Cum am venit în Athos – părintele Pimen Vlad

Vizionați pe părintele Pimen Vlad cum povestește cu aplomb peripețiile extraordinare prin care a trecut ca să ajungă în Sfântul Munte.

Vizionare plăcută! (podcastul și transcriptul este după video adnotat)

Powered by RedCircle

Iată, dragii mei, că ne vedem iarăși. Am făcut până acum atâtea filmări, v-am vorbit despre diferite lucruri, despre sfinți, despre diferite momente din viață, despre minuni și mă gândeam acum să vă vorbesc despre câteva lucruri așa din, să zicem experiența personală.  

Părintele Cleopa

Chiar mă gândisem să încep cumva cu venirea mea în Athos. Vreau să vă spun că nu încep să mă laud: Nu! Ca să vedeți și voi cam cum decurge viața călugărilor. Adică spunând din experiența mea, cam o să vedeți prin asta, experiența, adică o mică parte, din ceea ce trăiesc călugării sau trec. Și ca să vorbesc despre asta, nu îmi ajunge, bineînțeles, o singură filmare. Ar trebui, poate, 4-5 filmări ca să pot descrie anumite faze din astea. 

Și mă gândeam să iau cu începutul, să spunem. Bineînțeles, o să trec peste anumite lucruri. De la început, când am plecat eu din mănăstirea Sihăstria, în anul 1993. Eram călugărit acolo. Deci nu mă gândeam niciodată să vin în Athos la momentul acela. Eram la mănăstirea Sihăstria, care e închinată tot Maicii Domnului, adică eram cumva împlinit acolo. Mă chemase Maica Domnului tot prin harul Ei la mănăstire când a fost și eram acolo. Și o dată, știu că venise tata la mine, și urcam pe un deal deasupra mănăstirii, stând de vorbă. Și cobora părintele Cleopa de pe deal la vale. Și ne-am întâlnit așa. Și la anumită distanță a început să râdă, să se uite la noi și zice: „Ai grijă să nu fugi în Athos!” Dar suna în mintea mea ca și cum „știu că ai să fugi în Athos.” Deci așa îmi suna mie. 

Chemarea Athos-ului

Și a repetat de mai multe ori lucrul ăsta. Și râdea. Tata zice: „Dar ce zice părintele Cleopa?” „Dar nu-l vezi că râde? Știu eu ce zice? Vorbește și el acolo.” Am ajuns la el, am luat binecuvântare, ne-a mai repetat o dată lucrul ăsta și a plecat râzând. Cam atât. Au trecut de atunci vreo două săptămâni și de o dată în mintea mea s-a deschis așa ca ceva: Athos! Nu mai vedeam decât Athos-ul. Zi și noapte: Athos. „Trebuie să plec în Athos!”

M-am mai rugat eu așa, am văzut că nu mai există altă cale, deci era chemarea Athos-ului, a Maicii Domnului. Și de aici trec peste totul, cum a fost plecarea, pentru că nu o să puteți înțelege toate lucrurile, au fost, am putea spune, o mulțime de minuni până să ajung să plec pentru că nu exista cale atunci, era foarte greu cu viza direct Grecia, era o singură cale, dar foarte grea, prin Ierusalim, după aceea Grecia și Athos. 

Și au fost foarte multe minuni, multe lucruri ieșite din sfera normală ca să spunem și am ajuns până la urmă, eu împreună cu un părinte de la Sihăstria, să avem viza de Ierusalim. Și ne-am urcat în avion. Am ajuns la Ierusalim. Deci v-am zis, trec peste totul…și acum doar perioada Ierusalimului. Încerc să o restrâng că sunt foarte multe lucruri și acolo. 

