Pericolele tehnologiei, a jocurilor pe calculator – părintele Theologos

Una din principalele probleme care ne preocupă este relația noastră cu tehnologia. Într-un interviu realizat de Cristi Bumbenici, părintele Theologos răspunde la problemele legate de relația tehnologie-om-Dumnezeu, cu un accent special pe marea problemă a jocurilor pe calculator.

Vizionare plăcută! (după videoclip aveți fișierul audio și transcriptul)

Powered by RedCircle

(Cristi Bumbenici) Dragi prieteni, ne aflăm din nou în minunatul decor al Sfântului Munte Athos. Suntem la Chilia Intrarea Maicii Domnului în Biserică din Schitul Lacu, de data aceasta alături de părintele Theologos. 

Părintele Theologos este deja foarte cunoscut publicului nostru prin multele gânduri frumoase pe care sfinția sa le-a adresat prietenilor nu doar ai noștri, ci prietenilor chiliei și prietenilor care o cinstesc pe Maica Domnului. 

Asimilați de tehnologie…

O să avem de această dată o discuție mai tehnică însă vă pot asigura de pe acum că ceea ce vom discuta vă privește și ne privește. Tema de astăzi o putem denumi generic în felul următor: suntem pe cale să fim asimilați de tehnologie.

Acum, în foarte scurte cuvinte, o să trasez așa un cadru al discuției noastre pornind de la o realitate. Avem darul ăsta de a alerga după confort, ne place să simplificăm lucrurile. Cel puțin în ultima sută de ani, am reușit să creăm un mediu în care omul nu  a mai viețuit niciodată, evident prin prisma confortului. Am generat o tehnologie pentru a ne ușura viața, dar și pentru a ne asigura un confort din ce în ce mai mare. Și iată că în clipa istorică în care avem această discuție, suntem pe cale de a fi tocmai asimilați de ceea ce am creat pentru a ne produce zicem noi „mai bine, mai ușor, mai simplu”. 

Unde am greșit? De ce am ajuns în această situație absolut incredibilă?

Ce este binele?

Echilibrul durere – plăcere 

(Părintele Theologos) Da. Problema cea mare este că noi nu știm de fapt ce este binele. Cei mai mulți dintre noi nu știu deloc ce înseamnă binele. Unii dintre noi spun că binele este Dumnezeu și este adevărat, dar avem o imagină foarte vagă despre cine este Dumnezeu de fapt. Și din cauza asta având o imagine greșită despre bine, înseamnă că avem o imagine greșită despre țelul nostru și de aici apar problemele. 

Dumnezeu este Tatăl atotiubitor, este atotputernic, atotștiutor și atotiubitor. Ei, în clipa în care Dumnezeu a lăsat osteneala, a știut foarte bine de ce a lăsat-o. pentru că omul, prin căderea sa, a devenit victima influențelor și deci victima plăcerii (și) din cauza asta Dumnezeu a lăsat pe pământ osteneala astfel încât să ne menținem echilibrul. Noi datorită faptului că am pierdut această cunoștință despre echilibrul dintre osteneală, dintre durere și plăcere, în mod necesar când ne îndreptăm să ne asigurăm o viață bună între ghilimele, adică o viață plină de plăceri, în clipa respectivă bineînțeles că ne pierdem echilibrul și de fapt, ne pierdem libertatea.

Lupta pentru libertate

Vedeți că astăzi foarte multă lume se luptă pentru libertate și se simt asupriți de către guvern, multinaționale, celălalt, celălalt… Nu e adevărat! Bineînțeles că există aceste forțe, dar în primul rând oamenii sunt asupriți de către dorințele lor și atunci ca și o încununare, o rezultantă a acestor dorințe de plăcere, avem toate această societate în care bineînțeles tehnologie este făcută pentru a plăcea, deci pentru a-l înrobi pe om.

Din cauza asta suntem asimilați, cum ai spus…. termenul nu este foarte corect, mai bine zis ne predăm noi robi acestei cârje, acestui sistem pe care noi înșine ni l-am creat. Deci noi, pe baza inteligenței și libertății noastre, ne vindem însăși libertatea acestui sistem, datorită faptului că avem o imagine falsă despre ce înseamnă binele.

În lipsa ostenelii asumate devenim robi

În discuția noastră, binele nu înseamnă plăcerea, ci înseamnă mai degrabă libertatea ca și echilibru dintre plăcere și osteneală. Pentru că osteneala nu înseamnă neapărat să sapi, da, sigur, ok… Osteneala înseamnă deschiderea față de celălalt. Osteneala este jertfa, este iubirea față de celălalt, ascultarea iubitoare față de celălalt.

Eh, în clipa în care îți faci un sistem astfel încât să te înglodezi în plăcerea egoistă, a ta – adică ce mănând, ce văd, ce aud, cu ce îmi umplu mintea – în clipa respectivă bineînțeles că devii rob propriilor tale himere.

