Peripeții de la începuturi – părintele Pimen Vlad

Vizionați pe părintele Pimen Vlad aducându-ne o oază de pace și bucurie și prin decor și prin poveștile sale de la începutul vieții sale monahale în Sfântul Munte Athos.

Haideți să ne destindem puțin ascultându-l, însă dincolo de asta să nu uităm condițiile sensibil mai dure care existau în trecut.

Vizionare plăcută! (podcastul și transcriptul îl aveți după videoclip)

Powered by RedCircle

Iată, dragii mei, că încerc să vă arăt un pic din frumusețile noastre de aici, de la schitul Lacu, de la chilia noastră. Sunt un pic mai sus de chilie, încerc în limita care se poate să vă arăt câteva lucrușoare. 

Ați văzut câtă frumusețe este aici la noi? Zăpadă, liniște, pace și bucurie. Ce ne dorim mai mult? Să fim în brațele Maicii Domnului. Și uitați-vă, dragii mei, că Maica Domnului are grijă de noi. Ne bucură mereu cu câte ceva frumos. 

Chiar ieri fotografiam flori, mă bucuram de ele. Aseară a început, de fapt după amiază, un pic de ploaie și seara a început să ningă. Și vedeți câtă frumusețe: dimineața ne-am trezit în toată frumusețea asta, în splendoarea asta. Cum poate de frumos să ne bucure Maica Domnului! Mereu câte ceva nou. Că mulți mă întrebau: „Părinte, dar când aveți primăvară, când iarnă, când vară?” La noi două-trei zile e primăvară, e soare, sunt 15 grade, e frumos, florile…după aia ne trezim câteva zile cu zăpadă, frumos ne îmbracă Maica Domnului, prin îngăduință Bunului Dumnezeu. 

Mulțumiri lui Dumnezeu

Deci nu ne rămâne decât să spunem mereu: „Slavă Ție, Doamne! Slavă Ție! Mulțumim, Măicuța Domnului, că ai grijă de noi permanent!” Vedem cât de mult are grijă de noi. În toate lucrurile. Vedem ce se întâmplă în lumea asta, pe noi ne-a ocrotit aici Maica Domnului. Ce a zis: „Ați venit în grădina Mea, hai că am eu grijă de voi aici.” Ne-a luat, ne-a primit, ne-a dat ce ne-a trebuit chiar daca la început a fost mai greu. Să nu vă gândiți că dacă acum vedeți din fotografii că avem cât de cât condiții (ne-a îngăduit Maica Domnului să avem un acoperiș mai bun deasupra capului, să avem cu ce trăi), ne-a fost mai greu la început. 

Condițiile dure din trecut

Uitați, când am venit în Sfântul Munte, în urmă cu 28 de ani (în 1993), tot schitul Lacu, știți ce era? Acum are 16 chilii, adică 16 case cu biserici tot construite. Atunci exista doar ruină în schitul Lacu. Nimic altceva. Ne-am adunat doar la o singură chiliuță unde eram acolo 9 părinți care mai era în picioare, să spunem așa. Dar și acolo ploua prin vreo 200 de locuri putem spune. În chilie la mine, știți cum era? Deasupra patului aveam o tablă lungă care ducea de la cap până la picioare de doi metri, de la picioare aveam alta care continua, prelua de la tabla asta și aveam o sobiță, ducea pe sobă unde aveam un lighean. Și toată apa care ploua, o prelua tabla și o ducea în lighean. 

Deci vă dați seama cum era. Acoperișul era cu piatră, cu pământ și se mișcase toată piatra aia și ploua peste tot. Nu aveai ce face, trebuia schimbat din nou, posibilități nu erau. Noi trăiam de pe o zi pe alta. Haine nu aveam decât hainele de biserică și găsisem pe undeva, prin pod, o rasă veche, pe care am cârpit-o eu, și mi-am făcut o dulamă de muncă. Asta era tot. Dar trăiam în bucuria Maicii Domnului.

O escapadă de Crăciun

Și, hai să vă povestesc, dacă tot am intrat în asta. Că nu știam ce o să vă spun, dar zic: „Hai să vă povestesc!” După ce am venit, am stat noi un pic la aceeași chilie și atunci 5 din cei care eram 9 au cerut voie de la mănăstire să se mute în altă chilie care, iarăși, era cât de cât bunișoară, să zicea. Avea acoperiș, dar bineînțeles, înăuntru trebuiau multe de făcut.