Sosirea la Ierusalim

Am ajuns la Ierusalim. Bineînțeles a rânduit Maica Domnului să întâlnim o maică care mai stătuse un pic pe la Ierusalim și acum urma să se întoarcă înapoi. Avusese o operație, ceva, venise până în țară și se întorcea înapoi. Și a rânduit Maica Domnului, printre minunile astea, să o întâlnim pe ea, care avea o idee despre ce se întâmplă. Gândiți-vă: eu cu părintele cu care am plecat (părintele era venit de la 16 ani venit la Sihăstria, nu avusese niciodată contactul prea mult cu lumea, nici prin gând cu ieșitul din țară, dacă nici prin țară nu fusese, eu oarecum făcusem armata la București, mai aveam o idee, dar amândoi nu știam nici engleză, nici greacă, nicio limbă străină) și am plecat și am coborât în Israel, la Ierusalim. 

La început maica ne-a dus acolo undeva, la o mănăstire, la Sfânta Cruce și am stat o noapte. După aceea a găsit ea undeva, la o româncă ce avea o mică cameră acolo și un hol (pe holul ăla am dormit vreo două nopți pe niște pături jos acolo) și cam asta a fost. Nouă ne trebuia viza pentru Grecia pe care nu ne-o punea nimeni. Îți trebuiau aprobări, mai multe hârtii, recomandări ca să îți pună viză pentru Grecia (era foarte greu pe timpul ăla). Și alt lucru: noi nu aveam bani, avusesem doar bani ca să ajungem până la Ierusalim. Aveam câte o geantă cu noi, câte un schimb de haine și cam asta era tot. 

Căutare de adăpost

Avem eu două icoane, pe care le aveam din chilie, de la mine, una cu Maica Domnului și una cu cuviosul Pimen (care era o icoană a mea) pe care am zis ca încercam să le vindem, cât putem lua pe ele și ce o vrea Maica Domnului ca să putem ajunge în Athos. 

Bineînțeles, maica zice: „Ne-a ținut și persoana aia două nopți, ce să vă fac mai mult? Trebuie să găsiți undeva unde să stați.” Și atunci ne-a explicat ea: „Duceți-vă la mănăstirea Sfântul Sava.” Bineînțeles, când ne-a explicat ea ca o idee ne-am urcat și noi într-un autobuz, ne-am dus până la Bethleem și de acolo am întrebat noi, cum se zice, am dat din mâini, din picioare, până ne-au înțeles arabii care erau pe acolo că vrem autobuzul spre Sfântul Sava. Și, bineînțeles, ne-a dus autobuzul până la un punct unde se terminau casele și de acolo nu mai rețin cât era (1 kilometru, doi) mai era drumul de ajuns până la mănăstire. Pentru că erau căzute pietre, nu mai circula nimic încolo. 

La Sfântul Sava

Și am luat-o pe jos și am ajuns la Sfântul Sava. Bineînțeles, acolo portar, încerc să vorbesc mai repede că sunt multe de spus și nu vreau să depășesc timpul pe care îl vorbesc de obicei.  Și ne-au primit părinții acolo. Bineînțeles, nu ne-am înțeles în niciun fel, prin semne, că am venit și noi acolo. Ne-au primit, ne-au dat o cameră, frumos, la slujbă, la masă (acolo mâncau o dată pe zi), seara ne chemau dacă vrem să mai gustăm ceva și am rămas prima noapte acolo. Era cald, era pe la începutul lui octombrie, cam așa ceva, spre mijlocul lui octombrie. Era o căldură, noi neobișnuiți veniți, noaptea nu aveam apă că acolo nici apă nu este, aduc de undeva niște apă și au o fântână în biserică de unde mai scot apă, restul nimic. 