Pericolul dependenței de tehnologie

(Cristi Bumbenici) Ați răspuns foarte frumos și foarte adecvat unei realități în care foarte frumos spunea cineva că dușmanul binelui este mai binele. Iar noi mergând pe această idee în care ne dorim mai mult în sensul satisfacției senzoriale nesfârșite – ceea ce este imposibil, reușim să generăm o relație de dependență.

Suntem în zona adicțiilor. Am intrat de mulți ani, într-o patologie socială în care tinerii și nu numai, deja și vârstnicii însemnând persoane trecute de 50, 60 de ani, nu se mai pot dezlipi de diverse… televizor, calculator, telefon, jocuri și așa mai departe. Și atunci, în acest context în care spuneam că suntem asimilați – evident, am forțat puțin termenul – ne-am lăsat înrobiți, dar exact de ceea ce ar fi trebuit să lucreze în folosul nostru. Pentru că nimeni nu este absurd să critice tehnologia. Noi doar spunem…

Părintele Theologos: O definire a răului

(Părintele Theologos) Orice lucru este neutru. Ceea ce este rău sau bine este întrebuințarea! Cum o folosim. Pentru că răul provine din libertate. De ce? Pentru că răul este lipsa binelui. Este o distorsiune în modul de a vedea, în modul de a gândi. Toate ființele raționale cred că fac binele. Deci toți credem că facem binele, atâta doar că imaginea noastră față de bine este mai mult sau mai puțin distorsionată. 

Și oamenii care fac răul, cum socotim noi că fac răul, ei cred că fac binele. Din cauza asta este imperios necesară legătura vie și legătura adâncă și corectă cu Dumnezeu astfel încât să știm ce este binele de fapt. Și din cauza asta Biserica accentuează întâi de toate pe credință, pentru că dacă omul nu are credința corectă nici nu poate să facă binele adevărat și deci de aceea naște o mulțime de distorsiuni existențiale, o mulțime de reverberații din cauza răului pe care îl face fără să-și dea seama că face răul, nu? 

Darul pocăinței ne scoate din rău 

Până și diavolul crede că face, să zic așa, binele, că „așa trebuie să fie, că eu știu mai bine, de ce să mă supun eu la Dumnezeu” și toate astea. Și din cauza asta diavolul nu se poate pocăi. Și la fel, toți oamenii cum spuneam insistă în părerea lor, crezând că fac binele, dar oamenii au acest mare mare mare dar de la Dumnezeu, darul pocăinței. Adică își pot schimba optica, se pot pocăi. Adică: stai puțin că totuși am greșit. Diavolul nu poate să facă treaba asta, dar omul poate să facă treaba asta. 

Dar datorită tehnologiei și a acestei mari plăceri, omul se pocăiește din ce în ce mai greu, că spune: stai puțin, că eu sunt foarte bine, sunt plin de plăcere, sunt foarte ghiftuit din punct de vedere existențial, nu, atunci de ce să mă pocăiesc, că sunt bine.

Cu toate că înăuntrul lui, conștiința îl mustră că nu este bine. Dar datorită faptului că vede în afară că are o mulțime de plăceri, din cauza asta el totuși nu se poate pocăi și rămâne rob acestor plăceri care sunt de fapt niște pseudo-plăceri care nu își au corespondent în realitate. Sunt niște plăceri virtuale. E vorba de o reacție chimică ce se întâmplă în creierul său.

Evadarea în spațiul virtual

(Cristi Bumbenici) Ați pronunțat un cuvânt important pentru următoarea întrebare și anume, virtual, spațiul virtual. Asistăm cu foarte multă uimire și teamă la un fenomen: oamenii evadează în spațiul virtual. Semantica acestei construcții este ciudată. Adică nu poți să evadezi în ceva ce se desfășoară într-un plan imaginativ….

(Părintele Theologos) Da, deci tu care exiști nu poți să evadezi în ceva care nu există…. Da…

(Cristi Bumbenici) Mă proiectez în ce? În vis? Totuși spuneam că asistăm la un fenomen clinic, patologic în care oamenii se retrag cumva în această zonă în care folosind un surogat cred că își împlinesc multe dintre dezideratele vieții și cumva consumă acel drog de care spuneați și dvs., care nu doare că îi oferă o satisfacție falsă, ci pur și simplu îl înfundă și mai mult într-o stare care nu este nici reală, firească pentru el ca om, nici virtuală. Este undeva între lumi. Mergând așa, forțând lucrurile și acceptând că spațiul virtual poate să constituie vreodată vreo lume, ceva.

Eh, din alt punct de vedere trebuie să ne aducem aminte și să fim permanent atenți la un avertisment pe care Sfinții Părinți îl transmit permanent și spun în felul următor: că imaginația este puntea dracilor. Or spațiul acesta imaginativ pe care noi îl proiectăm ca fiind lumea virtuală poate să fie cel puțin parazitată cu influențe dintr-o zonă demonică în sensul cel mai propriu al cuvântului. 

