Dragostea duhovnicească și credința în Dumnezeu – părintele Pimen Vlad

Vizionați un cuvânt al părintelui Pimen Vlad în care acesta descrie pe baza exemplelor din mănăstirile din Sfântul Munte și din Grecia ce este dragostea duhovnicească. De asemenea, părintele face o minunată expunere a ce înseamnă a se lăsa cineva în voia lui Dumnezeu, a avea credință.

Vizionare plăcută! (podcastul e după video)

Powered by RedCircle

De multe ori mă gândesc la ce spune în Sfânta Evanghelie Mântuitorul, dacă vreți să fiți… prin aceasta veți cunoaște că sunteți ucenici ai mei dacă veți avea dragoste între voi. Deci prin asta se cunoaște dacă îl urmăm sau nu pe Hristos. dacă avem dragoste între noi. Pentru că vedem iarăși acolo unde spune…încerc să vorbesc  un pic despre dragoste pentru că astăzi se prăznuiește Apostolul Dragostei, Sfântul Ioan.

Și vedem că și în alte locuri în Sfânta Scriptură spune așa: ”Și acum rămân acestea trei: nădejdea, credința și dragostea, iar mai presus de toate este dragostea.” Deci dragostea e mai presus de toate. Deci, cum se spune, omul care are dragoste are totul. Pentru că dragostea, cum spune acolo, nu caută ale sale, dragostea nu pizmuiește, nu se mândrește, dragostea le rabdă pe toate. De aceea, să încercăm să dobândim virtutea asta, că asta le cuprinde pe toate.

Dacă ai dragoste, ai și smerenie, ai și ascultare, ai și milă, ai tot ce trebuie. Pentru că tot iarăși la Sfânta Scriptură spune că milă voiesc iar nu jertfă. De multe ori poate ni se pare că nevoința pe care o facem sau așa, că ne mântuiește. Dar dacă nu avem milă nu avem nimic, deci nu nevoința în sine ne mântuiește, pentru că Dumnezeu  nu are nevoie de ea. Aia e bună pentru înfrânarea trupului. Dar sunt doar frunzele din copac. noi întotdeauna la ceea ce facem sa ne uităm, avem roade. Pot să fie copacii cât de frumoși, un nuc, un cireș, un măr, dacă face doar frunze de la un timp se taie. Toți așteptăm roade de la ei. Așa și Dumnezeu de la noi, așteaptă roade. Și atunci nevoința noastră e bună dacă aduce roade.

Și roadele, își dă seama fiecare dacă se cercetează în fiecare seară „un pic pe ziua aceea să vadă ce a făcut, ce roade a adus. Și când spun roade… adică cum a trecut el ziua aceea. Deci, s-a mâniat în ziua aceea, a cârtit, i-a văzut mai răi pe ceilalți, nu s-a rugat, adică cumva, adică starea sufletească a fost în jos, nu în sus, și atunci ne dăm seama că roadele nu sunt. Dacă au depășit lucrurile rele pe cele bune. și de asta să încercăm tot timpul cât se poate cel mai mult, eu așa le spun la mulți, fermoar la gură. la femeile din lume le mai spuneam așa, care mi se plângeau de problemele pe care le au așa, zic, apă în gură.

Când vezi că a intrat soțul pe ușă, ai cana de apă alături, o iei, iei o gură de apă și o ții în gură cât de mult poți. Dacă poți un sfert de oră, un sfert de oră, dacă poți, mai mult. Și în felul ăsta am primit multe răspunsuri după aceea că li s-au rezolvat toate problemele în casă. Deci, multe porneau că nu aveau fermoar la gură. Adică, ceva, a întârziat soțul sau ceva, imediat, unde ai venit acum așa?.. Având apă în gură nu mai putea spune nimic. Ăla se așeza, se linișteau apele, cum se spune. La fel și în mănăstire, deci aici nu e nevoie de apă în gură, aici e nevoie să stăpânim noi gura. Adică nu e nevoie că trebuie să punem lanț de tras în gură. Deci să reușim noi să o stăpânim că  prin asta câștigăm foarte mult. 

Că de multe ori chiar de te superi, ți-a zis altă maică ceva, dacă ai puterea să taci atunci se depășește pentru că nu mai alimentezi. E exact ca un foc pe care nu mai pui benzină pe el. Oricât te-ar acuza pe nedrept ceva, dacă știi să taci atunci se depășește foarte ușor. De asta mai ales la noi în mănăstire tăcerea e de bază. Pentru că prin vorbă, și după cum spun și la Sfinții Părinți, zice, tăcerea e de aur, vorbirea cuvântului lui Dumnezeu de argint iar restul deșertăciune. Adică celelalte fac parte din viața asta așa de zi cu zi pe care o au și mirenii în lume și toți. Dar pentru noi de bază e tăcerea. Și, bineînțeles, dacă tăcem să nu tăcem degeaba.