Ei s-au mutat acolo, noi am rămas 4 la chilia asta. Venisem, era toamnă atunci, în fine. Cât au mai fost pe acolo, trec peste ele. S-a ajuns de Nașterea Domnului, de Crăciun. Am făcut noi Nașterea Domnului aici, împreună. Cum eram noi atunci, ne-am bucurat și noi cu ce am putut din ceea ce aveam că să spunem că aveam cartofi, orez și un pic de făină și din astea făceam și noi ce puteam și ne descurcam. Și nu fusesem la niciun hram atunci, la mănăstirile mari, și era hramul la Simonos Petras. Parcă a doua zi de Crăciun, așa frumos hram, și auzisem și noi că e hram. Și îmi doream să merg. 

Hramul la Simonos Petra

Noi, de la chilia noastră, oarecum ne programasem să mergem, dar de la chilia celora care se mutaseră sus, care erau cei 5, aveau și ei un stareț între cei 5, noi aveam cei 4 tot un părinte care era ca stareț, că era un pic mai în vârstă ca noi. Deci așa am pornit noi. Își doreau și ei, ucenicii, la părintele acela care, bineînțeles, daca am stat un pic împreună, vreo două luni la început, ne cunoșteam, să vină la hram. Era hramul la Simonos Petras. Și m-au rugat pe mine să intervin la părintele lor, să îi lase și pe ei sau să vină și el cu ei, numai să vină la hram. Bineînțeles, știți ce era atunci? Nu era zăpadă, dar era o ploaie…Ploua continuu, de vreo două zile ploua continuu, ceață, nu se vedea nimic. 

Și mă duc eu la părintele și: ” Hai, părinte, uite, lasă-i și pe ei să vină la hram la Simonos Petras. Să vină și Sfinția Ta.” „Unde să vin? Nu vezi, părinte, ce e afară? E haos, ploaie. Unde să te duci?” Și atunci nu aveam condiții, aveam câteva nailoane acolo, pe care puteai să le pui în cap, atâta tot. Ei, până la urmă l-am convins eu. I-am spus: „Părinte, nu te uita că plouă aici la noi, că suntem schitul în vale, e un nor deasupra. Dar cum ieșim pe deal încolo, să vezi ce soare și frumusețe, că așa e întotdeauna.” Și tot spunând, parcă nici eu nu le credeam ce îi spuneam, l-am convins. Dar spunea: „Ai grijă, părinte Pimen, dacă cumva nu e adevărat și nu dăm de soare mai încolo, să vezi ce pățești cu mine că m-ai scos de acasă.”

Plecarea

„Părinte, nu te îngriji de asta că avem soare dincolo.” Bineînțeles, am plecat de acasă, ucenicii lui, super mulțumiți că au ieșit și ei, le-au dat voie, au venit toți împreună, a venit și părintele și am pornit noi de acasă pe ploaie, cu nailoane alea, bătea și vântul. Au ținut ele deasupra capului, restul ne-a udat complet. Bineînțeles, tot nădăjduind că e soare. Cam 5 ore era de mers până acolo, peste deal, peste munte așa pe de-a dreptul, spre Simonos Petras. 

Bineînțeles, am ajuns și în vârful dealului, niciun soare, ploaie și vânt. Făcea părintele: „Da, m-ai scos de acasă. Uite ce avem!” „Lasă, părinte, că-i mai încolo soarele.” Și tot mai încolo până am ajuns la Simonos Petras. Bineînțeles, m-a mai ocărât el câte un pic. „Da, că m-ai scos.” Dar în sinea lui, cred că era și el mulțumit, asta este. 

Și am ajuns la Simonos Petras seara. Ne așteptam și noi să ne dea o cameră, ceva. Venim și noi uzi. Întâlnim un părinte acolo care se ocupa și îi spunem: „Uite, am ajuns și noi. Suntem (câți eram noi), destul de mulți.” Cred că toți eram, 4 de aici și cu 5 de dincolo, 9. Nu mai rețin. Și zice: „Părinților, ne pare rău, dar, având mulți închinători și nu avem arhondaric așa mare, toate camerele sunt pline. Uitați, aici, într-un colt pe hol, puteți să vă lăsați traistele.” Avem și noi câte o traistă agățată în care aveam rasa și camilafca, pe care le folosim la slujbă. Zice: „Uite, lăsați-le acolo și veniți că tocmai trebuie să înceapă slujba. ” 