Părintele Theologos: Suntem „condamnați” la Rai

(Părintele Theologos) Bineînțeles, bineînțeles, bineînțeles… Acuma, această evadare în virtual provine din faptul că noi – de fapt toată planeta, absolut toată planeta, toată omenirea de la Adam până astăzi caută Raiul. Atâta doar că cel mai mulți dintre noi îl căutăm acolo unde nu e și îl căutăm cum nu trebuie. Asta este problema cea mare. Și din această căutare după Rai, într-un loc în care nu este, pe baza imaginației care în Patristică, limbajul Sfinților Părinți, termenii sunt mult mai exacți, acum o să încerc cumva să traduc în românește.

Despre imaginație

Una este puterea imaginativă a omului pe care o poate folosi corect sau distorsionat și această folosință distorsionată a puterii imaginative a omului este într-adevăr, puntea dracilor. De exemplu, o folosire corectă a puterii imaginative a omului este de exemplu, Imnul-Acatist, da? După cum știm, icosurile, strofele – în temeni mai laici, reprezintă niște dialoguri care de fapt nu au existat, dar aceste dialoguri pentru că sunt foarte folositoare de suflet, au fost imaginate de către autorul necunoscut, un sfânt foarte mare sau bunul Dumnezeu știe cine a fost, unii spun că Sfântul Roman Melodul, alții spun alte persoane… Imnul-Acatist a fost imaginat e către acest om sub înrâurirea lui Dumnezeu, dominat de Dumnezeu, mintea autorului a plăsmuit acest lucru ca să ne atragă către Dumnezeu. 

Același proces se întâmplă și sub pseudo-luminarea diavolilor. Pentru că și diavolii sunt ființe raționale, sunt tipuri de minți, ca toți îngerii de fapt. Tipuri de minți rău-intenționate, cum spuneam, cu un bine distorsionat.

Jocurile pe calculator – oaze de pseudo-Rai

Și în clipa în care omul dorește să caute Raiul, se îndreaptă către Rai, este distorsionat și deci merge în neant. Și din cauza asta își creează raiuri, paradisuri care se văd în special în jocuri electronice, pe calculator, mai ales în jocurile moderne și mai ales într-un tip de jocuri nu știu cum să le descriu pe românește, poate că oamenii o să înțeleagă – mă refer la first person shooters. 

Deci sunt jocuri în care tragi cu pistolul, dar nu te vezi pe tine, ci vezi doar ce vezi tu. Niște jocuri imersive în care tu ești de fapt într-o lume a ta, dacă dorești, într-un pseudo-rai și acolo îți descarci de fapt toate patimile, îți împlinești toate patimile. Și se poate ajunge la niște nivele foarte, foarte periculoase.

Un caz real. Consecințe psihologice ale jocurilor pe calculator

Țin minte de cazul unui cunoscut, unui frate, care la un moment dat se juca într-un joc în care era vorba de simularea vieții lui. Și cum se juca, ajunsese la un moment dat la un anumit statut social, nivel social și la un moment dat era cu altă persoană – bineînțeles e vorba de joc, în joc – și a vrut să îmbrățișeze persoana respectivă în joc, da. Și datorită unei greșeli de programare din jocul respectiv, în loc să îmbrățișeze persoana respectivă, i-a intrat mâna lui virtuală prin fața, deci prin chipul celuilalt pentru că după cum unii dintre cei care ne urmăresc știu – de fapt nu există (chipul), este vorba doar  de o pânză, un mesh se numește în termeni de specialitate.

Și i-a intrat mâna prin această pânză și în clipa respectivă, omul a făcut cu nervii. A venit plângând la mine la birou, mi-a spus de treaba asta pentru că de fapt el era atât de imersat în această realitate virtuală că pentru el devenise realitatea adevărată, concretă. Înțelegeți? Cu toate că ea nu exista decât în mintea lui și bineînțeles pe ecranul calculatorului din fața lui.

(Cristi Bumbenici) Și de aici cum știm foarte bine și psihologi și psihiatri atrag atenția că aceste persoane care sunt din ce în ce mai numeroase au foarte mari probleme de adaptare în viața reală, devin aproape inadaptabili și greu sociabili, nu mia relaționează cu oamenii. 

Din psihologia dependentului de jocuri

(Părintele Theologos) Da, pentru că ei trăiesc într-o altă lume, se adaptează unei alte lumi care de fapt nu există. Deci dacă tu ai fi cu ei în lumea lor, de exemplu, într-un first person shooters, ai vedea că ei știu să împuște niște personaje virtuale mult mai bine decât tine, sunt mult mai adaptați. Au niște reflexe mult mai rapide. Da, însă lumea reală este alta, este lumea aceasta a noastră a iubirii, a relaționării, a relației interpersonale, a persoanelor. Și aici, respectivii, pentru că nu au exercițiul, politețea, pregătirea pentru această lume reală, pentru și-au dedat toate puterile în lumea virtuală din cauza asta aici sunt neadaptați și astfel suferă foarte mult.