Să ne mai și rugăm. Că dacă tăcem și iarăși vorbim în mintea noastră începând de la un capăt la altul al mănăstirii cu toate problemele, iar nu e bine. Deci, să încercăm să ne adâncim mai mult în interiorul nostru. Să avem contactul cu ceilalalți, cum sunteți aici, una cu alta, să fie cu respect și cu dragoste. Dacă te-ai întâlnit cu o maică, cu dragoste, cu un zâmbet așa schițat, să-i ceri binecuvântare sau îi răspunzi, adică să existe lucru ăsta, să depunem un efort, un efort cum fac sportivii, ca să ajungă la o țintă undeva, zi de zi deci fac antrenament, două ore, trei ore, patru ore pe zi, deci doar pentru ceva o diplomă acolo, o medalie, deci se luptă în felul ăsta. Deci și la noi în felul ăsta trebuie să luptăm cu noi înșine.

Vedem de multe ori, a rămas o vorbă așa în lume, că zâmbetul englezesc, ăla de fațadă, cum se zice, schițat. Deci la noi să nu ajungem doar la așa ceva, adică să trăim lucrul ăla când i-ai spus iartă-mă la o maică să simți înăuntru lucrul ăsta, adică să spui din toată inima. Sau de multe ori, că iar revin tot de la Sfinții Părinți, că n-am eu de unde să spun de la mine, cum priveau ei când li se adresa altcineva, altă persoană, o maică, un călugăr din  apropiere, să zicem îi vorbea urât, îi vorbea mai ridicat, acuza de ceva, întotdeauna căuta în minte să pună că Dumnezeu i-a poruncit să-mi spună asta, sa-mi facă asta, pentru că am de îndreptat ceva.

Deci niciodată nu privea că persoana aia mi-a făcut, nu, Dumnezeu i-a poruncit sa-mi facă asta, trebuie să văd ce am de îndreptat în viața mea. Și atunci, dacă încercăm în felul ăsta, întotdeauna vedem, adică găsim vina la noi, nu la ceilalți, că ne-au ocărât, că ne-au spus nu știu ce, totdeauna găsim dacă ne cercetăm în interiorul nostru, o să găsim că undeva am greșit cu ceva. Și atunci nu mai putem fi supărați sau așa pe ceilalți din jur din cauză că ne dăm seama că de la noi a pornit. Dar asta cere o atenție, o atenție cum am zis, adică nu repede răspundem la orice provocare. Încercăm un pic să lăsăm pe Dumnezeu și așa, ca în mănăstire, na, poate la noi e un pic diferit acolo cum este,  dar înafară de… cel mai de bază lucru în mănăstire, toată lumea la Sfânta Liturghie.

Asta să nu lipsească niciodată, înafară de cele care chiar… sunt anumite lucruri necesită numaidecât să lipsești, dar în rest, încercați lucrul ăsta. Încercați lucrul ăsta și voi așa, și chiar Maica Stareță să încerce să găsească în așa fel treburile ca să fie cât mai mult. Pentru că la Sfânta Liturghie coboară cerul pe pământ. E atâta har acolo de nu dăm seama. Chiar de mai ești obosită, mai ești nu știu cum, mai stai acolo mai moțăi sau ceva, nu reușești să fie mintea cum trebuie, dar e harul care coboară peste noi la Sfânta Liturghie și te hrănește dacă trăiești cu adevărat Sfânta Liturghie, te hrănește pentru toată ziua. Simți înăuntrul tău o putere, după aia te mai rogi cum poți, dar e harul cu care ne pornim ziua cu așa ceva. Deci nu ne dăm seama câtă putere are Sfânta Liturghie.

Și după aceea e bine, zic eu o părere, nu știu, uneori se zice că e bine ca să se ostenească trupul cât de mult. Dar pentru că oamenii nu mai sunt atât de rezistenți ca înainte…îmi spunea din Bătrânii vechi, la noi, la Schitul Lacu acolo, zice, chiar din Sfântul Pavel, era un Părinte economul care are acum aproape 90 de ani așa, și spunea, zice, măi, zice, dar voi nu mai sunteți ca ceilalți înainte. Zic, cum? Ăia nu aveau foc în biserică iarna. Zice, aveau niște… în picioare, cum erau de alea, nu opinci, altceva, de pănură, de aceia până sus, blindați bine și bine, zice, erau și, zice, seara înainte de priveghere beau toți câte un pahar de vin și după aia se duceau la priveghere și cântau toată noaptea, adică erau oamenii rezistenți și nu exista căldură.