Și am stat noi, ne sufocam, cum se zice, și de sete, și de cald, a doua zi au reușit părinții să ne dea o cană cu apă să o avem la cameră și așa mai departe am stat 3 zile la Sfântul Sava. Bineînțeles, fără să discutăm cu nimeni că nu ne înțelegeam, nici ei nu știau ce vrem, după 3 zile am zis: „Hai înapoi la Ierusalim. Noi trebuie să ajungem în Athos.” Le-am mulțumim, ne-au luat  „sărut mâna” și am luat-o înapoi pe jos. Și dăi pe jos, dăi pe jos, de unde autobuz? La ce oră să știm? Am urcat înapoi, cei care știți, că la un moment dat după ce urci ajungi la mănăstirea Sfântului Teodosie. Și am ajuns la mănăstirea Sfântului Teodosie. 

Pronia lui Dumnezeu

Am bătut și noi la poartă pe acolo, ne-a deschis o maică. Și am început noi să încercăm în românește dând din mâini să îi explicăm maicii ceva și maica zâmbește și ne vorbește în românește. Era româncă. Și i-am spus și noi: „Uite, suntem”, ne-au primit acolo, ne-au servit cu ceva și ne-au spus: „Vedeți că o să vin la autobuz nu știu la ce oră care oprește acolo, în dreptul mănăstirii, stați așa, să fiți pe fază să vă vadă”, am ieșit atunci, ne-au urcat în autobuz și ne-a scos înapoi la Bethleem, mai sus. 

Și bineînțeles, de acolo, nu știu cum am reușit să găsim iar un autobuz, cum ne-am înțeles și ne-am întors în Ierusalim. În Ierusalim unde? Adică nicăieri că nici maica asta nu știam unde stă, unde își găsise și ea loc să stea, pe la nu știu ce mănăstioară, deci eram în aer. Ne-am mai plimbat noi pe acolo, era către seară deja prin cetate și s-a făcut seară. Flămânzi, cum eram, s-a făcut noapte, ne plimbam noi pe acolo, zic: „Unde rămânem?” Am ochit noi două tufe din astea, să spunem, nu știu, cred că era leandru sau ceva, nu mai rețin, care erau crengi, așa multe.

Prin boscheți

Și am orientat două așa, mai la întuneric, undeva ne-am orientat noi și am spus: „Uite, eu într-o tufă, tu în alta. Și acolo petrecem noaptea.” Ne-am uitat că nu mai trecea nimeni, nu era lumină în zona aceea și repede am intrat eu într-o tufă din aia între crengile alea, el în cealaltă și așa am petrecut noaptea. Am dormit acolo. Cine mai se gândea că pot să fie șerpi, pot să fie nu știu ce, morți de obosiți, de foame, am petrecut noaptea acolo. Dimineața, pe la 5-6, cum s-a luminat un pic de ziuă, am ieșit repede, am aranjat un pic, și ne-am continuat drumul. Ce reușeam noi să ne mai cumpăram câte o dată era câte o turtă care era cea mai ieftină, din ce aveam noi acolo limitați banii.

Și cred că așa am petrecut vreo două zile și vreo două nopți prin Ierusalim, prin boscheți cum se spune, nădăjduind și noi, rugându-ne că Maica Domnului a rânduit cumva. Și a rânduit la un moment dat prin cetate să întâlnim o maică ce vorbea românește. Era maica Petronia de la mănăstirea Eleon. Și am vorbit cu ea și: „Părinților, treceți pe la mănăstire pe la mine.” Nu știam noi, ne-a luat ea pe acolo pe la mănăstire și am rămas o noapte la mănăstire.

La mănăstirea Eleon

Am mâncat și noi acolo (pentru noi era masă boierească deja după toate astea) și a zis maica, am stat de vorbă cu ea, i-am explicat, mai era o sora acolo care tot stătea în mănăstire și au încercat ele, săracele, una avea vreo 10 dolari, una vreo 20, să ne dea. Atât aveau și ele. Și le-am spus: „Uite, avem și noi două icoane.” Zice: „Daca găsiți pe undeva, pe la magazine, să le vindeți, că vrem să ajungem.” Mai mult cu ce să ne ajute și ele?