Mare atenție, cele două lumi nu sunt egale. Una există, cealaltă nu există.  Și el este de fapt o persoană reală indiferent dacă vrea să evadeze într-o lume virtuală.

Și un alt lucru: chiar apăreau niște lucruri fenomenale de spovedanie și așa mai departe când oamenii, mai ales tinerii se credeau pe sine că sunt personajul din jocul respectiv. Mai ales jocurile de top de astăzi au un buget ca și costuri și venituri mult mai mare decât Hollywood, deci sunt adevărate lumi și acolo e vorba de o creștere a caracterelor și așa mai departe și el începea să se creadă…. Și la spovedanie, da, el se credea personajul respectiv și-mi spunea ce o să facă el și ce face el și a făcut el… Deci e vorba de niște lucruri foarte foarte periculoase pe tema asta. 

Pe de altă parte, când ieșea din joc și se trezea în lumea aceasta era total inadaptat. Nu o recunoștea și nu numai atât.

Spațiul virtual ca loc al plăcerii și al confuziei

Cum spuneam, nu e vorba de alegere pentru că sufletul este real și simte singurătatea, simte că lumea virtuală nu poate să îl împlinească pentru că lumea virtuală este de fapt doar ceva care se întâmplă în creierul lui și plăcerea respectivă este o plăcere provocată de o reacție chimică – să nu intrăm în detalii, cu dopamină, serotonină și toate astea.

Și datorită faptului că această plăcere și lume nu are reprezentare în real, apar niște probleme foarte foarte mari la nivelul creierului care nu poate să relaționeze, să rezolve cele două planuri și apar bolile de nervi. Ca și în cazul marilor patimi ale părții logice a omului,  e vorba de mândrie și de slava deșartă. 

Când vorbim de mândrie și slava deșartă și când vorbim de evadarea în virtual, dacă astea nu sunt tăiate din rădăcini și din timp, omul ajunge să înnebunească la propriu, deci vorbesc de spitalul de nebuni. Și atunci omul, se spune în popor că este visător. Da, dar este cu mult mai mult decât atât. 

Educația pentru folosirea tehnologiei

Soluții

(Cristi Bumbenici) Bine, noi asistăm și la un soi de ipocrizie generalizată în rândul comunității științifice care ar trebui să intervină, de ce? Pe de o parte se discută despre acest fenomen însă la modul real, cu excepția unor clinici de detoxifiere virtuală, care au apărut deja în Anglia, în SUA, nu se face o educație nici în școală, nici mai târziu în sensul unei bune și sănătoase utilizări a acestor dispozitive. Sunt specialiști care atrag atenția, însă sunt puțini și încă nu sunt în poziții în care să aibă posibilitatea de a decide, de a genera programe școlare în sensul ăsta. Ce facem?

Plăcerea cea adevărată, duhovnicească

(Părintele Theologos) Ce facem? Da. Întâi de toate trebuie să știți că e vorba și de foarte mulți bani la mijloc și de un proces foarte foarte complex. Pentru că dacă omul este atacat prin durere, în vremea comunismului și așa mai departe, omul se ferește. Desigur că dacă durerea, dacă o presiune este foarte mare, atunci oamenii mai cad. Nu este bine, dar, na… În clipa însă în care îl ataci cu plăcerea este foarte greu să te opui și din cauza asta este nevoie să aibă cunoștința plăcerii celei adevărate. Omul nu poate să trăiască fără plăcere pentru că este chip și asemănarea lui Dumnezeu. Dar problema cea mare este cea de distorsiune. 

Să vă spun ceva: țin minte un articol fenomenal, nu mai țin minte unde l-am citit, dar fenomenal articolul, unde era vorba de un mare om de știință, unul dintre cei mai mari medici specialiști în problema detoxifierii, a drogurilor. Acolo, el își pune rezultatele unui studiu pe care îl făcuse zeci de zi la propriu, pe zeci de mii de oameni, dacă țin bine minte, o cifră foarte foarte mare, cu o echipă foarte mare de cercetători pe care și-o permitea, în care spunea concluzia articolului foarte complex: singurul lucru care era eficace în tratarea dependenței de droguri – și jocurile pe calculator sunt o formă de droguri, foarte serioasă – singura terapie eficace este ideea de divinitate.

Conștiința veșniciei 

Deci numai în clipa în care omul are conștiința că există o plăcere personală absolută și veșnică, pe care el cu chipul întunecat al lui Dumnezeu din el (întunecat din cauza păcatelor) o întrezărește, dar nu știe unde se află. Dacă omul conștientizează faptul că este veșnic și că este vorba de Rai nu ca și o grădiniță cu mielușei care zburdă pe acolo și multe flori, da, cum avem și noi în jurul nostru, ci atunci când omul conștientizează această plăcere ca și împlinire a perfecțiunii personale veșnice, în clipa respectivă omul lasă toate celelalte. 