În biserică

Ce să mai zicem, uzi cum eram ne-am luat rasa pe deasupra, am intrat în biserică: slujbă, frumos, a început acolo priveghere (nu mai văzusem așa ceva). Începea de seara și până a doua zi dimineața continuu, fără pauză. Și a început slujba. Frumos, ce să zic. Și, de la un moment dat, fiind cald în biserică, oboseală, vă dați seama, a început să mi se înmoaie genunchii. A trecut o oră, au trecut două, deja vedeam în ceață. Cald în biserică, începea organismul cumva să încerce să își revină, dar se moleșea. Și atunci, la un moment dat, cam după 3 ore de slujbă, văd eu, fiind undeva pe la mijlocul bisericii (că are la mijlocul bisericii o boltă, se trece în față, în naos, cum se zice din pronaos) și văd eu acolo în spate că se eliberează câteva străni.

La litie

Zic: „Uite, am și eu ocazia să stau.” Că nu aveam strană. Stăteam în picioare, fiind lume multă. Și am fugit repede la prima strană care s-a eliberat. M-am instalat bine. Zic: „Aici stau” , neștiind care e rânduiala. La un moment dat, nu trece mult, un pic, un minut, și văd tot alaiul din față: episcopul era cu cârja, frumos, cu o carte, i-o țineau doi în față cântând că așa este, veneau în spate la litie. Și am văzut că veneau spre strană unde stam eu. M-am ridicat repede și m-am mutat în alta că se eliberaseră toate strănile de acolo. Și lumea ieșise mai în spate. Nu știam de ce. 

Și bineînțeles, au început să vină. A venit episcopul, s-a pus în strana în care mă așezasem eu comod mai devreme. Tot încoace, veneau. Erau câțiva invitați, stareți de la alte mănăstiri. Tot veneau și se așezau. Eu tot mă mutam. Și tot m-am mutat până am ajuns la penultima strană că tot veneau alții. Și acolo m-am instalat și am spus așa: „De aici nu mai plec, poate să vina oricine are fi.” Neștiind că acolo erau cele 3 străni ale cântăreților. 

„Cântărețul”

Și au venit cântăreții frumos, unul s-a pus în dreapta mea, unul în stânga. Eu eram, așa zis, șeful, dacă eram în mijloc. Și mi-a pus cartea în față. Unul o ținea de aici, unul de aici. Și a început o cântare din aia pe larg. Binențeles în grecește,. După cum știți, eu abia eram apărut în Athos de două luni și ceva, deci nu știam decât două-trei boabe, altceva nimic. Și au început să cânte pe larg, voci frumoase, îngerești, amândoi și binențeles toate privirile erau ațintite spre noi, cei care cântam, adică eu conduceam cântarea, așa zis.

Și am văzut eu că de plecat nu aveam cum, aveam cartea în față, eram închis, așa ținută de ei, dintr-o parte în alta am început să mormăi acolo după ei. Eu afon sunt și acum, deci nu pot să cânt, dar ce era să fac? Trebuia să o scot și eu la capăt. Și bineînțeles, a durat cântarea aceea vreo 10 minute, pe larg, frumos așa, am mormăit și eu împreună cu ei, ei cântau superb și când s-a terminat cântarea, repede am ieșit din strană și m-am dus după colț cumva, tot în biserică, era un stâlp acolo și m-am făcut mic, cumva mi-am dat seama că m-am așezat unde nu trebuia.

Deconspirarea „intrusului”

Bun, s-a încheiat toată litia, asta era litia care venea în spate…așa, până am priceput și eu ce se întâmplă și după aia s-a dus iar în față. N-am mai îndrăznit să mă mai uit la străni, să mă mai duc la vreo strană. Chiar de se eliberează, când s-a dus în față și au intrat iar oamenii, deja eram cu musca pe căciulă. Și dă la un moment dat părintele care se ocupa cu toată organizarea în biserică, numit tipicar (care pune pe cine să citească, să cânte cutare), el îi cam știe pe toți. Și știa, cred că pusese pe altul să cânte și s-a trezit cu mine acolo și a venit să mă întrebe cine sunt eu, ce cântăreț mare? Că nu și-au mai dat ei seama, că fiind aia doi buni cântăreți, că am cântat sau nu am cântat.