Și a zis maica: „Daca mai veniți câteodată și vreți-n-aveți, chiar vă e foame, veniți și vă dau eu.” Că mai avea ea, ea mânca de post tot timpul, fără ulei. Și veniți și vă dau eu câte un borș aici, ca să mai scoateți ziua.” Și după o noapte acolo am plecat. Ne-am dus iar prin cetate și când ne-a fost foame ne-am dus iar până la maica acolo.

O mică ispită

Ne-a primit, dar îngăduia Dumnezeu și câte o ispită. Era o maică mai bătrână, tot româncă pe acolo, și ne-a văzut acolo. Și ne-a luat la ocări: „Ce căutați pe aici și umblați pe drumuri și nu știu ce?” Ne-a ocărât că am ieșit de acolo, nu ne-a mai trebuit. S-a terminat și cu mănăstirea aia, Eleon. Adică am pus capul jos și am plecat.

Și când am plecat (deci ea ne-a ocărât când am intrat la maica), când să plecăm ne așteptă la poartă. Zic: „Văleu, iar o să ne ocărască maica.” Dar de unde? Ne-a pus metanie, și-a cerut iertare: „Iertați-mă, părinților, nu știu ce am avut.” Fără să ne cunoască, fără nimic. „Nu știu ce am avut de v-am luat la ocări.” Și-a cerut iertare, ne-am cerut și noi iertare că am deranjat și am plecat. Deci, s-a terminat cu pace. Așa a fost, să îngăduie.

În căutare de bani

Și a rânduit Dumnezeu, prin cetate, umblând noi, să o întâlnim din nou pe maica ce venise cu noi. A rânduit Dumnezeu că ieșise și ea să vadă ce-i cu noi, poate ne întâlnește pe undeva, că nu telefoane, nu așa ceva la timpul acela. Și zice: „Trebuie să vă rezolvați cu viza. Că altă cale nu e.” „Păi știu și eu că trebuie, dar cine ne pune nouă viza? Cine ne recomandă pe noi? Cine ne ajută pe noi?” „Prima dată, hai să vedem, poate vindeți icoanele astea.” Și ne-am dus când într-o parte, când în alta, până la urmă le-am vândut. Nu mai știu, pe una am luat 100 de dolari, pe alta vreo 80 de dolari sau cam așa ceva, în orice caz am reușit să facem noi totalul, cred că aveam vreo 250 de dolari. Deja ne socoteam bogați, cum se zice.

Iarăși la Sfântul Sava

Și atunci zice: „Singura cale (venise maica cu ideea), voi ați stat la Sfântul Sava vreo 3 zile. Părinții de acolo, fiind greci, sigur se cunosc ei cu cei de la ambasadă. Hai până la mănăstire acolo să încercăm, poate vă dau ei vreo recomandare.” Maica știa un pic de greacă, cât de cât să se descurce acolo, nu prea mult, noi nu știam deloc. Zic: „Vii cu noi? Că noi nu ne descurcăm.” Și a venit maica cu noi acolo. 

Am vorbit cu portarul, starețul nu era acasă, era următorul după stareț care se ocupa cu mănăstirea. Și a ieșit el și i-a explicat maica, zice: „Nu pot eu să vă ajut.” A încercat părintele, a insistat maica: „Nu puteți să îi lăsați, ajutați-i.” I-am pus și noi metanii, până a stat el, și-a făcut milă de noi. Și a spus: „Bine, așteptați.” La un sfert de oră, a venit cu un plic. O scrisoare sigilată. Zice: „Mergeți la ambasada Greciei și îi dați plicul ăsta, o căutați pe doamna Ecaterina.” I-am mulțumim, „sărut mâna”, i-am pus metanii până la pământ și am plecat.