Dacă nu, omul în disperare de cauză va cădea într-o anumită plăcere – sex, avere, putere, jocuri pe calculator. Deci sau Hristos sau haos! Una din două! 

Prezența lui Dumnezeu în cotidian este o prezență capitală

Deci prezența lui Dumnezeu în cotidian este o prezență capitală deci nu e vorba de o alegere, da? 

Cum spuneam la un moment dat când discutam puțin mai înainte cu tine, eu am, mă rog, să nu spun detalii din informatică pentru că poate că spectatorii noștri nu știu foarte multe, dar spun așa ce se cunoaște. Am fotografiat foarte mult și video, cu Canon, Sony, Nikon și chiar și cu celularele. Aici este o probabilitate de alegere. Sigur că eu am o anumită preferință, dar trag și cu una și cu alta nu e o problemă.

În clipa în care însă nu ești cu Dumnezeu , ești în moarte, în dezintegrare. În clipa în care te unești cu Dumnezeu ești integrat, ești unit cu Dumnezeu, devii o o persoană, devii cineva, devii o personalitate. Dacă ești despărțit de Dumnezeu devii o personulitate pentru că Dumnezeu este izvorul existenței, nu este șeful nostru. Și Dumnezeu este entitatea, este comuniunea interpersonală pură care ne dă cea mai mare libertate, să facem tot ceea ce dorim noi, dar din păcate noi o folosim foarte prost această libertate astfel încât să ne vindem libertatea prin însăși libertatea noastră, devenind subjugați acestor mari centri de plăcere care ne generează aceste lumi virtuale, aceste distorsiuni în perceperea realității. Din cauza asta dacă lucrul ăsta nu e oprit, se ajunge la niște deviații enorme.

Un exemplu despre dependența de jocuri pe calculator

Apropos sunt niște jocuri multi-player, cu foarte mulți jucători, într-o rețea extrem de vastă și aceste jocuri țin luni de zile dintr-o mulțime de motive și în care tinerii amenințau cu sinuciderea.

Sunt niște cazuri în Japonia, foarte documentate, (tinerii) amenințau cu sinuciderea pe părinții lor ca nu care cumva să-i scoată din casă, din cameră, până nu-și termină jocurile. Și gândiți-vă, dacă mai demult, nu numai în neamul românesc, ci în toată lumea, copilul în clipa în care tatăl și mama care îl crescuseră și se jertfiseră pentru el, îmbătrâneau, copilul trebuia să îi ajute, să muncească la câmp, să aducă bani acasă, că oamenii îmbătrâneau. Eh, acum, bătrânii își întrețin odraslele care stau efectiv în cameră și nu fac nimic altceva decât mănâncă și se joacă… ca să-și termine jocul, da.

Și bineînțeles ce o să câștige? Nimic. Niște punte sau ceva, un ecran…

(Cristi Bumbenici) Cred că trebuie să spuneți despre ce va pierde pentru că este evident că de câștigat nu va câștiga nimic…

Părintele Theologos: „Realitatea este jocul nostru”

(Părintele Theologos) Da, va câștiga game over. Va câștiga faptul că jocul s-a terminat și nu știe săracul, sărmanul că reality is our game, adică realitatea este jocul nostru. Deci noi trebuie să jucăm acest joc al realității astfel încât să învingem aici pe pământ. Deci să învingem realitatea, să devenim mai buni pentru că de fapt, Pământul, planeta noastră este o arenă cosmică în care toți îngerii, Dumnezeu, toți sfinții se uită la noi din tribună, să zic așa, cum ne luptăm ca niște gladiatori să devenim mai buni. Când un om reușește să devină mai bun, atunci toți acești îngeri de care este plin cosmosul și toți acești sfinți de care este plin tot Universul se bucură cu o bucurie mult mai mare decât în clipa în care cineva câștigă o medalie de aur la jocurile olimpice. 

Asta este un joc și o luptă extraordinară, mult mai frumoasă, care ne împlinește extraordinar de bine și cu mult deasupra tuturor jocurilor care încearcă să simuleze într-un mod cu totul și cu totul superficial o realitate care depășește orice închipuire a unei minți întunecate.

Protezele tehnologice

(Cristi Bumbenici) Sunt suficienți sociologi, chiar și în țara noastră care atrag atenția asupra altui aspect și anume: omul a devenit într-un timp scurt, vorbim de zeci de ani, o creatură, o ființă protezată tehnologic. Suntem dependenți de mijloacele de transport, nu mai putem fără ele, de mijloacele de comunicație, de proteze în sensul cel mai propriu al cuvântului – mâini, picioare, vorbim despre transplant de organe, despre generarea de organe artificiale.