Și vine și mă întreabă cică: „Părinte, de unde ești? (Pater, apo pou eisai?)”. Asta am priceput și eu că asta mă întreabă. Zic: „Schitul Lacu.” Zice: „Aha.” Adică a priceput, știa că la schitul Lacu suntem 2-3 abia apăruți, greacă nu știam, deci cam asta era situația. Și atunci s-a dus omul liniștit. A înțeles că am nimerit din greșeală pe acolo. Dar m-am simțit și eu mare cântăreț, ați văzut. Așa și în viața asta călugărească, uneori mai ai câte o peripeție din asta. 

Ce se poate întâmpla pe drumul către Kareia?

Ce să vă mai spun? Daca tot am intrat în cadrul ăsta, al lucrurilor frumoase de aici din Athos (mai cade zăpadă, sper să se mai vadă prin cameră, cade de sus din copaci). O dată, îmi amintesc, mergeam la Kareia, timp de cel puțin 10 ani în Athos totul s-a mers pe jos, când am venit eu. Orișiunde erau, 10 kilometri, 20, 50 de kilometri mergeam într-o zi, era ceva normal. Totdeauna îmi luam un rucsac în spate și porneam. Desculț, aveam o pereche de sandale, le puneam în rucsac ca să nu le rup că nu ne permiteam atunci să am a doua pereche și porneam desculț. 

Și aici cum e drumul (cei care au fost aici știu, numai pietricele) la început calci un pic, după un timp se călesc tălpile.  Se formase de parcă era talpa la sandale. Și mergeam spre Kareia o dată așa. Deci cam 5 ore spre Kareia, voiam să ajung undeva la mănăstirea Iviru. Desculț pe drum, trecusem încolo de Karakalou, deja mersesem, să spunem aproape 3 ore pe jos. Cu rucsacul în spate așa cum am spus și mergeam liniștit. Cu o metanie în mână, în lumea mea. Și văd că în timpul acela știu că mănăstirile mari atunci își cumpăraseră câte o mașină, un fel de jeep pentru că aici Athos-ul, cum are drumurile destul de rele, cei care știu, cunosc aici, vrei, nu vrei aici trebuie să ai mașină foarte înaltă și foarte rezistentă. Altfel, săptămânal trebuie să îi faci service.

„Oficialul”

Deci numai Mercedes, Toyota, Nissan, diferite mașini din astea rezistă aici, să fie foarte înalte de la sol pentru că sunt tot felul de bolovani, mai ales după ce plouă, ies pietrele, tot și lovesc mașina de sub. Și o fărâmi toată dacă nu ai mașină înaltă. Și mănăstirile își luaseră atunci toate câte un Mercedes înalt. Și era de la Karakalou care reprezenta într-o mănăstire, care era în conducerea Athos-ului și avea vrea două persoane în mașină așa, la cravată. Se vedea, cineva din cunoscuții mănăstirii, ceva mai mare, erau ceva.

Și veneau cu mașina. Eu mergeam liniștit în drumul meu. Opresc mașina, se uită la mine: „Pater, unde mergi?” Zic: „Până la Iviru.” Zice: „Nu vii în mașină?” Și cel chiar în dreapta care era acela la cravată, la costum, se vedea că era totuși un om într-o funcție, aristocrat ceva. Și a sărit repede jos și mi-a făcut loc să stau în față și s-a mutat în spate. „Pater, vă rugam, urcați.” „Dar de unde ești?” „De la schitul Lacu.”

Începusem eu, oarecum, să mai prind puțin de greacă. Se minunau, se uitau la mine. Eram desculț, iar dulama pe care o aveam era decolorată acum, avea câteva culori: cenușii, cu negru, cu alb, cu ce era ea de la soare, de la muncă și cusută în vreo 20 de locuri. Adică cârpită. Cam așa arăta, că atunci nu aveam altceva. Pentru ei, eram de parcă ieșisem din nu știu ce peșteră. Se minunau, se uitau la mine. Atunci nu exista ca acum tehnologie de fotografiat, dar nu știau ce să mai mă întrebe. Atât respect mi-au dat de mă minunam și eu, zic: „Ce mi s-a întâmplat?” 

