ne credem drepți, cinstiți, corecți, fără de păcat, începem să-l dezavuăm, să-l invidiem pe cel care se pocăiește, să avem o poziție de superioritate, de mândrie, de nemilostivire față de cel ce se pocăiește. Zicem: Dar ce ce a venit înapoi? Sau de ce i se dă lui…? Că da s-a distrat și cu curvele, după cum o să vedeți mai încolo, s-a distrat și cu desfrânatele și acum tot el să se bucure?!

Din păcat nu iese nimic bun!

Fraților, nu s-a distrat el cu desfrânatele! El a trăit un iad cu desfrânatele! Înțelegeți? A fost în moarte. Și acum ca și contrabalans, ca și ieșire, ajutor… datul de curaj fiului risipitor… din cauza asta Tatăl a făcut toate aceste lucruri. De bucurie că a venit înapoi. Înțelegeți? Deci nu care cumva să credem că da, că uite, ăla păcătuit nu știu cum și acum îi merge bine. În clipa în care a păcătuit înseamnă că i-a mers rău în clipa respectivă. Nu care cumva să credeți că dacă ăla are bani îi e bine. Bineînțeles, dacă are bani din păcat. 

Niciodată să nu facem treburile astea! În clipa în care suntem invidioși pe păcătosul care vine și se pocăiește, că de ce înainte s-a distrat și acum iarăși se distrează, înseamnă că am fost invidioși pe păcatul lui și am vrut și noi să facem păcatul lui. Înțelegeți? Am vrut și noi să facem păcatul lui, vrem și noi să ne desfrânăm. Nu, fraților!

„Dacă ai ști ce mare gol se află în spatele marilor cravate!”

Trebuie să fim virtuoși, să urâm păcatul și în clipa în care vedem pe cineva că păcătuiește să nu zicem că da, uite, ăsta se distrează și uite că ăsta are bani și uite că ăsta înșală… Nu! În clipa respectivă trebuie să știm că omul respectiv suferă pe dinăuntru chiar dacă nu se vede din afară. 

Țin minte un mare duhovnic din Sfântul Munte care a spovedit foarte mulți oameni, sus-puși și așa mai departe și îmi spunea mie personal: „dacă ai ști ce mare gol se află în spatele marilor cravate!”

Deci din cauza asta, fraților, să nu-i invidiem pe toți acești tineri care, după cum spunem noi, își trăiesc viața. Nu și-o trăiesc! Și-o pierd! Înțelegeți? E foarte importantă asta.

Să prețuim ce am agonisit stând lângă Tatăl!

Foarte important ca să nu, după ce am făcut toată această osteneală să rămânem lângă Tatăl, să rămânem hai să zic într-un anumit mod, corecți – cu toate că nimeni nu este corect, fraților, și să ne vedem și noi păcatele noastre că nu ni le vedem și din cauza asta credem că suntem corecți – deci să nu ne înecăm ca și cineva la mal, să zic așa, înțelegeți, ca după ce am făcut toate aceste osteneli la sfârșit să pierdem tot acest har, judecând pe celălalt că de ce a venit, de ce Tatăl face așa ceva și așa mai departe. Înțelegeți?

Nu este corect. Prin asta se arată că înăuntrul nostru eram plini de putregai, dorind și jinduind și noi la rândul nostru păcatul pe care îl făcuse păcătosul ce venise să se pocăiască. Și noi încă nu ne-am pocăit de păcatul de care păcătosul se pocăise deja chiar dacă noi n-am făcut acest păcat poate din slavă deșartă, poate din frică, dar nu (din frică) de Dumnezeu! Înțelegeți?

Riposta fiului cel mare: invidia

²⁸ Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga.

²⁹ Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei.

Vedeți? Invidia! Invidia și dorința de cele materiale, adică vrea să se desfăteze de păcat. Bun, sigur, nu putem să fim mari asceți, dar totuși trebuie să avem verticalitate, trebuie să avem verticalitate, să nu fim trași de stomac, fraților! Să nu ne conducă mațele! Să nu fie la conducerea noastră, mațele! Înțelegeți!

³⁰ Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat.

Arhetipul fiului cel mare

Da, cum spuneam, această invidie și acest om aproape de Tatăl, aproape de Biserică. De multe ori noi avem această tendință, cei din Biserică care n-am încălcat niciodată porunca… Dar porunca nu era să meargă la țarină. Sigur și asta. Porunca este să fim iubitori înăuntrul nostru. Și tocmai această primă poruncă a încălcat-o: să îl iubim pe aproapele nostru ca pe noi înșine. 

Această poruncă a încălcat-o Fiul și bineînțeles că nici pe Tatăl nu-l iubea de vreme ce în continuu îi făcea observații și în continuu îi spunea că nu, că nu știu ce și așa mai departe. Înțelegeți.

Explicația iubitoare a Tatălui

Porunca iubirii

³¹ Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt.

Adică nu contează lucrurile materiale, ci contează faptul că ești cu mine și dacă te deschizi în fața mea, te îmbibi de harul meu, te desfătezi de harul meu.

³² Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era – adică a trecut printr-o mare durere, durerea morții, prin distorsiunea morții.

(…) şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.

Înțelegeți, această unitate enormă care se reface și de care fiul care rămăsese chipurile acasă era rupt înăuntrul său ca și un copac scorburos, ca și un copac care era plin de putregai, dar pe din afară era frumos ca și un mormânt văruit.

Deci din cauza asta fraților, să avem grijă cu distracțiile, dar pe de altă parte, să avem grijă și cu judecata celorlalți și cu ura dinăuntrul nostru. Nu trebuie să îi urâm pe ceilalți că sunt păcătoși. Sau să-i urâm pe ceilalți că sunt, eu știu… ce să zic, de altă credință sau din altă parte. Asta arată că noi de fapt nu am împlinit porunca iubirii. 

După cum spunea Sfântul Siluan Athonitul – dacă nu iubești, nu ești ortodox. Doar creștinii adevărați iubesc. Înțelegeți?

Liberul arbitru

Și pe de altă parte, trebuie să știm că Tatăl nu poate să vină să ne scoată de acolo dacă noi vrem să luăm toată averea și  vrem să ne ducem, vrem să ne rupem. Tatăl recunoaște alegerea noastră, recunoaște posibilitatea noastră de alegere, recunoaște liberul nostru arbitru.

Dacă noi venim către El un pas, Dumnezeu face o mie de pași. 

Deci fraților, haideți să ne pocăim! Haideți să îi iubim pe toți! Și haideți să avem curajul să ne întoarcem la Tatăl pentru că Tatăl ne așteaptă, se uită lung pe drum, când o să vină fiul risipitor – când o să se întoarcă fiecare dintre noi. 

Vă rog să mă iertați! 

Dumnezeu să ne ierte!

Doamne ajută!

---

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!

Valoarea donației

20 €

5 €

10 €

31 €

50 €

100 €

300 €

Altă valoare

Valoare

€

Frecvența donației

O dată

Săptămânal

Lunar

Pomelnic Vii:

Adormiți:

Adresa de email

Numele de pe card

Donați