Către ambasadă

Bineînțeles, ne-am întors în Ierusalim. Am rămas nu știu unde noaptea aia, din nou, cum am putut și a  doua zi era duminică. Ne-am dus la slujbă, cred că am rămas, dacă nu cumva, cred că în noaptea aia am rămas la Sfântul mormânt, am rugat pe părintele responsabil să ne lase acolo. Și ne-a lăsat la Sfântul mormânt. Și am stat toată noaptea pe acolo. Până a început slujba către dimineață, cum era rânduiala, ne-am plimbat prin Sfântul mormânt, ne-am rugat, ne-am închinat, am mai moțăit și noi cum am putut pe acolo, pe o bancă. Am trecut noaptea acolo.   

Și a doua zi dimineață, după slujbă, zice și maica: „Hai să căutam ambasada. Duminica e închisă, dar cel puțin să știm unde, când mergem luni la ea.” Ne-am dus noi pe acolo, aveam scrisă noi adresa pe o hârtie a ambasadei grecești, ne-am dus, am căutat strada, am văzut ambasada, era frumos, cu porți de fier, cu poartă încuiată și ne uitam noi acolo la porți. Și în momentul acela oprește o mașină în dreptul acela. Și coboară o doamnă aranjată, cu o mapă, un dosar în mână, ceva. Și se îndreaptă chiar spre poartă. Noi, imediat am ieșit în fața ei, și am întrebat-o: „Doamna Ecaterina?” Zice: „Da.” „Uite, avem un plic pentru dumneavoastră de la nu știu cine.”

Doamna Ecaterina

I-a explicat maica în grecește. Zice: „Nu azi, vă rog. Veniți mâine, că eu am venit numai pentru o urgență acum, trebuia să las un dosar aici și plec. Ambasada e închisă. Veniți mâine.” Ne-a spus ea ora „și mă căutați”. Și atunci maica: „Nu cumva să o pierdem din mână.” Avea la ea, din țară, împletite vreo două mileuri, cum se făceau la cârlig, din astea așa frumoase, cu flori. Și le avea ea într-o sacoșă, cu ea. Și i le-a pus în mână. Le-a refuzat. „Nu, vă rog.” Maica i le-a pus în mână. „Nu, primiți-le.” Și săraca a rămas cu ele în mână, le-a primit, ce să facă? Și a plecat. 

Noi, bucuroși că am întâlnit-o chiar în momentul ăla, putea să vină cu două minute mai devreme, mai târziu, mai nu știu ce, să fie acolo. A plecat, am plecat și noi înapoi în cetate și a doua zi ne-am dus la ambasadă.  Am intrat acolo, mai era lume acolo, angajații, la parter, cum ar fi acolo, erau vreo doi angajați, unul se ocupa cu punerea vizei, unul discuta cu ceilalți. Ne-am prezentat și noi acolo. Zice: „Ce-i cu voi?” „O căutam pe doamna Ecaterina.” „Bine, așteptați.” Era unul mai repezit așa. 

Și sună sus și după vreo 5 minute coboară doamna Ecaterina. Ne vede, ne zâmbește și ne ducem și îi dăm plicul. Îl desface acolo pe loc, se uita în el și se întoarce la domnul care era acolo. Și îi spune: „Te rog să le pui viză celor doi părinți.” Și a plecat, ne-a salutat și a plecat.

Problema banilor

Omul asta se uita, ne studiază el acolo, i s-a părut lui că noi suntem cam amărâți, că noi eram cam plouați așa, nu eram prea curajoși că știam că trebuie să avem și o sumă de bani. Se cerea ca să poți să te duci într-o țară, să ai cu ce trăi acolo. Și ne întreabă el: „Ce căutați în Grecia?” Le-a explicat maica, părinții să se ducă, să se închine și ei în Sfântul Munte și așa mai departe.