La Mănăstirea Iviru

Și ei nu mergeau până la Iviru, mergeau undeva, la vreo 5 kilometri înainte de Iviru opreau. Dar m-au dus pe mine până la Iviru, m-au lăsat acolo, au întors mașina, frumos, le-am mulțumit și eu și au plecat așa tot uitându-se în urmă și cu respect. Și am zis: „Uite cum rânduiește Maica Domnului.” Să fii băgat în seamă fără să vrei. Nu căutam niciodată mașină atunci. Chiar de trecea foarte rar o mașină, nu făceam semn, nu nimic, eu îmi vedeam de drumul meu datorită că îmi plăcea să merg pe jos. V-am zis, și 50 de kilometri mergeam. 

„Marșul morții”

Și hai dacă tot am intrat, să vă povestesc mai după aceea, un lucru, dacă e vorba de zăpadă acum. O dată eram la schitul Prodromu împreună cu un părinte. Chiar fratele meu care și el e călugăr, undeva la o chilie aici, la Sfântul Artemie, la Schitul Lacu. Și am zis că: „Hai să plecăm peste munte.” Se trecea pe la poalele Athonului și și cobora partea aia la Sfânta Ana că să ajungem la Sfântul Pavel. La schit, la Prodromu, nu era zăpadă deloc și am zis noi: „Hai, doar nu o fi zăpadă acum, dacă nu e aici să sperăm că nu e nici în sus!” Eu eram într-un fel de adidași, cam așa ceva, el la fel și am pornit. Am pornit undeva, este o zonă, Krionero, când am ajuns acolo: zăpadă. Zăpadă până la genunchi, zăpadă până la brâu, cam așa era zăpadă.

Se menținea până la brâu. Și era și moale, te afundai în ea. Și am început noi să înotam. Și dă-i. Acum nu mai mergea nici înapoi, nici înainte.  Eu eram mai rezistent atunci. Fratele meu era un pic mai…nu avea atâta rezistență. Și la un moment dat zice: „Nu mai pot.” Atunci m-am pus eu în față, l-am apucat de centură și îl trăgeam și înotam prin zăpadă. Și așa am reușit, cel puțin vreo 2-3 kilometri, prin zăpadă din aia, să trecem până a început să scadă zăpada în partea cealaltă. Deci trăgându-l și înotând prin zăpadă. Și am reușit, am trecut în partea cealaltă.  După aia, la vale, cu toată viteza, numai nu alergam, că eram înghețați complet, de la mijloc în jos era gheață, tot. Hainele, puteai să le rupi, erau înghețate tot.

…dar a fost frumos!

Bineînțeles și adidași, erau gheață tot. Când am ajuns la Sfântul Pavel ne-am dus direct în bucătărie. Deci când am scos, erau bucăți de gheață pe picior, totul așa, eram înghețați de la mijloc în jos. Dar a fost frumos. Mie dintotdeauna mi-a plăcut zăpadă. Poate de asta a și îngăduit Maica Domnului să înot prin zăpadă, să mă bucur de zăpadă. 

Da, dragii mei. Vedeți, v-am spus câteva lucruri ca să vă bucurați și voi de frumusețile Athos-ului, de gradina Maicii Domnului, de zăpadă și de toată binecuvântarea Maicii Domnului. Uitați: parcă e o faină din aia îmbelșugată. Uitați-vă ce frumos e. Și știți cum e acum roată? Cade permanent din copaci din cauză că a ieșit soarele, s-a încălzit și zăpada ca o faină așa cernută de Dumnezeu, cumva ca un belșug peste pământ. 

Să ne bucurăm, să îi mulțumim lui Dumnezeu și Maicii Domnului pentru toate. Atâta frumusețe, atâta bucurie avem permanent. Ce să mai spunem? Permanent: Slavă Ție, Doamne! Mulțumesc, Măicuță, pentru tot ce ne-ai dat și ne dai și ai grijă de noi. 

Să vă rugați mult la Maica Domnului că nu o să vă lase. Cu toată nebunia lumii. C-o fi, că n-o fi, vedem anunțuri de războaie, de așa. Dumnezeu e la cârmă. Iar Maica Domnului prin mijlocirile Ei poate schimba totul.

Da, dragii mei. Să ne ajute Maica Domnului și să ne bucure permanent. Doamne, ajută!

Pentru cei care nu aveți zăpadă, uitați-vă: frumusețe. Un pic cam rece, dar e frumoasă!

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!