Greșeli în relațiile sentimentale – p. Gheorghe Shinas

Relațiile sentimentale între tineri sunt o problemă majoră astăzi, aceștia fiind rupți de tradiția Bisericii. Mulți cred că „tradiția Bisericii” este o limbă de lemn închisă în anumite subiecte și evitând altele. Nu este însă așa. Ascultați pe părintele Gheorghe Shinas care dovedește contrarul. Biserica este centrul terapeutic pentru toate bolile personalității umane.

Vizionare plăcută! (transcriptul și podcastul îl aveți după clip)

Powered by RedCircle

Cea mai mare problemă care există în viața de familie, dar, în general, în societatea noastră și înainte de căsătorie, căci acesta e cauza căsătoriilor nereușite: egoismul nostru.

Înainte făceau câte zece copii și nu aveau timp să-l alinte pe Georgel – pe mezin, și să facă din el un prințisor, care simte că toată lumea îi e datoare. Că are numai drepturi, și nu îndatori, că toate trebuie să-i vină așa cum ar vrea în viață.

Cei zece copilași știau că trebuie să împartă o bucată de pâine și, că mai există și alți oameni lângă ei. Iar acest lucru era un mod de educație prin sine însuși.

Noi ne-am crescut copiii cu un fals sentiment de autonomie. I-am închis în egoismul lor, iar ei nu pot împărtăși nimic cu ceilalți.

Probleme serioase de cuplu

Astăzi tinerii fac sex, nu fac dragoste. Avem probleme serioase de cuplu.

Vă îndrept direct spre această direcție, care îi preocupă pe tineri. Îți spun că se plictisesc repede. De ce? N-au învățat să împartălucruri cu celălalt.

Dacă actul erotic este un schimb de mădulare trupești și a astfel de situații, e ceva pe care poți cu ușurință să-l depreciezi și să treci peste el. Însă, dacă există dăruire, împărtășire profundă -aceasta e predica Bisericii, să nu credeți că Biserica pune interdicții pentru că îi place. Interzice relațiile din afara căsătoriei, și toate cele pe care le auziți și pe care tinerii le interpretează cu mânie: „Ne pun interdicții? De ce se bagă preoții în viața noastră intimă?”

De ce face Biserica acest lucru? Ca să se lămurească câtă dăruire lăuntrică există cu exactitate.

Ați înțeles? Să nu luăm decizii doar din instinct și în mod inconștient, ca se ne acoperim o nevoie. În esență, ne facem servicii unii altora; fie cu cu un singur partener, fie cu mai mulți.

Biserica vrea ca dragostea să fie dragoste. Ce înseamnă aceasta? Eu să trăiesc pentru celălalt, iar celălalt să trăiască pentru mine. Acest lucru nu se poate face, nici cu mai mulți parteneri, nici cu multe relații, în stânga și-n dreapta, înainte de căsătorie, care-i conduc pe tineri – băieți și fete – să spună: „Toate femeile sunt … ” Nu o vom spune. Iar femeile să zică: „Pe toți bărbații îi interesează doar … ” N-o voi spune. Așa?

Aceste concluzii nu au fost trase din cadrul căsătoriilor și conviețuirilor dintre oameni care se îndrăgostesc așa cum vor sfinții Bisericii. Acestea au ieșit din realitatea curentă. Nu trebuie să ne problematizeze acest lucru?

Ce spune Sfântul Ioan Hrisostom?

Știți ce spune Sfântul Ioan Hrisostom? Care era monah, patriarh al Constantinopolului, un ascet … și nu cunoscuse femeie.

Spune bărbatului: „Să mergi acasă și să-ți lauzi femeia pentru orice lucru. Și pentru darurile pe care le are, dar și pentru cele inexistente.”

Laudă în scop pedagogic. Spune: „Să o iei cu binișorul.” De ce? Pentru că știe structura sufletească a femeii. Are nevoie de o vorbă bună. Nu-i poți vorbi cum o faci cu colegul sau prietenul tău la serviciu. Trebuie să ai grijă de ea. Are o sensibilitate deosebită. Putem să avem astăzi lucruri unisex, dar există ceva deosebit în ADN-ul femeii.