Am ajuns să discutăm și nu la modul viitor, ce va fi, ce este despre transhumanism, despre acele micro-cipuri care îi pot optimiza capacitățile cognitive și fizice ale omului, îl pot îmbunătăți în sensul ăsta, însă nu se discută deloc despre cost. Și până unde poate fi omul îmbunătățit tehnologic pentru că – încercam să păstrez această provocare a răspunsului pentru final, însă o atașăm acestei idei – omul niciodată, oricât de mult va crede că se poate îmbunătăți, nu va putea să fie decât ceea ce este.

(Părintele Theologos) Da și nu. Omul poate să se îmbunătățească la nesfârșit și asta este chipul ui Dumnezeu în el.

(Cristi Bumbenici) În sensul duhovnicesc. Eu mă refer la cel tehnologic.

(Părintele Theologos) Nu, nu, direcția este greșită. Adică, apropos de proteze, au apărut primele avioane, știm – Traian Vuia, Aurel Vlaicu, frații Wright și așa mai departe. Și țin minte, citeam la un moment dat despre primul avion de pasageri. Era vorba de un francez care îl făcuse, nu are importanță numele. Și scria  în descrierea tehnică a acestui  avion: primul avion de pasageri și capacitatea era pilot plus pasager, da. Astăzi avem avioane cu sute de pasageri în ele. Și dacă avionul respectiv mergea la câțiva zeci de km pe oră, astăzi, avioanele merg la sute de km pe oră, avioane de pasageri. Sigur Concorde și Tupolev 144 au fost retrase, dar avioanele militare ajung la viteze supersonice. 

Cum călătoresc sfinții?

(Părintele Theologos) Sfinții nu au fost așa! Sfinții au dispărut de aici… deci dispare din locul ăsta și apare acolo…. instantaneu și fără kerosen, fără ulei, fără piste de aterizare-decolare, fără nimic.

Deci direcția este greșită cu aceste proteze. Omul în clipa în care ajunge la Dumnezeu, în clipa respectivă când cineva are nevoie, pac dispare aici și apare acolo, înțelegeți?

Țin minte cazul unui părinte chiar din Sfântul Munte era care dorea în fiecare an și chiar făcea treaba asta, dorea și făcea – să meargă în fiecare an la Sfântul Dumitru la Tesalonic pentru că sfântul îi făcuse un mare bine îl vindecase de cancer. Și în fiecare an mergea la Sfântul Dumitru la Tesalonic. Eh, și într-un an nu a putut să facă treaba asta că a fost furtună pe mare și s-a oprit ferryboat-ul. 

Și în clipa respectivă, se roagă: Sfinte Dimitrie, ajută-mă pe mine! Și el a dispărut din chilia lui și s-a trezit la Tesalonic, al slujbă. 

Deci astfel se rezolvă lucrurile. Înțelegeți? 

Sfântul Paisie spunea despre cei de la NASA care, mă rog… auzise el că fuseseră pe lună. Râdea Sfântul Paisie – hă, hă, hă, zice: câți bani au cheltuit, cât combustibil au cheltuit, câți oameni… și pe lună se ajunge foarte simplu – cu puțin pesmet și puțină rugăciune. Înțelegeți?

Sfinții au niște experiențe pe care noi oamenii nici măcar nu ni le putem imagina!

Supunerea materiei

(Părintele Theologos) Și apropos și de microcipuri, implanturi și așa mai departe pe care oamenii încearcă să…. care este ideea lor? Ideea lor provine din faptul că inter-comunicarea dintre om și dispozitivul electronic este foarte îngustă, se numește lățime de bandă, pentru că noi în continuu tastăm lucrurile și încercăm prin tastare, prin text, cumva să ne exprimăm gândurile. 

Deci ei doresc să lățească această lungime de bandă și deci să comunice mult mai direct și mai rapid cu dispozitivele electronice. 

Bine, dar un sfânt binecuvântează uleiul și se înmulțește, da. Un sfânt se roagă pentru ceva și lucrul respectiv se întâmplă. Deci nu e nevoie nici de dispozitiv, nici de timp, de absolut nimic, în clipa în care omul se apropie de Dumnezeu.

Calea corectă nu este prin proteze

(Părintele Theologos) Și calea corectă nu este prin proteze, ci este direct, cu Dumnezeu. Pe plan duhovnicesc, că pentru o ființă rațională, om, înger, este un dat – bine, noi suntem căzuți – dar este un dat să supună materia. Nu prin proteze, ci în sensul că supune materia. Și eu la ora asta mi-am ridicat mâna. Deci sufletul meu a supus materia, pentru că numai că am vrut și mi-am ridicat mâna. Înțelegeți?

Ei, în clipa în care omul iese din păcat poate să facă treaba asta cum spunea Mântuitorul și cu muntele de acolo, Athonul. Mută-te puțin mai încolo! Și muntele se mută. Bineînțeles că nu se fac astfel de minuni pentru că ăsta este circ, nu-i nevoie. Dar asta este calea, asta este calea!

Bun, tot respectul pentru oamenii care vor să facă bine și așa mai departe, dar nu o să ajungă niciodată la niciun rezultat esențial. Decât mult mai sigur, da, ok, în medicină sau așa  mai departe, dacă vor să îmbunătățească îngrijirea medicală a oamenilor care – nota bene – acești oameni, noi toți suntem sub păcat. 