„Bani aveți?” „Avem.” „Cât aveți?” Noi știam că suma noastră, 250 de euro, era la limită pentru biletele la corabie, că pe timpul acela exista corabie care făcea (legătura) de la Haifa până la Piraeus. Făceai 3 zile și 3 nopți și era mai ieftin. Și acum zic: „Daca zicem 250 sigur ne dă pe ușă afară.” Și așa, mai cu jumătate de gură am zis și noi, că 400 de dolari avem. Când a început să țipe: „Ce, 400 de dolari? Păi atât costă biletul. Ce căutați voi acolo? Ce ce o să trăiți?” Și mai să ne scoată afară. După ce ne-a ocărât mult, noi ne-am cerut iertare și ne-am făcut mici acolo. A mai stat el vreo jumătate de oră, a mai lucrat pe la foi și ordinul era de la doamna Ecaterina: „Pune-le viză. Indiferent că îți convine sau nu îți convine.”

Într-un final obținem viza

Și la un moment dat, strigă la noi: „Dați pașapoartele încoace.” Dăm noi pașapoartele, pune viza, „hai, afară cu voi.” Am ieșit de acolo, cu câtă bucurie adică, vă dați seama, pentru noi era cea mai mare minune, adică așa din aer, să ne trezim cu viză. Am mulțumim Maicii Domnului și ne-am dus mai departe. Ne-am dus și am cercetat, să vedem, ne-am dus la Haifa, să cercetăm, de unde e corabia, când este corabia. Am cercetat acolo, ne-am interesat de unde se iau bilete. Ne-a spus că următoarea zi urmau să fie corăbii pentru Grecia. Ne-am dus repede, ne-am luat bilete de acolo, totul să ne asiguram că e în regulă și am mai stat ziua următoare pe acolo, pe unde om fi stat și noi, nu știm. Și am venit în următoarea zi la corabie. 

Dar tot ne rugam, să nu cumva, că dacă la corabie ne cere iar să arătam bani. Noi mai aveam o sută și ceva de dolari după ce cumpărasem biletele, singurii bani. Adică nu aveai cum să și trăiești în Grecia, să te mai duci în Romania și înapoi că ei așa înțelegeau, mergem și vizităm și ne întoarcem. Și mai cu emoții, ne-am dus la corabie, s-a uitat la viză, am urcat în corabie. Și am plecat, dar noi nu avem nimic mâncare la noi. 

Călătoria pe mare

Și a început călătoria pe mare: 3 zile și 3 nopți. Deci am făcut foame 3 zile și 3 nopți, exact ca în prima săptămână din Postul Mare cum știți că nu se mănâncă 3 zile și 3 nopți. Avem o sticlă, luam apă de la chiuvetă, că aveam cameră, cum este cabina, știți, în corabie, la atâta călătorie nu erau decât la cabină. Și cu două paturi în cabină, luam apă de la chiuvetă și era un fel ca de aer condiționat, așa sus legam sticla cu apa acolo, la aer condiționat să o răcească un pic că mirosea și urât (cum era apă de la chiuvetă) și era foarte caldă, nu puteam să o bem. Și o lăsam noi acolo să se răcească un pic și beam apă din aia.  

Mai ieșeam noi din cabină că amorțeai, ne mai plimbam, la restaurant se ducea lumea, mânca, frumos. Înghițeam și noi în sec și ne duceam mai departe. Nu știam ce prețuri, nu știam să întrebam, nu îndrăzneam să ne apropiem. Și așa am trecut 3 zile și 3 nopți pe mare. A făcut o oprire în Rodos, am coborât și noi un pic, ne-am uitat, am urcat înapoi. A mai făcut o oprire în Cipru, la fel, când zic oprire dură un pic, 3-4 ore făceau pauză. Iarăși, coborai un pic pe mal, mai stăteai pe acolo, parcă ne-am permis, ori în Rodos ori în Cipru, când nu mai puteam și am găsit ceva ca o cofetărie (nu era altceva acolo, la malul mării ce am găsit noi repede) și am luat un fel de prăjitură-plăcintă pe care am mâncat-o și noi ca să o mai scoatem la capăt.