Iar femeii îi spune: „Să nu-ți pui hainele tale bune, parfumul și cerceii frumoși când mergi la piață, ca să te vadă bărbatul străin. Le vei purta când îți vei aștepta bărbatul tău, și-l vei întâmpina cu multă dragoste și tandrețe.”

Aceste cuvinte vi se par lipsite de dragoste? Vi se pare o ofertă a unei vieți fără dragoste? Nu cred. Și astfel de exemple avem cu nemiluita.

Nu ne cunoaștem Tradiția noastră, nici ce spune Biserica, aruncăm aceste cuvinte să ne asemănăm cu exemplele rele de la Hollywood. Asta reproducem.

Nedumeririle tinerilor

– Un copil de 18, 19, 20 de ani, băiat sau fată, în clipa în care un preot îi spune că este interzisă relația în afara căsătoriei, nu-și vor pune întrebarea: „Ok, cu prima pe care o voi cunoaște, voi trăi toată viața?”.

Firește că i se va naște această nedumerire. De altfel, toți am trecut prin asta. Și eu am avut la vârsta de 18 ani aceleași neliniști. Nu te uita că am îmbătrânit acum!

Așadar…

Știți că această neliniște e prilejul de a cunoaște ceva pe care nu-l cunoști. Biserica n-o să-ți spună: „Nu te îndrăgosti!”

– Dacă te îndrăgostești de omul nepotrivit?

– Dragostea nu e ceva univoc și unilateral. Trebuie să existe de ambele părți. Altfel nu e dragoste. Este o proiecție a ego-ului meu.  Oricum ar fi. Fie sub forma dorinței, fie sub forma unor sentimente dintr-o singură parte, care fac persoana să sufere, ptr. că sentimentelor trebuie să li se răspundă. Trebuie să existe un dialog sentimental, nu se poate să existe dragoste doar dintr-o parte.

Ce face Biserica?

Biserica te pune într-un proces: să-l cunoști pe celălalt, dar să faci puțină răbdare. Să-l cunoști bine, nu aparent. Asta e în esență.

– În esență, vă referiți la faptul că relațiile sentimentale premaritale nu interzic relațiile cu ceilalți oameni…

– Firește că-l vei cunoaște, că va exista și o anumită tandrețe, oameni suntem, nu suntem de piatră. În regulă?

Însă, pe de altă parte, cuvântul „împlinire”, de ce se numește așa? Pentru că se împlinește  comunicarea trupească? Nu! Clar că se subînțelege o unire psihosomatică. Așadar, trebuie să vină intenția trupului – așa se petrece cu toate acțiunile noastre -, ca rezultat al lucrării interioare.

Mai întâi, creierul dă comandă piciorului să se miște, iar apoi piciorul face acea mișcare. Deci, nu putem să le facem anapoda, și să vrem să avem rezultate bune.

Ne cunoaștem, mergem mai întâi în pat, iar apoi începem să ne cunoaștem și să ne descoperim reciproc. Și ce s-a întâmplat? Pentru că ne-am făcut treaba – s-o spunem pe nume – fie bărbați ori femei … 1, 2, 3, apoi căutăm altceva.

Și ce lăsăm în urmă? Răni! Credem că doar celorlalți, dar și noi suntem răniți. Pentru că această situație ne traumatizează – nu neapărat în relație cu persoana în cauză, sub forma sentimentelor de învinovățire. Nu!

Ne traumatizează modul în care relaționăm. Ne face neputincioși de a împărtăși ceva. Ne lăudăm că ne-am îndrăgostit și că suntem în extaz de atâta iubire dar nu s-a întâmplat nimic din toate astea. Dovadă e faptul că dragostea se schimbă de la o clipă la alta:

„Nu vreau să te mai văd, te blochez pe Facebook”, toate cele știute.

Rezolvarea problemelor în căsătorie

– Ce se întâmplă dacă există această situație în căsătorie?

– Când apare o problemă în căsătorie, există două căi. Mai degrabă, există un singur drum, dar o voi spune cam așa.

Prima cale este a răbdării și a străduinței. Întotdeauna se vindecă multe lucruri în acest fel: dacă facem puțină răbdare și ne străduim cu smerenie, fără a ne lăsa egoismul slobod.

Există și o cale mai departe – aș numi-o celălalt mod -, însă, în esență, e atunci când am încercat prima cale și nu am ajuns la niciun rezultat. Atunci vei spune ce poți suporta și ce nu.