Niciodată să nu avem… pentru că apare acest entuziasm că prin tehnologie o să reușim să rezolvăm problema umană. Nu prin tehnologie o să rezolvăm problema umană, ci prin sfințenie. Prin sfințenie! Să fie foarte, foarte…

Pentru o mai bună înțelegere a suferinței

(Cristi Bumbenici) Plus că suferința – nu aș vrea să intrăm foarte mult în acest subiect, dar poate doar să îl tușați – suferința nu este pedeapsa lui Dumnezeu, este cu totul altceva. Este o cale prin care omul se poate optimiza.

(Părintele Theologos) Bineînțeles. Și am spus la început că echilibrul dintre plăcere și durere constituie libertatea umană, duce la libertatea umană. Deci principala cauză a durerii nu singura, este faptul că omul devine rob păcatului, se lipește de el și atunci, legea duhovnicească, pentru a-i asigura libertatea, prin iubirea lui Dumnezeu, generează durerea.

Dumnezeu nu pedepsește

Când un om pățește un necaz sau este bolnav înseamnă foarte probabil, nu întotdeauna, că există păcate anterioare. Din cauza asta se generează durerea. Nu este vorba de o pedeapsă de la Dumnezeu.

Deci dacă îmi place foarte mult înghețata, mănânc în continuu înghețată, nu înseamnă că mă pedepsește Dumnezeu că sunt cu gâtul în pioneze. ies din modul corect de a fi. Ăsta este păcatul: distorsiunea, adică ieșirea din modul corect de a fi. 

(Cristi Bumbenici) Acum, mă tot uit pe aceste pagini, sunt multe întrebări, toate venite e la prietenii noștri. Am încercat să facem cumva o sinteză. Probabil cu altă ocazie o să le dezvoltăm pe toate. Aș mai avea o singură idee pentru acest dialog și anume: avem oferta tehnologiei la modul general.

Dumnezeu la rându-I ne-a prezentat de la început, oferta Sa și anume mântuirea, sfințirea pe care oricine o poate atinge dacă își dorește cu adevărat. În acest context, dacă omul modern, tehnologizat, cu înalte aspirații progresiste mai ales, dorește sau gândește cumva să urmeze această cale a împlinirii doar prin creșterea nivelului de trai și atașarea lui de această fațetă a tehnologiei, el își mai împlinește menirea? Își mai atinge scopul? Ce scop propune această variantă de viață? 

Și diavolul i-a propus „Raiul” lui Adam…

(Părintele Theologos) Am spus, toate firmele, cum să spun, toți ofertanții, inclusiv Dumnezeu, inclusiv și diavolul, propun omului Raiul. Și diavolul i-a spus Evei și prin extenso și lui Adam – uite care e treaba: ca să ajungi la Rai, la cunoștința binelui și răului, la cunoștința deplină (e un ebraism aici), trebuie să mănânci dintr-un pom.

Deci nu este problema care este scopul. Scopul tuturor este același: oferirea Raiului, dar ce înseamnă acest Rai pentru fiecare? 

Nota bene că lui Adam i s-a oferit Raiul când era deja în Rai. Dar i s-a oferit Raiul  ca o intensificare a acelei stări pe care el o avea în Rai, da. Pentru că Adam, la început era în Rai, era cu Dumnezeu, era deplin fericit, dar vasul lui era mic, deci nu avea cunoștința… Era ca și un bebeluș, să zic așa. 

Și atunci diavolul i-a spus: uite, care e treaba, ca să crești, ca să te maturizezi, ca să ai deplinătatea cunoștinței, du-te acolo și fă chestia aia!

La fel și toate celelalte oferte. Tehnologia este de fapt continuarea ofertei diabolice: adică o să ne găsim fericirea în materie. Nu o să ne găsim niciodată fericirea în materie! 

Când ne ajută tehnologia duhovnicește

Acuma, ca să lămurim puțin lucrurile aici și să nu se îngrozească cei care ne urmăresc. Dacă în esență această ofertă a fericirii în materie este continuarea ofertei diavolului către Adam în Rai, cu toate astea lucrurile sunt mult mai complexe pentru că trebuie să ținem seama de faptul că omul este o ființă foarte foarte incrementală și nu poate dintr-o dată să ajungă la Raiul adevărat, deci la Raiul cu totul și cu totul duhovnicesc. Și din cauza asta are nevoie de materie și de timp ca să ajungă la această stare. Și aici într-adevăr tehnologia are un rol pozitiv. 

Ceea ce este foarte rău la tehnologie este absolutizarea ei și ceea  ce este foarte rău la tehnologie este atribuirea unui rol mântuitor. Deci dacă eu am un calculator pe care îmi fac, scriu articolele (această filmare o putem realiza prin mijloace tehnologice, evident) – asta este un bine. Dacă însă eu o să încep să idolatrizez fie și numai puțin dispozitivul care ne filmează acum și să-mi duc mintea acolo și să mă gândesc la el și să vreau să îl am pătimaș – asta este diabolic.

