Moartea: Nostalgia părintelui Iosif Vatopedinul – IPS Athanasie de Limassol

Ascultați pe IPS Athanasie de Limassol care cu mult umor și totodată cu multă cuvioșie ne vorbește despre principala nostalgie a părintelui Iosif Vatopedinul – moartea, văzută ca și scăparea din această lume și unirea cu Mirele Hristos.

Audiție plăcută! (podcastul și transcriptul sunt după video)

Powered by RedCircle

Moartea: Nostalgia părintelui Iosif Vatopedinul

Cel puțin la Gheronda nostru, la pururea-pomenitul Gheronda Iosif, asta era un fapt impresionant: la schitul în care eram, slujeam în fiecare zi – ca și în toată viața noastră în mănăstire – părinții se împărtășeau de 4 ori pe săptămână: marți, joi, sâmbătă, duminică.

Firește că Părintele se împărtășea ca toți ceilalți.

Vreme de mulți ani eu am fost singurul preot din obște, pentru că toți ceilalți erau mai mici, iar eu eram – se presupune – cel mai mare dintre ei, cu cei mai mulți ani de mănăstire, chiar dacă unii dintre ei erau mai vârstnici decât mine; eu eram preot.

Experiența personală

Așa că îl împărtășeam pe Părintele Iosif, care era simplu monah. Eu l-am împărtășit atâția ani, de nenumărate ori!

Știți ce lucru minunat era acela?!

Niciodată, nici măcăr o singură dată nu s-a împărtășit fără lacrimi! Și nu picăturele de lacrimi, pe care le avem și noi uneori – lucruri mincinoase! Bine, din alte motive, vărsăm multe lacrimi! Să zicem că și înainte de Sfânta Împărtășanie. Lacrimi -nu glumă! Suspinuri, tânguiri!

„Duritatea” părintelui Iosif Vatopedinul

Din moment ce venea de multe ori să se împărășească, – și nu puteai spune că ar fi fost vorba de vreun prunc sau de vreo fetiță care se emoționează repede. Era om mare, era bărbat, era om matur. Și încă un om aspru, dedicat muncii… Din Pafos! [„vestul sălbatic” în Cipru]. Care acționa ca în Pafos! Din Akama… lua piatra și o făcea pulbere… Om al muncii! Foarte dur! Însă, înainte de a se împărtăși se smerea până la pământ.

Ce să vă povestesc? De vreme ce își pregătea de multe ori batista înainte de se împărtăși, iar eu așteptam puțin ca să se oprească din acel bocet. Nu erau doar lacrimi! Ci bocet! Așteptam să se oprească, ca să-l pot împărtăși, să poată înghiți Sfintele Taine. Ce v-aș putea spune? Uda batista de lacrimi! Era udă leoarcă!

Îmi ziceam în sine-mi: „Măi să fie, MĂI SĂ FIE!… Nu o să se împărtășească cum ne împărtășim toți?? Noi fără lacrimi, mergem acolo ca împinși, ne rugăm să ne ierte Domnul, însă… Uscați – așa ca piatra… Ce să facem acum? Suntem pietre… asta e! Au și pietrele …nădejde. Avem nădejde că Dumnezeu va face ceva și cu noi. Este nevoie și de pietre.

Dar avea el, oare, un buton de apăsat și curgeau lacrimile șiroaie?  Care era acel buton al lui? Marea osândire de sine pe care o avea și o punea în lucrare. Ce înseamnă osândire de sine? Smerenie, pocăință, mustrarea de sine.

Și-a petrecut, într-adevăr, toată viața sa plângând.

Cei care trăiesc plângând vor muri zâmbind. Și invers.

Acele lacrimi nu erau lacrimi psihologice care te termină sufletește, ci erau lacrimi care-l umpleau de bucurie. Era plin de bucurie! Și atunci când a murit, a apărut imediat pe chipul său un zâmbet. Ce a spus Hristos: ”Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.” A plâns o viață întreagă, iar la moartea lui a râs. Noi râdem toată viața, iar la moartea noastră plângem. O viață întreagă ne hlizim. Îndeosebi, cei ce provin din Limassol. Râdem, râdem, râdem, la moarte plângem. Nu vrem să murim.