Noi acum cu foc, cu toate și tot tremurăm și dor oasele și toate, deci nu mai avem rezistența aceea. Erau oamenii mult mai căliți, mult mai rezistenți și de asta acum noi nu putem face nici nevoința lor, că puteau să reziste și să nu mănânce, puteau să stea în frig, deci nu mai rezistăm la lucrul ăsta. Rezistau în peșteri, acum nu mai rezistă nimeni. Deci sunt oamenii mult mai slabi. Și în același timp nu sunt mai rezistenți nici la muncă cum făceau înainte. Păi spunea un Părinte, zice, era un Părinte, se ducea la Morfono de acolo e o distanță de câțiva kilometri și venea la deal, zice, cu patru saci, doi pe un umăr și doi pe un umăr căra la deal.

Cine mai poate acum? Eu am cărat și eu la prima chilie câte un sac pe umăr, aveam două sute de metri de urcat, Când ajungeam sus așa făceau picioarele, deci era…deci, nu mai avem rezistența aceea, deci am văzut așa din experiență, cum se spune. Și de asta e bine de reglat și în mănăstire muncile în măsura în care se poate. Să nu se ajungă la o vârstă să nu mai poți să faci nimic. Adică asta trebuie văzut, măi, cât ne trebuie în mănăstire de mâncare? Bun, facem treburile astea, dar reglăm un pic, adică munca să fie limitată. Nu doar adică să spunem, măi, muncim pentru că îi bună munca. Dar trebuie să ne uităm și la folosul ei.

Eu la mine le spuneam și la Părinți, zic, cred că avem chilia cea mai lejeră, cu munca cea mai puțină, dar în același timp trăim cel mai bine. Adică, Maica Domnului ne aduce tot ce ne trebuie, nu lipsește nimic. Dar am făcut un program în așa fel, avem și orele deci, de muncă pe care le facem în jurul casei, dar avem și orele de odihnă după Sfânta Liturghie un pic de odihnă, după aceea avem iarăși un pic de muncă și avem și două ore în timpul zilei pe care noi le-am pus pentru la chilie. Fiecare citește, mai stă, se roagă, se odihnește, adică cumva atunci închidem și contactul cu oamenii din exterior.  Retrași la chilie, sunt două ore înainte de vecernie în care nu iese nimeni.

Și atunci este timpul ăsta, cum se zice, să te aduni un pic, să te odihnești dacă ai nevoie, pentru că unii sunt mai slabi. Uite, de exemplu, eu, la mine, eu dacă nu dorm în 24 de ore șapte ore, nu sunt bun de nimic toată ziua. Deci nu îmi duce organismul mai mult. Mai am și cu inima, cu așa, deci e o limită în care organismul poate să ducă până la un punct. Și dacă cedezi lucrul ăsta, îmi spunea cineva tot într-o mănăstire de maici aici în țară, la un moment dat erau niște lucruri care nu mergeau chiar bine. Și discutând, mi-a spus că jumătate din maici- bolnave, deci erau numai prin spital. Se muncea atât de mult încât deja ajunseseră jumătate de maici erau bolnave.

Deci, nu mai rezistau trupește, deci nu trebuie să ajungem acolo să te duci la chilie, tu în loc să te rogi, să stai să nu știi ce să mai iei medicamente ca să te poți odihni. Nu trebuie să ajungem acolo, trebuie o foarte mare dreaptă socoteală în privința asta, pentru că suntem mult mai slabi. Deci, duhovnicește am putea să ajungem să fim tari, dar trupește nu mai suntem la fel. Pentru că harul lui Dumnezeu e același și ne dă puterea asta sufletească să zicem, să ne rugăm, să avem stare bună sufletească, să iertăm, să avem dragoste, dar trupește luat ca rezistență, nu mai avem aceeași rezistență. Și să nu ajungem acolo la neputință. De asta, asta cum știți, deci Maica Stareță, econoama, celelalte maici, trebuie să căutați să aveți un echilibru în asta, întotdeauna limitat.