Totdeauna trebuie să știm că lucrurile au fost făcute să fie folosite. Persoana a fost făcută să fie iubită. Drama noastră astăzi este că iubim lucrurile și ne folosim de persoane. E o răsturnare a sistemului de valori.

Pentru o abordare corectă a tehnologiei

Deci din cauza asta ceea ce noi trebuie să facem este întâi de toate să Îl iubim pe Dumnezeu, să ne folosim de lucruri până la punctul în care vedem că mintea noastră, că existența noastră este atrasă de lucruri. Nu trebuie să ne ducem în direcția respectivă și ca să putem să ne menținem în această libertate, trebuie acționat și la timp, adică să avem program.

Deci apropos de calculatoare și toate astea, nu o să stau toată ziua bună ziua acolo. Sigur că unii au meseria asta, dar în clipa în care ai meserie, totuși te dedici altora și nu ai calculatorul ca și o sursă de plăcere. Dar clar dacă este cineva și nu poate să scape de această sursă de plăcere trebuie să micșoreze pe… timp. Deci să știe, de exemplu, copilul trebuie să știe foarte clar de la părinți că – poți să te uiți pe calculator și numai anumite site-uri, între orele astea și astea. 

Și iarăși dacă lucrăm pe calculator și așa mai departe, o să am o pauză, hai, să facem o pauză, să ne rugăm puțin. Să nu zicem că da, am foarte mult de lucru și așa mai departe. Dacă facem o pauză și ne luminăm mintea prin rugăciune, o să vedem că eficacitatea perioadei de după această pauză o să contrabalanseze cu mult, chipurile, timpul pierdut pe care l-am făcut în pauza respectivă. 

Tehnologia nu e mântuitoare!

Deci trebuie să avem grijă să nu fim subjugați lucrului ăsta și să nu vedem tehnologia ca și ceva mântuitor. Și aici bineînțeles este marea marea problemă cu inteligența artificială care este văzută ca și mântuitoare la ora asta.

Deci inteligența artificială este o umbrelă așa foarte difuză pe niște tehnologii bazate pe auto-învățare care într-adevăr pot să facă bine, dar datorită faptului că sunt văzute cu un entuziasm întunecat și mai ales, mântuitor, poate să facă și foarte foarte mult rău pe tema asta. 

Deci cam ăsta cred eu că este locul tehnologiei. Nu este în persoana noastră și în societatea noastră, ci este lângă noi, ca ajutor într-o parte. Niciodată tehnologia nu trebuie să împieteze relațiile interpersonale dintre noi. 

În clipa în care tehnologia micșorează dragostea mea față de tine, tehnologia este rea. Trebuie să scap de ea. trebuie să ies cu tine, să discutăm cum discutăm acum, da, sau trebuie să-mi iubesc – mă rog, nu am – soția, familia, copiii. Și dacă tehnologia împietează, dacă eu în loc să îmi iubesc soția și să mă interesez de problemele ei sau ale copiilor, mă uit în continuu la televizor, da, tehnologia este rea. Și este rea nu prin sine, ci prin folosința, prin dependența mea exagerată față de ea. Prin utilizare.

Preambul pentru o discuție despre inteligența artificială (I.A.) 

(Cristi Bumbenici) Ar mai fi un subiect care este atât de vast încât vi-l propun pentru o proximă întâlnire și anume inteligența artificială. În sine este o temă extrem de largă, este foarte prezentă și cu foarte multe ramificații către un viitor extrem de apropiat. 

(Părintele Theologos) Da, așa e…

(Cristi Bumbenici) Părintele Theologos poate fi găsit foarte ușor. Dânsul este administratorul site-ului O Chilie Athonită. Este un site relativ recent creat al chiliei în care suntem găzduiți, Chilia Intrarea Maicii Domnului în Biserică. Cine dorește să aibă discuții cu dânsul o poate face prin această formulă tehnologică. 

Poate așa într-un cuvânt, ar mai fi bine să spunem că este o altă unealtă care ne poate apropia de Dumnezeu. Putem tăia pâine cu cuțitul sau putem produce, Doamne ferește, cine știe ce mari drame.

Vă mulțumesc foarte frumos! Și să ne vedem cu pace și cu bucurie întru toate.

(Părintele Theologos) Dumnezeu să te binecuvânteze! Amin! Doamne ajută! Să te ajute bunul Dumnezeu!

(Cristi Bumbenici) Doamne ajută!

---

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!

Valoarea donației

20 €

5 €

10 €

31 €

50 €

100 €

300 €

Altă valoare

Valoare

€

Frecvența donației

O dată

Săptămânal

Lunar

Pomelnic Vii:

Adormiți:

Adresa de email

Numele de pe card

Donați