A plâns, a plâns, a plâns, iar la moartea lui a zâmbit. L-am sunat odată de ziua lui, ca să îi spun „la mulți ani”. I-am spus: ”La mulți ani, părinte!” Nu, fiul meu! Nu mă blestema! Ești și episcop și blestemele tale prind.” I-am spus: ”Nu te-am blestemat, ți-am zis la mulți ani!”.

”Nu, nu, nu! Nu vreau să trăiesc mulți ani.” Să plecăm de aici la Părintele nostru ceresc! Trăia cu nostalgia plecării din această lume.

Moartea: preocuparea de căpătâi

Aveam 18 ani când m-am dus să rămân lângă el. Iar el avea 55 sau 57 de ani, cam de vârsta mea. Eh, auzisem despre un părinte Iosif din Cipru și am mers și eu ca să-l văd. Făcea parte din părinții renumiți ai Sfântului Munte.

Am mers acolo și așteptam să vorbim, iar el mi-a spus: ”Fiul meu, ce să-ți spun eu, cel care mă aflu în pragul morții?”

Mă întrebam: ”Oare ce vârstă are de e pe moarte?” La 18 ani ai mei nu puteam distinge vârsta dar nu mi se părea foarte bătrân. Îmi spune: ”Uite, mă uit înaintea mea și-mi văd mormântul.” Măicuța Domnului! Mă uit la el și-mi spune: ”Văd mormântul în fața ochilor mei! Îl văd deschis aievea!” Nu exista mormânt acolo, bineînțeles.

I-am povestit despre invazia turcilor în Cipru, (noi discutam în 1976) iar el mi-a zis: ”Ce-mi spui acum despre Cipru? Eu voi pleca, zilele mele sunt numărate, mă pregătesc de moarte, nu mai am zile”. Apoi, când voiam să rămân lângă el, îmi ziceam: Preasfântă, cum voi sta cu acest bătrân? Cum voi rămâne cu el? Poate muri dintr-o clipă într-alta! Doar asta ne spunea: că va muri mâine, poimâine, răspoimâine…

Sfântul Paisie

Până într-o zi când Sfântul Paisie i-a spus: ”Părinte, nu mai spune că vei muri, pentru că ascultă ucenicii și se tem. Și chiar așa era… dacă ăsta moare și scapă de noi… ce ne-om face, noi, copiii?” Căci eram mici cu vârsta duhovnicească, cu anii de mănăstire. Ce se va întâmpla? Și încă, avea scris pe măsuța lui un citat din Sfânta Scriptură despre moarte.

Moartea continuă

Orice i-ai fi spus, el era cu gândul la moarte. „Eu o să mor, copilul meu!… Voi trăi eu până la Paște? Imposibil!” Îl întrebam: ”Părinte, ce să gătim de Paște?” ”De Paște??? Fiul meu, eu nu voi mai fi de Paște!” Doamne, miluiește! Doamne, miluiește! Tot timpul ne spunea să ne pregătim pentru moartea lui. Avea lumânări pregătite pentru înmormântare. Avea pregătite și hainele, ne arăta și locul de îngropare.

Mergea acolo, îl punea la cale: aici mă veți îngropa, cu hainele acestea, cu schima asta. Voia să aibă lumânările pregătite, ca să nu alergăm atunci după ele. Cu ce să ne îngrijim în ceasul acela? Toate erau pregătite. Mai aveam puțin și muream noi, și părintele încă trăia! A murit în urmă cu 2-3 ani! [în 2009]

Din clipa în care l-am cunoscut a mai trăit 30 de ani. Însă noi trăiam fiecare zi așteptarea iminentă a morții sale. Diseară va muri, mâine va muri, poimâine va muri, dimineața la fel. Dacă îi băteam vreodată în usă și nu deschidea, ne întrebam: ”Oare CHIAR a murit?”

Era și o maică bătrână simplă, careia îi spunea: ”Evghenia, eu voi muri acum.” Și ea răspundea: ”Haide, părinte! Să mori și să terminăm odată! De câți ani mori? În fiecare zi cu aceeași neliniște! Dacă vrei să mori, fă-o! Să terminăm odată!”

Așadar, prin acest mod ei trăiau ale lor, într-un alt duh.

Cu adevărat, Sfânta Împărtășanie era ceva irepetabil pentru ei!

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!