În Grecia

Și am ajuns la Piraeus, în Grecia: bucurie mare, am coborât, acum știam și noi, din cât ne interesasem, că din Atena trebuie să ajungem la Thessaloniki că după aceea să ajungem în Athos. Și ce am făcut? Zic: „Hai la un taxi.” Că din Piraeus până în gară, în Athena, era o bucată, nu știam noi cât, dar era deci vreo jumătate de oră cu taxiul. Și am văzut noi cum sunt, din astea noi, Mercedes-uri, Toyota, frumos acolo, și am zis că: „Astea trebuie să fie foarte scumpe. Numai pentru bogați.

Să căutam și noi mașină pe măsura noastră.” Și am văzut mai încolo unul, scria tot taxi, dar numai nu cădeau tablele de pe el, o mașină veche cum erau Daciile alea vechi. Și unul mai cu pălăria pe ureche așa, zic: „Hai la ăsta, că e pe măsura noastră.”

Taximetristul

Ne ducem noi la el, zic: „Athena, gară.” „La gară vă duc.” Nu știu ce, în limba lui „Urcați.” Am întrebat „Cât?” „Lasă, ceasul.” Avem un ceas, din ăla, parcă atârna la corăbii. Pornește taxiul, vedem că ăla nu mergea. „Lasă că merge.” Nu știu ce. Ne uităm unul la altul și dăi. Am ajuns, „uite gara.” „Money.” Îi dăm 10 dolari. A început să țipe acolo. Îi mai dăm 10 dolari. Mai tare țipa pe lângă taxi să audă toată lumea. Se uita lumea la noi. Mai dăi 10. Mai tare țipa. I-am mai dat 10, 40 de dolari. A început să țipe pe acolo, nu știu ce, l-am lăsat și am plecat țipând. Zic: „Ăsta își bate joc de noi.” Și i-am dat 40 de dolari ca să aflam mai târziu că traseul de acolo era 18 de dolari.

Dar omul a văzut că nu știm, ce a zis? Că e ocazie. Că noi dacă mergeam cu un taxi din ăla modern, ăla ne lua exact de pe ceas, ne lua, hai, 20 de dolari, nu mai mult. Dar neștiința te costă, cum se spune. Am ajuns la gară, să scoatem bilete. Zice: „Nu primim dolari, trebuie drahme.” Fugi repede, nu găseam, până am găsit până la urmă un schimb valutar și am schimbat toți dolarii pe care îi mai aveam noi, cred că nici 80, mai puțin erau, i-am schimbat în drahme. Și ne-am scos după aia bilete și ne-a mai rămas ceva acolo. Și am ajuns la Thessaloniki. 

La Tesalonic

Ne spusese cineva că este un hotel mare la care directorul e român. Și am început noi tot pe jos, tot întrebând în dreapta, în stânga și am ajuns la hotelul acela ca să dormim o noapte și după aceea să vedem cum ajungem în Athos, că nu cunoșteam nimic. Ne ducem acolo, îl chema Atanasie pe directorul hotelului, era bătrân, de vreo 40 de ani director acolo, la un hotel mare. Discutam cu el și ne spune: „Mai părinților, la mine e foarte scump hotelul. Eu pot să vă dau la jumătate prețul, dar tot scump e. Deci nu vă ajung banii. Dar vă recomand aici, pe strada asta, mai mergeți câteva sute de metri, un hotel mai ieftin, după buzunarul vostru.” 

Ne-am dus acolo, știu că ne-a costat parcă 7.000 de drahme o noapte o cameră pentru noi doi la hotel. Am rămas acolo. Acum zic:” Stăm o noapte la hotel”, că mai aveam doar câteva drahme, deci nimic altceva, plătisem hotelul și ne-au rămas câteva drahme. Zic: „Bun, rămânem o noapte la hotel, dar ce ne facem după aia?”