În acel caz, cred că nu există duhovnic, care să fie intransigent și să spună: „Stai cu de-a sila să rabzi martiriul”, dacă e vorba de un comportament urât: bătăi, înșelări, alte lucruri…

Biserica nu acționează fără discernământ. Biserica are canoanele sale. Vrea o căsătorie de nedezlegat, niciodată nu a vrut divorțurile. Sunt nedorite, însă vedem, din practică, că au fost acceptate, și căsătoria a doua, și cea de-a treia.

De ce? Pentru că înțelegem că, din nefericire, ne căsătorim având o concepție greșită despre căsătorie. Suntem confuzi, lucrurile din jur par a fi haotice și nu izbândim.

Acolo vedem cât rezistă fiecare om. Unul poate să rabde și să-și ridice crucea grea. Și acesta este îndreptățit. Poate să nu aibă un răspuns imediat la osteneala lui, la răbdarea lui, însă vedem că în timp câștigă. Îl câștigă și pe celălalt, și pe copii, și o familie așezată, pașnică. În final, dă și un exemplu de luptă duhovnicească celor de după ei. Dar dacă nu poate răbda, există calea divorțului.

Un partener are credință, celălalt nu

Fiecare om este deosebit, nu există șabloane, ca să-i punem pe toți în același calup. Ceea ce spunem acum țin de spovedanie.

– Vorbind de o altă categorie de oameni, de un cuplu care are o relație foarte bună, și cu copiii lor, și cu cei din jur, unul e credincios, celălalt nu. Ce facem în această situație?

– Sfântul Apostol Pavel a rezolvat această problemă atunci când se adresa creștinilor din primul secol, ce se aflau într-un mediu necreștin. Primii creștini trăiau într-un mediu idololatru.

Le spunea să nu se despartă de bărbatul/femeia care nu erau creștini. În general, bărbatul era, pentru că el deținea și supremația datorită situației social. Necreștinul era păgânul, închinătorul la idoli.

Le spunea creștinelor să nu se despartă, ci, prin dragostea, smerenia și credința lor, să-l sfințească și pe acela.

E ceea ce spune: dacă pe un drum cineva  aleargă mult mai repede, iar celălalt rămâne în urmă, dragostea îl obligă și pe cel care a rămas în urmă să se străduiască puțin, și pe cel ce aleargă să încetinească, ca să meargă alături. E nevoie de această dispoziție: de a fi alături.

Știți, chiar dacă eu cred că sunt foarte credincios, iar femeia mea nu crede – cum s-ar spune, nu cumva sunt uneori foarte egoist și cred că sunt credincios? Și, în final, nu sunt!

Cum se comportă dragostea?

Pentru că dragostea cum s-ar comporta? O spune în Epistola către Corinteni Sfântul Apostol Pavel: „Toate le suferă”, toate le acoperă, toate le rabdă; dragostea niciodată nu cade, dragostea niciodată nu dispare.

Așadar, nu poți spune: „Eu sunt credincios, soția mea, sau soțul meu – în funcție de situație -, nu e credincioasă și nu mă urmează, prin urmare, mă despart. Vom face răbdare, vom da multe ocazii celuilalt. De ce să ne despărțim? Nu ne vom despărți! O vom câștiga și pe ea.

– Copiii ce exemplu vor lua? Al celui credincios? Sau al celui necredincios?

– De ce spuneți asta? Trăim într-o epocă în care se dorește alegerea liberă a copiilor.

Unii părinți nu vor să-și boteze copiii de mici. E, copiii vor alege în mod liber.

Întotdeauna binele se deosebește. Dacă credinciosul crede cu adevărat cu fapta, nu cu cuvântul, se distinge precum soarele pe cer. N-ai cum să vezi soarele cu energia lui, cu căldura și razele lui. Este pretutindeni prezent.

La fel se întâmplă și cu cel credincios, dacă este cu adevărat credincios. Vă spun că de multe ori avem o falsă impresie despre noi înșine. Nu doar cei credincioși, ci și cei necredincioși.

Când se uită cineva în oglindă, crede că e cel mai frumos dintre toți. Poate să nu fie deloc frumos. Așa e vremea în care trăim, vrem să avem un idol căruia să i ne închinăm.

Ce îl face pe cineva să fie un bun credincios?