Pentru că întotdeauna Maica Domnului rânduiește, adică nu spune, domnule, dacă nu muncim atâta, nu o să avem ce mânca. Niciodată asta nu trebuie să existe în mănăstire. Că înseamnă că noi nu ne punem încrederea în Dumnezeu și în Maica Domnului, ne-o punem în munca noastră și în materia care ar trebui să ni se pară că îi bună pentru noi. Deci asta e bine pentru că avem și cuvântul ăla tot la Sfânta Evanghelie care spune:” Căutați mai întâi împărăția cerurilor și celelalte se vor adăuga vouă”. Deci alea vin de la sine. Eu pot sa zic, adică o accentuez asta, că noi am trăit-o foarte mult asta. Adică pur și simplu nu ne-a interesat nimic din celelalte și venea de ne minunam noi. Beciul plin, dădeam la alții și tot veneau lucrurile fără să…pur și simplu nu ne interesa.

Veneau numai oamenii le descărcau acolo, fără să le cerem, fără așa. Deci vedeam cum lucra Maica Domnului. Și chiar odată, stam și mă gândeam, eram la o priveghere în bisericuța noastră, și la litie, când binecuvânta preotul acolo, când spune rodul, acolo, al grâului, al vinului și al untdelemnului. Și mintea mi s-a dus că noi avem beciul sub biserică. Și mi s-a dus la astea trei lucruri. Și m-am gândit, măi, avem un raft până sus numai de uleiuiri, colo butoaiele cu făină, colo grâu, adică toate, adică ce spunea acolo, vinul la fel, toate erau pline astea. Zic uite, binecuvântarea e a preotului, astea, și era în beci, adică, pe un an de zile din belșug acolo. Deci mă uitam, mă gândeam așa, cum le rânduia Maica Domnului, fără griji multe, fără asta.

De asta noi să încercăm cum spunea și Cuviosul Paisie Aghioritul să simplificăm lucrurile. De multe ori noi zicem că am nevoie de lucrul ăla că mă ajută, dar lucrul ăla zice, cere-l. El punea la timpul acela, cum era, zice, a, mai am nevoie de o mașină că  mă ajută mașina aia. Dar mașina aia o să ceară reparații, o să ceară, cum se zice motorină, o să ceară să plătești asigurare, cutare…Deci ai nevoie de niște bani pentru care trebuie să găsești altă cale să faci banii aceia. Și de fapt, zice, orice ușurătate e o greutate, spunea el. Adică de multe ori, căutăm să ne îmbunătățim anumite lucruri care cer alte lucruri și de acolo griji, griji peste măsură. Și ajungem la un moment dat că nu mai facem față.

Deci astea trebuie să încercăm noi în așa fel să fie limitate, limita necesară, dar să nu depășească limita aceea. Și la fel și în cadrul muncii și în toate. Și alt lucru în mănăstire…eu acum spun așa pentru că am umblat un pic prin țară. Și umblând am văzut, chiar m-au mai rugat pe la alte mănăstiri să mai stau de vorbă, să mai așa…și chiar am mai vorbit. Încă un lucru, deci, ce am văzut la greci și ce am văzut aici, deci nu ca și comparație, că și la greci au și ei săracii ale lor probleme, dar anumite mănăstiri. Și mă uitam oleacă cercetam să vedem de ce e locul ăla atât de frumos acolo, ce se întâmplă acolo, ce găseam? Dragostea foarte mare între stareță și maici.

Deveneau una, adică atâta se ocroteau una pe alta, dacă Stareța ceva… repede maicile pe lângă ea, nu știau, o doare pe Stareță, să o ocrotească, Stareța la fel. Dacă era ceva, imediat, adică se ducea ea, făcea de toate, adică se implica total, exista o legătură de asta foarte mare. Deci asta contează foarte mult în mănăstire, Stareța să fie mamă, să iubească pe maici ca o mamă, iar maicile, deci, să o iubească ele ca și fiice, așa, să aibă încredere în ea. Dar astea, pentru că la noi în țară un pic gândirea e altfel, astea trebuie câștigate și din partea unora și din partea celorlalte.

Deci, să ne fie clar, adică lucrul ăsta, maicile trebuie să își dea silința să se apropie de Stareță, adică cât pot ele să-și depășească anumite lucruri, că multe sunt mai vechi în mănăstire și o să zică, măi, cum mă duc eu să îi spun la Stareță, ea e abia pusă Stareță, e mai nouă, să îi spun eu lucrurile astea, nu pot să depășească anumite lucruri. Stareța la rândul ei trebuie să facă alt lucru: trebuie să se lupte să aibă dragoste și să ofere încredere. Știți ce înseamnă asta? Înseamnă că atunci când vine o maică și îi spune ceva să fie ca la duhovnic.

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!