Contactul cu Schitul Prodromul

Și aveam numărul de la schitul Prodromu. Îl luasem și eu de la cineva. Zice: „Daca ajungeți și nu o scoateți la capăt, sunați la schitul Prodromu că acolo sunt români și poate vă răspunde cineva.”

Voiam să sun la schitul Prodromu, am dormit noaptea acolo, dar nu știam, ridicam receptorul în cameră și îmi răspundea de jos, de la recepție. Încercam eu să le explic, nimic. Și atunci m-am lăsat păgubaș seara. Dimineața, pe la 6, cum m-am trezit, iarăși sun în recepție. Și încep să strig eu acolo orașul, să îmi facă legătura. Ceva au priceput ei și mi-au făcut legătura. Și am sunat la Prodromu și tocmai se terminase slujba și mi-a răspuns cineva. Zic: „Uite, suntem doi părinți români. Cum putem ajunge în Athos?” Zice: „Să știți că economul nostru, părintele Iustinian, e la conac în Thessaloniki. Sunați-l acum repede, că după aia pleacă de acolo.”

Părintele Iustinian

Ne-au dat ei numărul de telefon și am sunat. Ne-a răspuns părintele Iustinian: „Da, ce-i?” „Uite, suntem doi părinți.” „Bine că m-ați prins că tocmai ieșeam pe ușă. Plecam în oraș că îmi vine un stareț din țară cu vreo trei părinți pe care să îi duc în Athos.”  „Păi și noi vrem în Athos. Ajută-ne.” „Măi, ce să fac cu voi, uite, la ora cutare să vă duceți la hotelul unde e domnul Atanasie acolo și să așteptați la recepție că o să sun eu acolo să vă spun mai departe ce să faceți.”

Ne-am dus, bineînțeles, la ora zisă acolo, era undeva pe la amiază, și sună telefonul acolo, ne cheamă acela la recepție, zice: „Uite, vă caută.” Am răspuns, zice: „Știți ce? I-am luat pe părinți, dar acum mă duc cu ei că am un pic de treabă, o să îi iau eu și dorm”, nu știu unde îi ducea el să doarmă și zice: „dimineața, adică mai dormiți și noaptea asta”, eu l-am și oprit „Părinte, stai așa. Eu nu mai am bani deloc. Nu mai putem rămâne o noapte la hotel că nu mai avem bani.” „Nu-i nimic, plătesc eu hotelul, voi rămâneți acolo și dimineața la ora 5 și ceva autobuzul care trece spre autogară (ne-a spus ce număr cutare) vă urcați în el. Cu ăla venim și noi și ne întâlnim la autogară și de acolo plecăm spre Athos.”

Ultimele etape, ultimii bănuți

Zis și făcut frumos, în ziua aia care ne-a mai rămas, ne-am permis cu drahmele pe care le mai aveam să ne cumpărăm câte o plăcintă că era foamea mare, vă dați seama. Și am cumpărat câte o plăcintă și am scos și ziua aceea cu plăcinta aceea.

Am dormit noaptea aceea, dimineața rapid, numai noi știm cum am dormit noaptea aceea că nici ceas nu aveam, dormeam, ne trezeam din oră în oră că dimineața la 5 să fim la autobuz, am luat autobuzul, chiar s-a nimerit cel în care era părintele și de acolo ne-a preluat el mai departe. Dus la Uranoupoli, ne-a plătit el și autobuzul până acolo că nu aveam, la Uranoupoli ne-a rezolvat frumos cu diamonitirile și am intrat în corabie.

Și uite așa a fost drumul nostru spre Athos. Prin rânduiala Maicii Domnului. Știu că am depășit puțin timpul, erau multe de spus, dar am încercat să le spun pe scurt. Și poate după aia, în următoarele filmări, o să vă mai povestesc din Athos câteva lucruri minunate. 

Să ne ajute Maica Domnului și să ne aibă totdeauna în pază. Doamne, ajută! 

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!