– Ce îl face pe cineva un bun credincios? Se poate măsura credința?

– Nu există o măsurătoare a credinței, aceasta se vede după roade. Se spune că o credință fără fapte este moartă. Dacă eu mă rog, postesc, fac fapte bune, și inima mea e învârtoșată, înseamnă că nu le fac bine. Înseamnă că încerc să fiu credincios, dar ceva nu-mi reușește.

Dacă inima mea se transformă și îmbrățișează toată lumea, – așa cum era și inima Sfântului Paisie, el spunea: „Vreau să-mi fac inima bucățele, ca s-o împart la toată lumea.” Și simțea acest lucru.

Atunci când omul are astfel de rezultate, atunci se vădește credința sa.

Acuma, că zic despre mine și mă uit la celălalt zicând că nu e credincios: „Mmm, știu eu cine ești tu!” Și încep să-l judec pe la spate… Nu are sens. Asta nu e credință. Poate că mă străduiesc, nu sunt în afara căii, însă dau greș.

Să dăm, așadar, un criteriu la cum se măsoară credința: este modul în care omul își înmoaie inima și pune gândul bun pentru toți, privindu-i cu dragoste, cu îngăduință și înțelegere. Când spunem că îi vede pe toți, așa trebuie să fie!

„Toleranță” și toleranță

Pentru că trăim într-o societate care tinde să prefere – nu dragostea, bineînțeles -, ci toleranța și permisivitatea față de anumite categorii de oameni. Dar nu are niciun fel de toleranță față de alte categorii de oameni.

Cel care iubește și este credincios are dragoste și îngăduință și față de cel păcătos, și față de cel curvar, homosexual, străin, și față de grec, și față de cel naționalist, și față de neo-nazist, chiar dacă lucrul acesta e smintitor. Hristos se răstignește pentru toți!

Dinadins am folosit cuvântul neo-nazist,nu mă interpretați greșit, nu sunt! Însă o spun intenționat, pentru că avem astăzi o dispoziție extrem de fățarnică și cu spirit critic, și cei credincioși, și cei necredincioși. Întotdeauna punem pe altul la punct și-l arătăm cu degetul. Asta nu e dragoste!

Dragostea evanghelică se revarsă asupra tuturor oamenilor: și pentru cel mai neobișnuit om, și pentru domnul cel mai cumsecade, care vine la biserică cu costum, bine îmbrăcat și face pe fariseul în biserică. Și pe el îl iubesc. Și vreau să-l ajut, să se schimbe …

Și pe celălalt îl iubesc, care se apropie cu felul său propriu. Așa trebuie să fie credinciosul. Așa erau sfinții Bisericii.

Sfântul Nonos

Să vă dau un exemplu? Sau vă iau din timp?

– Nu! Spuneți!

– În părțile Asiei Mici era un episcop, pe care-l chema Nonos, (în limba greacă cu dublu „n” la final). S-a făcut acolo o procesiune și iese în aceeași clipă o desfrânată foarte faimoasă a acelui oraș. Atunci existau și niște bărbați foarte puternici care o duceau pe sus, pe bogata desfrânată, într-un fel de lectică.

Ea purta hainele ei strălucitoare, era parfumată, provocator îmbrăcată și se plimba prin oraș.

Cei mai mulți creștini care se aflau la procesiune o judecau: „Ce face femeia asta necredincioasă?”

Episcopul, care era om sfânt, a început să plângă. Și toți credeau că a început să plângă pentru că a fost afectat de acea vedere.

Unul dintre clerici l-a întrebat: „De ce plângi, vlădică?”

„Plâng pentru că o văd pe această femeie care, ca să placă admiratorilor ei, se îngrijește atât de mult, s-a înfrumusețat atât de mult cu hainele ei frumoase, cu parfumurile ei înmiresmate, cu cel mai reușit machiaj…

Oare noi facem atât de multe pentru Cel pe Care zicem că-L iubim? Pentru Hristos, pe Care spunem că-L iubim, facem totul ca să-L câștigăm?”

Și aceste cuvinte au ajuns la urechile desfrânatei, care a vrut apoi să se boteze schimbându-și viața și este sfântă a Bisericii.

Aceasta este dragostea! Dragostea îi câștigă pe toți, dar să fie o astfel de dragoste autentică!

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!